Idealul valah

Idealul valah de Horia Vicențiu Pătrașcu

Introducere

Câtă vreme vor mai exista naţiuni vor exista şi idei sau sentimente prin care ele se definesc şi redefinesc în anumite perioade de timp. Aceste idei – întotdeauna conectate la mişcările politice, economice, militare sau ideologice din lumea largă – sunt fundamentul a ceea ce numim epoci istorice. M-am întrebat deseori care este „ideea” care mai leagă ţara în care trăiesc şi generaţia căreia îi aparţin, ce anume face să nu „se taie” definitiv „maioneza” carpato-danubiano-pontică în provinciile şi „ţările” din care a fost constituită. Mai există oare vreun ideal al românilor, dat fiind că numai idealul creează realitate? Nici unul dintre idealurile româneşti nu mai este actual – unirea, „spiritul românesc”, intrarea în istorie, emanciparea, luminarea poporului, nici măcar acţiunea „pasivă” a rezistenţei în faţa vitregiilor şi vicisitudinilor istoriei, a „rezistenţei prin cultură” sau a păstrării identităţii. „Neantul valah” nu a fost vreodată mai vid.

În ce mai cred românii de astăzi? I-am privit, m-am privit şi pe mine şi am constatat tot mai mult că vechiul „picior de plai” s-a transformat în „picior de plecare”. Românii trăiesc pe picior de plecare şi, mai ales pentru generaţiile tinere – a pleca „afară” (din ţară) a devenit obiectivul (dacă nu chiar idealul) vieţii petrecute în România. Noii români pe care i-am numit, forţând puţin limba, emigranzi sau emigrânzi (un substantiv derivat din gerunziul verbului a emigra – după modelul substantivului „analizand” folosit în psihanaliză) sunt structuraţi de această posibilitate fundamentală de a pleca din ţara lor. Acţionând uneori ca intenţie clară („îmi termin studiile şi plec”), alteori ca o masivă rezervă de vis, de reverie, de refugiu („la o adică pot să plec oricând”) din care se alimentează în condiţii vitrege sau de cumpănă, emigrarea acţionează ca un veritabil surogat de ideal al românilor.

Efectele negative ale acestui „idealism” de substituţie nu s-au lăsat mult aşteptate: raportată la o vagă ţară ideală (numită şi „civilizată”, „occidentală”), România le pare românilor un tărâm situat la antipodul visului. De aici două atitudini: dezavuarea, în numele „locului ideal”, a societăţii în care trăiesc, şi aproape completa detaşare şi descurajare faţă de aspectele ei problematice, văzute drept insolubile. Comparaţia cu „idealul” civilizaţiei occidentale nu mai produce – ca în alte vremuri – mobilizare şi angajare în scopul realizării lui aici, în România, ci, dimpotrivă, o profundă dezimplicare şi un total dezinteres. România este văzută de majoritatea românilor ca o ţară bolnavă incurabil, deficienţele ei fiind iremediabile, iar retardul istoric imposibil de a fi recuperat vreodată: „nici în o mie de ani nu vom ajunge la nivelul lor” (al ţărilor civilizate), „românu-i tot român” (tautologie menită să evidenţieze imposibilitatea ieşirii dintr-un fatal cerc vicios).

O asemenea raportare la ideal nu poate produce decât un comportament escapist, de evadare din locurile presupuse a fi incompatibile cu acesta. Desigur, cum spuneam, nu e pentru prima oară când civilizaţia europeană reprezintă Nordul evoluţiei noastre istorice. Ca punct de reper fundamental Europa a acţionat ca un „ferment” al dezvoltării – intelectuale, politice, sociale – indiferent de „soluţia” adoptată: conservatorism sau liberalism, tradiţionalism / autohtonism sau modernism. De-a lungul timpului ne-am dorit fie să importăm Europa la noi prin preluarea instituţiilor şi „vocabularului” specifice, fie să „exportăm” România în Europa – prin conservarea şi accentuarea unor forme pur româneşti şi propunerea lor ca modele de existenţă (laolaltă cu crearea unei ţări şi culturi „mari”, de importanţă şi prestigiu europene). Fie o sinteză moderată, sfânta cale de mijloc: adaptarea Europei la realităţile româneşti şi a României la realităţile europene.

