(In)actualitatea lui Eminescu

Exordiu sau despre necesara (re)lectură a eminescianismului

Încercările, de cele mai multe ori eşuate, de evaluare distanţată, complexă şi completă a implicaţiilor retoricii romantice de‑a lungul secolului al XX‑lea, şi nu numai, au generat un permanent conflict al interpretărilor, o ceartă care n‑a făcut altceva decât să ne probeze limitele şi nu, aşa cum ne aşteptam, dinamica fertilă a gândirii asociative. Logica explozivă a dialecticii a fost folosită mai degrabă ca apanaj al diferenţierii, al unicităţii radicale, cu orice preţ, chiar şi cel al izolării de tot ce ne‑ar putea aminti de trecutul imediat. Această retorică disociativă a prezentului, amintind mereu şi surprinzător de excesele primilor avangardişti, nu a făcut decât să creeze falii, să respingă privirea unitară şi argumentativă, în locul unui discurs axiomatic, generator de pattern‑uri obtuze şi caduce. În esenţă, receptarea fenomenului romantic a relevat o chestiune de optică generatoare a unor derapaje, iar dacă ar fi să acceptăm un transfer terminologic, am putea afirma că au existat două dereglări constante, fie miopia critică, efect al distanţării agresive, fie hipermetropia ca apropiere excesivă, forţată. Însă romantismul şi‑a dovedit şi continuă să o facă, optica ondulatorie, canonică, evitând obstacolele artificiale, manifestându‑şi forţa pe tot parcursul istoriei literare a secolului trecut, generând ample catalize, de la categoriile negativului (H. Friedrich) de tip simbolist, la tradiţia rupturii (O. Paz) avangardiste, până la indeterminarea şi polimorfismul (I. Hassan) postmodern.
Atunci când, în 1924 criticul american Arthur O. Lovejoy propunea în eseul său, intitulat „Despre discriminarea romantismului” („On the Discrimination of Romanticism”), renunţarea la termenul de romantic datorită vidului său semantic, el specula dificultatea modernilor de a se raporta la fenomene care le par atât de îndepărtate dar care paradoxal, le sunt constitutive. Rezistenţa interpretativă^[1] a secolului trecut la paradigma romantică este explicată de către Paul de Man şi prin tendinţa acută a modernilor de a rămâne blocaţi în interpretări individualiste, în lecturi singulare şi izolate. Soluţia criticului are în vedere tocmai înţelegerea comună a poziţiei diferite de raportare la trecutul romantic, spre deosebire, de exemplu, de modelul grec, mai îndepărtat şi mai limpede decât apropiatul secol XIX. Poziţionarea temporală ar însemna o cheie a obiectivării şi a relecturii complexe a romantismului imanent:

 „În cazul romantismului, afirmă de Man, este vorba despre interpretarea unui fenomen care poate fi analizat doar din perspectiva temporală a unei perioade de timp experimentate de noi înşine. Proximitatea fenomenului în plan istoric este de aşa natură încât nu suntem capabili să îl vedem în forma unei memorii clare şi purificate, aşa cum ni se prezintă Grecia antică. Îl purtăm în noi ca experimentarea unui act la care, până la un anumit punct, am participat. Probabil că asta se referă la fiecare încercare de a înţelege trecutul, dar rămâne situaţia în care, în romantism, nu suntem separaţi de trecut, de uitarea şi opacitatea temporală care ar putea trezi în noi iluzia detaşării.”^[2]
Privit astfel, romantismul este pe drept cuvânt o mişcare periculoasă^[3], seducătoare (seductive), afirmă Fredric Jameson, preluând categoria etică centrală a sistemului interpretativ al lui de Man, iar această seducţie ar fi generată de interesul pentru un sistem tare, pentru sinteză ideologică şi de predispoziţia pentru gândire şi existenţă dialectică.
