Iluziile literaturii şi deziluziile criticii

Iluziile literaturii şi deziluziile criticii de Bogdan Creţu

Cuvânt înainte

Cartea de faţă prelungeşte volumul de debut, Arpegii critice (2005), selectând o parte din cronicile pe care am apucat să le scriu despre cărţile de critică şi eseistică. Titlul ei preia, modificând foarte puţin, unul din titlurile care întregesc cuprinsul, fără a avea pretenţia că ar acoperi fidel conţinutul pestriţ al volumului. Între cel mai vechi articol şi cel mai recent se întinde un interval de nouă ani; suficient pentru ca unele opinii să mi se modifice, ca anumite atitudini să nu-mi mai fie acum pe plac. Sunt, aşadar, cel dintâi care nu cad de acord cu destule dintre punctele de vedere exprimate, uneori cu un teribilism la care îmi place să cred că am renunţat sau pe care măcar mi-l pot controla, în unele pagini. Am preferat totuşi să nu ajustez decât minimal textele antologate aici, căci, aşa cum sunt ele, documentează devenirea mea critică (ce o fi aceea…). Articolele reluate în prezentul volum au apărut în reviste precum Contemporanul. Ideea Europeană, Contrafort, Convorbiri literare, Cultura, Cuvântul, Însemnări ieşene, Luceafărul, Observator cultural, Viaţa românească. Mulţumesc celor care au făcut posibile aceste colaborări.

Înainte de a mă decide să dau curs propunerii de a reuni aceste texte mai vechi sau mai noi, m-am întrebat, fireşte, dacă un astfel de volum ar avea vreo minimă utilitate. Recitind materialul, nu mă hotărăsc: când strâmb din nas, când surâd nostalgic, când casc ochii (auto)admirativ. Reacţia e, de prea multe ori, aceea a lui Călinescu, contemplându-şi fotografiile din trecutul îndepărtat: „Cine sunteţi, voi, băieţaşi?” Cine este proprietarul acelei voci, când tupeiste, când patetice, care se aude, clar sau gutural, din aceste texte? Uneori pare familiară, alteori e total străină. E clar, nu mă pot obiectiva.

La ce bun o carte de critică a criticii? Mulţi consideră că se pot debarasa senini de critica însăşi, în ansamblul ei; nu devine un discurs de acest gen destinat unei enclave limitate, la fel ca manualele de rezistenţa materialelor? Şi da, şi nu. Se petrece însă, de mai bine de zece ani, un fenomen în faţa căruia nu avem cum să rămânem pasivi: critica şi istoria literară reprezintă un teritoriu în continuă expansiune, apar anual nume noi, se tipăresc lucrări foarte bune, rapid clasicizate, aparţinând nu doar seniorilor, ci în special tinerilor autori; se vorbeşte deja, cu argumente, despre o nouă critică. S-au schimbat criteriile, s-au schimbat codurile de lectură. Nu sunt convins că literatura însăşi a ţinut pasul cu această exuberanţă a criticii. Poezia poate…

