Identitate şi alteritate

Identitate şi alteritate de Rodica Marian

CAPITOLUL I
INTRODUCERE.
DESPRE O ALTFEL DE ALTERITATE ŞI O CRIZĂ A ANTINOMIEI IDENTITATE VS ALTERITATE

Fenomenul alterilor sau a „străinei guri” în creaţia eminesciană a fost aproximat de mine într-o carte anterioară în care observam că alteritatea îndeobşte considerată alienantă (în registrul cunoscut al scindării personalităţii) poate fi şi salvatoare: „celebrul sfârşit al textului poetic cu titlul Melancolie răstoarnă atmosfera de tristeţe, de torpoare a deznădejdii, induse la primul nivel semantic prin registrul de dezolare emanat de ruina bisericii şi de umbrele mâhnite ale vieţii, lăsând o posibilă descătuşare (râd de câte-ascult) într-un alter (poate chiar presimţirea sufletului absolut), ce ar putea reface misterul şi încrederea în «icoane» şi «visurile mândre» ale trecutului ori ale tinereţii […]. Stranietatea perceperii propriei morţi la timpul trecut este dovadă a salvării eului într-un alter, iar acesta din urmă, ca uitare de sine […], poate accede la comuniunea cu Fiinţa”¹. Poate neexplicit, încercam de fapt să mă refer la două posibile sensuri ale alterităţii, la o alteritate interioară, în care alterul este coexistent eu-lui, şi la o altă alteritate, tot neconflictuală, în care eul îşi regăseşte alterul într-o dimensiune a profunzimilor sufletului, adică acolo unde egoul îşi pierde egoismul şi accede la sentimentul Fiinţării lumii. În textele poetice eminesciene şi blagiene analizate în această carte ca obiect al exegezei şi în textele citate din literatura universală (la care s-ar putea adăuga şi altele numeroase) voi încerca să evidenţiez aceste feluri de alteritate, remarcând acum că alteritatea interioară nealienantă şi cea care îşi descoperă „sâmburele de lumină” din suflet au o semantică complexă, ambiguă adesea. Pe fondul unei declarate crize a identităţii, ori a celei a antitezei obstinate identitate vs alteritate, cred că se poate vorbi şi de o criză a acelei alterităţi considerată exclusiv pe coordonata diferenţei ori opoziţiei, în sensul că putem detecta în operele poetice şi o alteritate în identitate ori o alteritate care nu se opune Celuilalt, ci este o dimensiune a identităţii, o alteritate interioară. În cadrul acesteia se pot ivi şi dizarmonii, în sensul că nu întotdeauna revelaţia poetică a acestor alterităţi este lipsită de dramatism ori de disconfortul descoperirii care fascinează şi doare în acelaşi timp, fără a fi neapărat însoţită de sentimentul alienării, pentru că numai din perspectiva freudistă a scindării eului avem impregnată conştienţa anormaliţăţii în acest caz.