Relectura romantismului ar presupune necesitatea interpretării trecutului imediat, al cărui conţinut este mai puţin important decât ceea ce a generat acesta în noi, adică o acută conştiinţă a temporalităţii (Paul de Man). Această „experienţă a relaţiei temporale între act şi interpretarea sa este una dintre principalele teme romantice”^[4], dar şi una dintre principalele aporii ale timpurilor, probându‑ne mai degrabă iluzia detaşării, printr‑o lectură aparent obiectivă, însă privată în esenţă de asumarea
vârstei noastre trecute. Analizând perspectiva lui Wordsworth şi Hölderlin asupra Titanismului, Paul de Man probează tocmai pertinenţa conştiinţei temporalităţii, impact major al romantismului asupra secolului care a trecut. Spre exemplu, concepţia despre Titanismul romantic, aşa cum este el perceput la Wordsworth, are pentru de Man rolul de a ne oferi un exemplu fundamental pentru cristalizarea unei astfel de conştiinţe. „Un posibil corespondent pentru Titanismul istoric la un nivel personal ar fi, aşa cum am văzut din primele exemple împrumutate de la Wordsworth, asumarea interioară a mortalităţii.”^[5], în timp ce „Moartea lui Mnemosyne, afirmată la sfârşitul celei de‑a treia versiuni a imnului lui Hölderlin, va însemna şi sfârşitul poeziei”. În acest fel, în ambele cazuri „Poetul şi istoricul converg în acest punct esenţial până când amândoi vorbesc despre o acţiune care îi precede dar care există pentru conştiinţă doar datorită intervenţiei lor.”^[6] Cu alte cuvinte, conştiinţa temporalităţii ar presupune o lectură vie a unui trecut imediat, într‑o oarecare măsură chiar constitutiv existenţei prin repoziţionarea istorică şi prin adaptarea imaginilor noastre trecute la prezent.
Încercarea de a ne activa o conştiinţă a temporalităţii nu poate fi posibilă decât prin raportarea constantă la o permanenţă romantică a trecutului tare, adică la ceea ce a reprezentat pentru modernitatea lirică românească Eminescu. Nu este în nici un caz vorba despre o ipoteză reducţionistă, paseistă şi clişeizantă, ci despre înţelegerea coerentă a unui romantism structural, a unor principii generative ale acestei modernităţi. Disecţia are rolul de a conferi perspectivei o vedere unitară, interdeterminantă şi echilibrată. Conştiinţa temporalităţii mai înseamnă astfel şi conştiinţa trecutului asumat participativ sau cel puţin prin încercarea de a‑i asigura ochiului opac, folosind o expresie cu acelaşi risc de distorsionare semantică, un aparat optic corector, o lentilă simplă care să identifice formele actualităţii eminesciene, prin impactul pe care modelul eminescian l‑a avut asupra câtorva poeţi determinanţi ai secolului trecut.
Astfel, (In)actualitatea lui Eminescu presupune o încercare de a recupera critic lirica eminesciană din perspectiva lecturării sale de către o serie de poeţi reprezentativi ai secolului trecut, lectură care, în contextul creatorilor de poezie, nu poate însemna decât o spectaculoasă transformare a propriilor poetici la interferenţa cu cea eminesciană. Efectul eminescianismului la nivelurile de profunzime ale magmei poetice ale oricărei noi creaţii care îşi reclamă ontogeneza, vizibil sau nu, de la modelul predecesorului, poate fi urmărit de la primele generaţii de simbolişti, până la prima generaţie neo‑modernă. Trebuie să admitem însă că nu am avut în vedere poezia pastişă, adică poezia de natură epigonică, generatoare de tautologii sau de retorisme simple de factură post‑eminesciană, probă care ar fi fără îndoială fertilă şi necesară ci, în locul modelărilor, am preferat cataliza, adică efectele poietice, de profunzime, generatoare de antiteze, dialectice prin natura lor binară, efecte care au generat transformări spectaculoase, deveniri moderne redutabile, fără de care nu am cartografia decât un steril epigonism eminescian.
