Ionesco

Ionesco de Marian Victor Buciu

1.ONTO-RETORICA TEATRULUI

În prima piesă a lui Ionesco, Englezeşte fără profesor, comunicarea este repetitivă şi alienantă. Recurenţa clişeelor¹ limbii de lemn burgheze este efectul (cauza) unei existenţe osificate. Alienarea începe prin a fi paşnică şi sfârşeşte în agresiune. La început, bătrânii soţi Smith se afundă în banalitatea comunicării. Tinerii soţi Martin fac la fel, potrivit psihologiei vârstei lor. Primii au o înţelepciune senilă. Ultimii, o vitalitate copilărească. Pe parcurs (in)comunicarea se adânceşte, cuvintele îşi îndepărtează tot mai mult sensurile, până la a le abandona ori livra unei anamneze enunciative. Sensul, părând genetic absent, îşi caută identitatea ontologică fictivă, într-o derivă totală. Noile contexte generate de un astfel de tip de enunţare creează spaţii retorice² ale (in)comunicării, inabitual proliferante, sfârşind adesea, cum s-a observat, într-un joc de-a masacrul logocratic, rupt de comandamentele – instanţele – enunţării. Personajele rostesc replicile automat, într-un ritm tot mai accentuat. Ele nu doar sunt vorbite, dar sunt trăite în vorbire³, cu o forţă inexplicabilă, de neobliterat, care le irită şi le angrenează într-un conflict ireductibil, între ele, cu ele însele, fără a şti că adevărata tensiune e conţinută de limbajul nefrenabil, ieşit din închistarea cea mai conservatoare şi angajându-se anarhic. Burghezii şi limba lor îşi ies – cum ar fi spus I. L. Caragiale – din ţâţâni.

La început, personajele nu doar stăpânesc puţinele cuvinte, contexte, teme ale comunicării, dar par că, prin uz îndelungat, le-au mortificat. Limbajul lor seamănă unui cadavru ţinut în lume peste termenul obişnuit. Limba lor este o limbă moartă⁴, activată inconştient de instanţe lingvistice scufundate sub nivelul liniei de plutire a comunicării. Dar ceea ce părea a fi o mică societate de cadavre docile se arată în fapt, curând, drept nişte monştri generaţi de somnul raţiunii şi logicii limbii. Gesturile personajelor abia dacă oferă o sugestie a convulsiei ori agoniei discursului. „Ostilitatea şi apoi enervarea cresc treptat – citim într-o rară, substanţial oportună indicaţie regizorală. La sfârşitul scenei, cele patru personaje se vor găsi în picioare, aproape de tot unii de alţii, ţipându-şi replicile, gata să se ia la păruială.”⁵

Anarhia comunicării din scenă strică profund habitudinile unui public conservator, care, sub inducţia noului limbaj, se revoltă. Dar revolta publicului va fi înnăbuşită în sângele unei retorici anarhice, dirijată de puterea asupra limbajului; a autorului, care mulţumeşte directorului teatrului că l-a apărat de publicul zoologic – „măgarii ăştia” – în primul rând.

Lecţia este o piesă despre spălarea creierului prin amnezia forţată impusă de Profesorul care dezvaţă elevele de tot ceea ce ştiu. Comunicarea este mai întâi viciată, îmbolnăvită, descentrată; ea va fi apoi total confiscată şi, în sfârşit, obliterată. Profesorul se comportă ca un adevărat torţionar al elocuţiei. El ştie că, suprimând limbajul, vei distruge fiinţa. Tragicul modern, absurd, este, aşadar, esenţial retoric⁶. Precaritatea comunicării, prin violenţa manipulării, conduce la des-figurare ontologică. Eleva devine, în contextul relaţiei simili-dialogice, un obiect inert, golit de fiinţă. Ea are un tardiv reflex viu doar în clipa morţii, primită cu uimire şi spaimă. Experimentul la care va fi supusă Eleva transformă comunicarea coercitivă în destin retoric: „cuvintele i se vor învălmăşi în memorie şi se vor lăsa pronunţate cu greu, până la a-i da un aer de paralizie, aproape de afazie”.⁷