Sensul în care Irina Petraş² a analizat interpretarea mea este elocvent în sine, accentul căzând pe „recursul la alteri ca străine guri ce spun povestea în locul poetului atunci când lehamitea e maximă şi paralizantă”. Autoarea cronicii continuă, proiectând un program de refundamentare a condiţiei poetice, pe baza asocierii intuiţiilor mele cu teoriile psihiatrilor actuali despre personalitatea multiplă (voi arăta mai departe, revenind cu alte argumente, cât de integrată este viziunea acestora în criza generală a determinismului şi a psihanalizei de tip freudist): „Sînt tentată să deschid aici o paranteză şi să încerc o nouă definire a poeziei, a poetului şi a rostului său în lume. Dacă e să-i luăm în seamă pe psihiatrii specializaţi în sindromul personalităţii multiple, aceasta este una dintre cele mai uimitoare şi neobişnuite condiţii mentale cunoscute. Existenţa unor alter-personalităţi, aparent separate şi autonome, care-şi alternează controlul asupra comportamentului individului, ridică probleme în legătură cu credinţa fundamentală despre unitatea personalităţii şi structura conştiinţei. Evidenţa sugerează că noi toţi ne-am născut cu un potenţial pentru multiple personalităţi şi că, în cursul dezvoltării normale, reuşim, mai mult ori mai puţin, să consolidăm un sens integrat al eului. Nu ne-am născut cu personalităţi multiple, fiindcă personalitatea e dobândită şi se manifestă în timp; mai degrabă, la naştere, comportamentul nostru este organizat într-o serie de stări distincte. Tranziţiile dintre stările comportamentale infantile arată proprietăţi psihofiziologice pronunţat similare celor observate în timpul comutărilor alter-personalităţilor în sindromul cu pricina (Putnam³). […] Se poate postula că, printre multele sarcini de dezvoltare pe care le avem în faţă în timpul creşterii, se află şi acelea de a consolida eul şi identitatea prin stări comportamentale şi de a învăţa să modelăm tranziţiile dintre acestea. Stările disociative se caracterizează printr-o alterare semnificativă a funcţiilor integrative ale memoriei pentru gânduri, sentimente ori acţiuni, şi alterări ale sensului eului. De reţinut şi capacitatea copiilor pentru fantezie în general şi abilitatea de a proiecta „personalitate” în obiecte şi situaţii, în particular (de a personifica). Tovărăşia imaginară e o personificare a acestei abilităţi, dar şi semnalul că subiectul nu mai e capabil să îndeplinească sarcini specifice dezvoltării din cauza mediului traumatizant. Fără a intra în alte amănunte, prea specializate, găsesc aici elemente pentru o interpretare inedită a străinei guri. De ce nu am socoti arta, pe care o numeam cândva felul nostru de a ne adapta la muritudine – fie că suntem producători sau consumatori de artă –, o formă aleasă, specifică de disociere, dar şi un mijloc de menţinere, la nivelul speciei şi al fiinţei culturale, a eului integrat? Povestea mea spusă de o străină gură – cum se întâmplă în toate operele de artă autentice – devine suportabilă, iar alienarea îşi pierde, atunci, semnul minus”⁴.

Interpretarea mea, citată mai sus, nu avea atunci sprijinul specialiştilor în personalitatea multiplă, ci se întemeia explicit pe mentalitatea indică şi cunoaşterea upanişadică, precum făcusem într-un capitol special şi pentru texul integral al Luceafărului⁵, cu atât mai mult cu cât este recunoscută afinitatea lui Eminescu cu spiritualitatea indiană şi mulţi specialişti nu se mai îndoiesc de autenticitatea şi profunzimea cunoştinţelor sale de filozofie şi mitologie hinduistă ori budistă. Reiau acum, pe scurt, argumentele mele de atunci, cu scopul mărturisit de a le relaţiona, într-o viziune esenţializată, cu altele din acelaşi areal, pentru finalitatea unei comparaţii fructuoase cu constatările psihiatriei moderne. Iată contextul primului citat din interpretarea mea citată anterior: „În cazul poeziei Melancolie însă, eterogenitatea eului, idee fundamentală în brahmanism, trebuie raportată nu numai la influenţe şi afinităţi cultivate prin informaţie şi cunoaştere, ci chiar la o preocupare timpurie a poetului, care pe la 15-16 ani nota «Oare eu, tu, el nu e totuna?» (Ms. 2263)⁶ sau, tot pe la 16 ani, «Eu e Dumnezeu» (Ms. 2262, f. 2v). Aşadar, adolescentul Eminescu pare să fi descoperit singur esenţa cuprinsă în marile cuvinte: Tat twam asi. Cât despre cunoaşterea neintermediată de Scopenhauer a unei traduceri din Chândogya Upanişad, o seamă de eminescologi au oferit suficiente argumente⁷”.