Cu alte cuvinte, aceasta este o metodă de lectură şi o formă de cercetare a (in)actualităţii unei poezii care, contrar unor credinţe de câţiva ani încoace, depăşeşte descriptivul, retorica romantică instrumentalizată, surclasează cristalizările clasice, dovedindu‑se încă, cititorului interesat de altceva decât de imaginile superficiale şi superflue ale noului realism capitalist, adică de rostul ontologic al artei, o poezie care mai răspunde întrebărilor fundamentale din noi, relevând sensul gnoseologic al existenţei. Aceasta ar fi singura ecuaţie valabilă ce probează actualitatea unui poet. Atâta timp cât lectura sa are un efect prezentificator, adică atâta timp cât reverberaţiile acesteia sunt resimţite în forme şi formule variabile în noi, iar versurile sale au un efect seducător, provocând chiar reacţii antinomice, acesta îşi probează actualitatea. Formulele relecturii trebuie să fie diferite pentru a fi complete prin complementaritate, iar cea de faţă propune analiza unor raportări la modelul eminescian, declarative, teoretice şi practice, tocmai pentru a observa metodele complexe ale unor poeţi precum George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Alexandru Philippide sau Nichita Stănescu, de a topi, de a ascunde şi, în final, de a releva actualitatea eminescianismului prin efectele sale catalitice. Cataliza presupune şi o convertire a unui model exemplar de poeticitate, o transformare revelatoare a unei poezii la întâlnirea cu alta, căci orice încercare de a defini doar individualitatea şi izolarea unei poetici, în disonanţă cu un întreg, deci prin alienare şi nu sistemic, este destinată degenerescenţei şi ratării, căci, asemenea lui Don Quijote, orice creator ni se arată şi ca efect al lecturilor sale anterioare, lecturi care îi catalizează creaţia. De altfel, unul dintre gândurile eminesciene generatoare de ample semnificaţii pentru lumea în care trăim, revelator mai cu seamă pentru studiul de faţă, poate fi identificat în Fragmentarium‑ul său:

„Convertirea unei puteri în alta, transformismul, spune Eminescu, ne dă rezultate atât de uimitoare încât pururi înclinăm a crede nu în prefacerea unui lucru în altul, ci în transsubstanţiune, ca şi când din o substanţă, singură şi unică, s‑ar fi putut naşte o altă substanţă. Dar, fiindcă substratul convertirii rămâne pururi ca masă şi se poate constata că reprezintă o sumă constantă, nu e îndoială că toate prefacerile sunt numai accidenţii şi ca toate accidenţiile reprezintă asemenea un număr care, sleit odată în seria fenomenologică a transformismului, se reîntoarce ca cercul în sine şi reîncepe a se preface de unde începuse, din capul locului.”^[7]
Dacă privim modelul eminescian din această perspectivă, a chipurilor în care se reflectă el fertil, nu putem decât să acceptăm rolul pe care l‑a avut pentru generarea unei sensibilităţi moderne în poezia noastră de secol XX, deci suntem obligaţi să‑i constatăm actualitatea. Pe de altă parte, dacă ne raportăm la turbulenţele vremurilor noastre post‑decembriste, nu putem decât să ne gândim la vidul de semnificaţie, la lipsa relecturilor ferme, la clişeizarea şi sterilitatea unui discurs liric dezabuzat şi, mai ales, la dobândirea de către o mare parte a liricii noastre actuale a unui gust pentru spectacular. În acest context, întoarcerea la modele şi, în general, la canon nu mai pare o opţiune validă, ochiul artistului întorcându‑se, din păcate, doar înspre realul imediat, devenit măsură a tuturor lucrurilor. Pentru acest poet al timpurilor noastre, poezia eminesciană este inactuală, aşa cum inactuali sunt toţi cei care privesc eminescianismul în prima variantă.