În orice caz, de vreme ce eu unul citesc sau măcar foiletez lacom cam tot ce apare, an de an, în domeniu şi ştiu precis că sunt mulţi alţii ca mine, nu doar din breaslă, de vreme ce cărţi de critică şi istorie literară continuă să apară, şi nu puţine, e limpede că nu e o pierdere de energie. E drept, nu aşa arată lucrurile pentru toată lumea. Nici măcar exegeţii profesionişti nu cred toţi în utilitatea criticii criticii. Marian Popa, de pildă, formulează unul dintre cele mai dure verdicte: „Se ocupă de critica altora criticii comozi care vor să evite reacţiile beletriştilor (de parcă ale confraţilor critici ar fi mai elegante – n.m.), cei fără opţiuni ferme sau un mod personal de abordare a beletristicii (există aşa ceva, unul stas, care să funcţioneze indiferent de opera comentată? – n.m.), cei ce sunt convinşi că activitatea critică momentană nu e la nivelul ştiinţei, al gustului lor şi al operelor apărute, cei cu amici şi inamici în tagmă (adică toţi – n.m.), cei parveniţi la concluzia că sunt prea multe comentarii la prea puţine cărţi beletristice (critica noastră a fost de la început disproporţionat de diversă şi de bună comparativ cu literatura pe care, în loc să o secondeze, adesea a tractat-o – n.m.), cei care cred că starea rea a beletristicii se explică prin stare criticii. O atare critică e utilă dacă descurajează activitatea critică nemeritorie; dacă nu, este efort inutil şi fără speranţă destinat uitării.” Cuvinte nedrepte, cinice, de un scepticism şarjat. Fiecare dintre aceste speculaţii poate fi facil demontată. Dar la ce bun? Adevărul este că, prin acest exerciţiu de autoexaminare, critica literară îşi întreţine tonusul şi creează anticorpii necesari bunei funcţionări a literaturii. Ideile circulă, se influenţează una pe alta, dialogul se încheagă, iar cea care profită, în ultimă instanţă, este literatura însăşi. Sunt un naiv vetust dacă mai cred că literatura nu poate exista fără instituţia criticii? Asta în pofida reticenţei frustrate a majorităţii scriitorilor de pluton faţă de confraţii critici. În fine, cum oricând găseşti un citat care să combată un altul, recurg la un scurt pasaj, fireşte că decupat din context (dar cui îi pasă, câtă vreme scopul este nobil?), dintr-un eseu al lui Montaigne; spune el într-un text dedicat experienţei: „Il y a plus affaire à interpreter les interpretations qu’à interpreter les choses, et plus de livres sur les livres que sur autre subject: nous faisons que nous entregloser.” Prefer, mai încape vorbă?, să greşesc împreună cu Montaigne, decât să am dreptate alături de Marian Popa (la a cărui istorie a literaturii contemporane, din păcate, cea mai bună privind perioada de după 23 august 1944, mă refer de mai multe ori în articolele şi studiile din această carte, deşi nu am găsit răgaz şi resurse să o comentez). Cu toate că nu cred că mă înşel îngânându-l pe rafinatul moralist francez.

În fine, mai observ că această carte apare într-un moment în care încep să cred din ce în ce mai mult că rostul meu nu e să mai fac critică de întâmpinare sau o fac, mânat de la spate de obligaţia rubricii fixe, într-un ritm mai lent (o dată-de două ori pe lună). Pentru că de renunţat nu se poate renunţa… Mă uit încă admirativ în urmă, când aveam răbdarea şi energia şi disciplina să scriu cel puţin un foileton săptămânal. Criticul se salvează, totuşi, prin cărţi, prin sinteze. Cronica literară nu îţi asigură decât o putere iluzorie; pe unii îi atrage. Pe mine unul nu. După mintea mea, ea presupune mai degrabă altruism, smerenie în faţa literaturii, curaj al opiniei şi riscul de a nu găsi timp suficient să stai în bibliotecă, în compania clasicilor. Trebuie găsit echilibrul între foileton, care înseamnă consemnarea spontană a unor impresii de lectură neaşezate şi cercetarea propriu-zisă, care e, totuşi, altceva. Fericit cel care a găsit-o. Mulţi dintre colegii mei au renunţat cu totul la critica de întâmpinare şi e păcat; eu unul le simt lipsa. Alţii nu reuşesc să se scuture nici atunci când pretind că scriu studii serioase de ticurile căpătate în anii de foiletonistică; scriu recenzii despre clasici. E dificil de păstrat calea de mijloc, după cum spuneam…