Dar toate acestea erau posibile câtă vreme se realizau în România şi pentru România. Astăzi se pare că românii au renunţat la eforturile de „europenizare” a ţării, de ridicare a nivelului de cultură şi civilizaţie, a dezvoltării nivelului de trai, a urmăririi unui bine colectiv sau personal în interiorul ţării lor. De data asta idealul nu mai este să aducem civilizaţia la noi, ci, pur şi simplu, să plecăm noi în ţările civilizate. Nu mai e cum să realizăm „o mare cultură” naţională aici (cum îşi doreau interbelicii de pildă), ci cum să ne integrăm, individual, fiecare pe pielea lui, în marea cultură de acolo („cultura de performanţă”). Nu ne mai interesează să facem din ţara noastră o ţară importantă pe plan mondial („să intrăm în istorie”, cu cuvintele lui Cioran), ci cum să ne dizolvăm cât mai bine şi mai indistinct în structurile euro-atlantice, la ora actuală neexistând nici un fel de voce a României pe plan internaţional, nici un fel de politică naţională (un punct de vedere propriu, o dorinţă „personală” a României, o viziune asupra lumii la nivel regional sau mondial). Politica externă a României este complet subordonată politicii europene sau americane – dar chiar şi aşa, în subordonarea respectivă, România nu se individualizează prin absolut nimic – nu doar că nu are nici un glas propriu, dar nici măcar un firicel de ghiers). România pare din ce în ce mai mult o sală de aşteptare, o anticameră sau un loc din care te mai întorci din când în când doar pentru a pleca din nou, un loc de tranzit, o bază, un triaj, o gară… Precum profetul Mahomed, românii s-au convins că muntele civilizaţiei, culturii şi destinului european nu se mişcă din loc, aşa că s-au decis să vină ei la munte…

Aşa se face că românii pleacă, pleacă şi nu se mai întorc. Dar fenomenul emigraţiei nu-i priveşte numai pe cei care efectiv pleacă, ci şi pe aceia care rămân în continuare în România. Căci aceştia rămân doar în virtutea faptului că la o adică pot pleca – şi oricum că aici „nu e de stat”. De aici un întreg domeniu al provizoratului, al încropelii, al lucrului de mântuială. Totul este făcut pe „picior”, dar nu de plai, ci „de plecare”, nu serios, nu destinat înfruntării secolelor şi mileniilor. S-a vorbit până la saturaţie de lipsa unei viziuni, de lipsa unui „proiect de ţară” ignorându-se legătura celor două cu absenţa idealului. Câtă vreme România nu are un ideal spre care să aspire nu va avea nici o individualitate bine delimitată şi nici un loc propriu pe scena istoriei. „Reformele” pe care le introduc diferiţi politicieni vor fi lipsite de substanţă, formale, simple reforme terminologice. A impune o ordine economică sau socială neîntemeiate pe un ideal care să producă o adeziune clară a majorităţii populaţiei provoacă un sentiment de alienare în rândul acesteia. De aceea discuţia legată de ideal este indisolubil legată de o discuţie legată de specificul etnopsihologic. Este democraţia liberală sau cea socialistă mai apropiată structurilor psihologice ale poporului român? Spre ce formă de trăire religioasă aspiră poporul român? Ce ordine economică produce în „sufletul” naţiunii o susţinere morală pe măsură? De asemenea ce ideal cultural emană din sensibilitatea şi mentalitatea românească? Toate aceste întrebări sunt inevitabile dacă renunţăm la marota universalităţii indistincte a umanităţii şi dacă renunţăm să considerăm etnopsihologia sau psihologia popoarelor un domeniu complet căzut în desuetudine.