Nu reflectă însă ambele ipoteze doar două limbaje diferite asupra literaturii? Cearta pentru modele, bătălia canonică nu este la rândul ei inactuală, trădând imposibilitatea noastră de a depăşi aporiile timpurilor pe care le încercăm? Disperarea de a nu pierde ceva ce nu poate fi pierdut, fiind constitutiv existenţei noastre, şi isteria de a recuza trecutul cu orice preţ şi de a impune prezentul ca substitut nu sunt oare excese remanente ale primei noastre modernităţi?
Credem că enunţul de faţă este o încercare de a privi literatura ca pe un „sistem deschis”^[8] de corespondenţe şi, paradoxal anti‑modern, circular, iar principiile operante ar fi, preluând dihotomia comparatistă stabilită de Adrian Marino^[9], cele contrastante, în cazul unor paralele exemplificative între poetici precum cea a lui Mihai Eminescu şi Alexandru Macedonski sau Nichita Stănescu şi cele generalizatoare, în ceea ce priveşte raporturile care se stabilesc aici între Mihai Eminescu şi George Bacovia, Alexandru Philippide, Lucian Blaga sau Ion Barbu. Astfel, lectura de faţă îşi propune să opereze la rândul ei după modelul acestui sistem deschis de tip ştiinţific „în care pertinenţa enunţului constă în aceea că el «dă naştere unor idei», adică altor enunţuri şi altor reguli de joc.”^[10]Regula jocului nostru este, o spunem din capul locului, dezamăgitoare pentru cei interesaţi de spectacularul imediatului, presupunând un demers care se dovedeşte permanent circular, într‑o continuă luptă de identificare, mai mult sau mai puţin relevantă, a unor argumente valide pentru demonstrarea reflectării şi pentru efectele catalizei unui model vechi. Jocul impune participanţi dispuşi să‑şi explice permanent noima tăcută care păstrează vie memoria acestuia, fie că reuşesc sau nu să o facă, chiar dacă demersul lor pare inactual pentru ceilalţi jucători, interesaţi doar de tensiunea şi de spiritul de competiţie al jocului. Înţelegem totuşi din start că riscul cel mai mic în acest caz este acela de a fi consideraţi, precum instrumentarul jocului nostru, inactuali.

Note:
^[1] Paul de Man, The Rhetoric of Romanticism, Columbia University Press, New York, 1984, p. 49.
^[2] Ibidem, pp. 49‑50.
^[3] Fredric Jameson, Postmodernism, or The Cultural Logic of Late Capitalism, Duke University Press, Durham, 1991, p.221.
^[4] Paul de Man, op. cit., p. 50.
^[5] Ibidem, p. 64.
^[6] Ibidem, p. 65.
^[7] Mihai Eminescu, Opere XV, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, pp. 33‑34.
^[8] Preluăm formula lui Jean‑François Lyotard, Condiţia postmodernă. Raport asupra cunoaşterii, Traducere şi prefaţă de Ciprian Mihali. Editura Babel, Bucureşti, 1993, p. 107. În acest sens înţelegem rostul validităţii unui enunţ care porneşte de la prezumţia ştiinţificităţii, adică încercând să fie reprezentativ prin faptul că este „argumentabil şi verificabil”.
^[9] Adrian Marino, în Comparatism şi teoria literaturii, Traducere de Mihai Ungurean, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.160, discută „două tipuri distincte de paralele (poetice) comparatiste”. El analizează „paralelele contrastante”, care „pun în evidenţă particularităţile şi diferenţele”, procedeul având o finalitate concluzivă fermă, şi „paralelele generalizatoare”, care „justifică, întăresc şi chiar provoacă, prin elementele lor de unitate şi echivalenţă, mai întâi dominaţia comună, mai apoi generalitatea şi, până la urmă, reducerea la aceleaşi scheme şi principii de încadrare într‑o teorie generală”.
^[10] Ibidem, p. 160.