Statutul criticului de întâmpinare nu este, din câte simt pe propria-mi piele, deloc de invidiat: el se expune suspiciunii confraţilor şi a scriitorilor, indiferent despre ce şi cum ar scrie. În lumea literară, criticul stârneşte cele mai inflamate aversiuni: e permanent bănuit că face jocurile cuiva, că profită de pe urma scrisului său, că urmăreşte interese dubioase, că îşi vinde conştiinţa etc. Rar am întâlnit scriitori care să înţeleagă un lucru elementar: judecata critică nu funcţionează ca un şubler; pur şi simplu, este în logica lucrurilor ca o carte unora să placă, altora să nu placă. Totul este ca opinia să fie argumentată, iar criticul să îşi asume onest verdictul. Dar nu, lui nu i se iartă astfel de puncte de vedere, pentru că, în ochii scriitorului, criticul nu este un om, cu drept la gusturi şi preferinţe, ci un funcţionar al literaturii, a cărui unică justificare este să realizeze cât de valoroasă este opera lui. Lauda este încă şi mai blamabilă, pentru că se bănuieşte că în spatele ei se ascund interese meschine (nu neg ca aşa ceva nu se mai întâmplă). Scriitorul român nu se vrea doar valorificat, ci şi cocoţat în vârful ierarhiei, ceea ce presupune eliminarea celorlalţi. Prin urmare, a scrie de bine despre cartea lui X atrage automat deprecierile unui şir de confraţi ai lui X, care ştiu ei ce ştiu… A nu scrie este în egală măsură un semn de ticăloşie; e clar, dacă nu „vede” opera „Marelui Scriitor”, criticul se află în solda inamicului său…

Nu neg că există critici pentru care cronica literară (practicată când şi când) nu este decât o metodă de a-şi aranja anumite lucruri. Se simte uneori asta din tonul recenziilor, pentru că şi lauda trebuie să fie, conform unui principiu ce datează din antichitate, decentă, dacă vrea să fie credibilă. Am rămas, cu un prilej oarecare, siderat când un critic respectat în breaslă încerca să mă convingă de faptul că ceea ce contează sunt cărţile, sintezele, recenziile nu se pun, acolo ai dreptul să mai laşi de la tine, să mai plusezi când îţi convine. Confratele cu pricina avea un suflet mare, pentru el conta mai mult omul decât cartea. Culmea e că părea absolut convins de „corectitudinea” opiniei sale; să încerce să fie obiectivi cei care scriu săptămânal şi care îşi arogă titlul de cronicar en titre, spunea criticul respectiv, pe care l-am surprins apoi vehiculând puncte de vedere destul de tranşante, pe care le întorcea pe dos când recenza cartea pe care, în particular, o desfiinţase. L-am „invidiat” (vorba vine!) pentru natura fericită care îi permite să jongleze cu propriile idei după cum bate vântul.

Nu e neapărat nevoie ca în urma acestor „negocieri” să se ascundă cine ştie ce avantaje, mie mi se pare că şi „bunele intenţii” bruiază corectitudinea actului critic. E greu să scrii negru pe alb ce nu îţi place în cartea unui amic? Este, pentru că scriitorii sunt sensibili şi rişti să strici o relaţie. Dar, dacă o relaţie se strică pentru că ai fost onest, ea nu era oricum una care să merite să fie apărată… E şi mai dificil să te apleci în faţa evidenţei valorice a cărţii unui scriitor ori coleg de breaslă pe care nu-l ai la inimă sau care, cine ştie, ţi-a făcut rău cândva? Sigur că este, dar eşti obligat să încerci; iar dacă nu reuşeşti, dacă „luciditatea” critică îţi este bruiată de patimă, dacă ai poliţe de plătit, dacă nu poţi „ierta”, mai bine scrii pamflet sau te mulţumeşti cu studiul academic. Critica adevărată se scrie cu seninătate, chiar când este negativă. Nu, nu este vorba de „impostură” într-o astfel de atitudine, cum s-a spus, ci de un resort obligatoriu al actului critic: efortul de obiectivare. În lipsa acestuia, critica îşi pierde esenţa şi devine discurs plezirist, eseu empiric sau orice altceva. Adoptă un ton călâi (ceea ce este caraghios, după mine) sau recurge la tot felul de trucuri retorice pentru a nu risca un verdict tranşant.