Până atunci însă să începem cu… sfârşitul, cu ce este mai aproape de noi, anume cu ceea ce numeam impulsul naţional spre emigrare. În această nouă paradigmă îşi spune cuvântul o întreagă tradiţie a migrării. În cursul zbuciumatei lor istorii, pline de năvăliri, cotropiri şi împilări, cele mai redutabile arme ale românilor s-au dovedit a fi… fuga şi retragerea. Prin fugă au reuşit să supravieţuiască, derutând inamici redutabili, neobişnuiţi cu această „laşitate controlată” – românii se ascundeau în faţa invaziilor străine (nu înainte de a-şi pârjoli aşezările) pentru a ieşi şi a-i hărţui prin locuri şi în momente total neaşteptate. Retragerea a fost şi ea, după unii istorici şi filosofi ai culturii (Lucian Blaga, de exemplu), cheia supravieţuirii poporului român. După retragerea aureliană proto-românii au preferat să se retragă de la o viaţa urbană, existentă în epoca romanilor, la o viaţă rurală, în subsolul istoriei pentru a se feri de distrugerea care neîndoielnic ar fi survenit dacă ar fi stat, neprotejaţi de nicio armată puternică, la lumină, la „loc gol” cum spune cronicarul, în faţa invaziilor. Termenul care e invocat ca martor pentru această strămutare a proto-românilor la sate este chiar cuvântul pământ – din latinescul „pavimentum”. Îţi poţi imagina ironia amară cu care „primul” proto-român a rostit – privind solul pe care-şi construise bordeiul, neacoperit de nimic, poate doar de o mică rogojină – „pavimentum” în amintirea pardoselii de mozaic, de piatră sau marmură din incintele urbane.

Zalmoxis cu acel genial „truc”: ascunderea într-o peşteră şi revenirea, după trei ani, la suprafaţă pentru a-i convinge pe geţi, mult înaintea lui Hristos, că există înviere – se înscrie în acelaşi şir de exemple ce ilustrează faptul că românii moştenesc anumite patternuri / arhetipuri abisale ale fugii şi ale retragerii.

Trebuie remarcat însă că toate aceste comportamente ancestrale ale românilor au un caracter ţestos: românii se retrag, fug, migrează… în interior, în adâncimile propriului teritoriu, în codri, între mlaştinile cunoscute doar de ei. Românii rareori îşi părăsesc carapacea teritoriului pe care în linii mari l-au locuit continuu: de îndată ce simt o ameninţare se retrag şi mai adânc înăuntrul său.

Ei bine, această paradigmă a intrării înăuntru, a supravieţuirii prin retragere, a migrării interne a fost înlocuită în vremurile din urmă de paradigma supravieţuirii prin emigrare, a plecării, a părăsirii ţării. Parte însemnată din milenarul popor român îşi părăseşte carapacea şi capătă comportamentul obişnuit al migranzilor. O altă parte – şi mai însemnată, încă majoritară – nu a plecat încă, dar pare că stă să plece. Arhaica reacţie de fugă din calea pericolului se îmbină nebulos în mintea şi sensibilitatea acestui emigrand perpetuu cu imaginea idilică, idealizată, a unei destinaţii exterioare spaţiului mioritic. Nu pleacă încă, dar ştie că poate pleca oricând… Şi nu va mai fugi în ţară sau la ţară, ci va pleca din ţară… Pe această posibilitate de plecare, de evadare îşi construieşte el rămânerea aici, sălaşul său românesc. De aceea, pentru el intrarea în Europa nu a însemnat decât acest lucru: deschiderea graniţelor, posibilitatea de a putea pleca oricând, dezlegarea de pământul matern. (Tot de aceea obsesia intrării în spaţiul Schengen este atât de prezentă în spaţiul mediatic şi politic românesc.) Fundamentele fugitive ale vieţii româneşti actuale pot fi redate prin parafrazarea lui Emil Cioran, un gânditor profund legat de rădăcinile lui româneşti, oricât de mult – sau cu atât mai mult – cu cât le-a dezavuat vehement: „pot trăi numai fiindcă ştiu că mă pot sinucide oricând”. „Pot trăi în România numai pentru că pot emigra oricând” – îşi va fi spus de multe ori emigrandul nostru valah…