Profesorul îşi constrânge eleva – ulterior, dar şi anterior, elevele – să moară în tăcere. Pentru Eleva din Lecţia, limba nu mai are nimic protector. Ea devine ameninţare maladiv-thanatică.
Pedagogul torţionar va fi, aici, un mag exterminator, urmat, în falsul dialog cu Eleva – de fapt, în monologul său tot mai sigur şi autonom, autist –, cuvânt cu cuvânt. Sub hipnoza elocuţiei primite, Eleva nu face nimic altceva decât să accepte fiecare sunet rostit, în lepădarea de identitate.⁸

Vraja macabră instituie irealul care, odată eliberat, nu-şi va lăsa mult timp aşteptată omnipotenţa. Profesorul are abilitatea inducţiei thanatice nu numai pe calea pseudo-verbală, dar şi pseudo-scipturală. El „va scrie pe o tablă inexistentă, cu o cretă inexistentă ş. a. m. d.” Retoricul este disimulat în absenţă, în falsul chip, falsa figură, a vidului, pentru a capta fiinţa şi a o aneantiza.

Normalitatea enunţării este (d)enunţată de Profesor ca anormalitate, cu un aer de conspirativitate amicală şi camuflând o confesiune ireală, dictată în termeni care alienează sintaxa, contextul:

Eram foarte tânăr, aproape copil. Făceam armata. Aveam la regiment un coleg, viconte, care nu putea să spună „f”. În loc de „f” spunea „f”. În loc de „fântână, n-am să beau din apa ta”, el spunea : „fântână, n-am să beau din apa ta”. Spunea „fată” în loc de „fată”, „Firmin” în loc de „Firmin”, „fasole” în loc de „fasole”…

Orice limbaj sfârşeşte nu doar fiinţa, ci chiar el însuşi, la cuţit, trecând, evident, prin „cuvântul «cuţit»”:

PROFESORUL:… S-o luăm ordonat. Am să-ncerc să te-nvăţ toate traducerile cuvântului „cuţit” (…) (Servitoarei, n. n.) Te-am chemat ca să-mi aduci cuţitele spaniol, neospaniol, portughez, francez, oriental, românesc, sardanapali, latin şi spaniol.

Ucigaş cu simbrie, Profesorul din Lecţia este agentul infantil ( în relaţia cu servitoarea e umil, „ca un copil speriat”) al unei religii (ideologii) thanatice. Simptomatic, eleva ucisă acum este – număr mistic – a patruzecea:

SERVITOAREA: Şi e a patruzecea pe ziua de azi…Şi asta se-ntâmplă în fiecare zi!

Aparent cenzor al abominabilului Profesor, Servitoarea este, în fond, dictatorul din umbră, care se spală pe mâini, dar ascunde sângele de pe mâinile Profesorului, pe care îl şantajează, îl foloseşte şi, în mod interesat, îl apără. Profesorul va încerca să o ucidă şi pe Servitoare, dar ea, adevărata brută, bruta „pură”, îl domină întru totul:

SERVITOAREA: Micuţul asasin! Nenorocitule!(…) aritmetica duce la filologie, iar filologia duce la crimă…

Există un profund rău retoric, folosit cu abilitate de Servitoare, mai întâi asupra Profesorului, el însuşi devenit un alienat semantic:

PROFESORUL: Credeam că (…) filologia conduce la oraşul Rău…

Nu este cu totul – aşadar, şi ontologic⁹ – alienat, devreme ce păstrează intuiţia cetăţii totalitare guvernată de Răul, primordial, retoric.

Servitoarea, însă, figurează, cu adevărat, cinismul lucid, criminal, culpabilizându-l pe Profesorul căruia nu servitoare îi este, de fapt, ci stăpân:

SERVITOAREA: Un savant ca dumneata nu se înşeală niciodată asupra sensurilor cuvintelor. (…) O să aranjăm noi lucrurile(…). De altfel, oamenii s-au obişnuit (…) (scoate o bransardă, cu o insignă, poate chiar o svastică¹⁰ nazistă): Uite, puneţi-vă asta şi-o să fie foarte bine (îi aşază brasarda)… E politică.

Călăul adevărat, ascuns – ca o divinitate a Răului –, Servitoarea va fi aceea care o va primi pe noua elevă, la lecţia de dezvăţare a vechilor habitudini retorice.

E.Ionesco a meditat, desigur, el însuşi, la multiplele şi ereticele căi ale retoricii teatrale. Era deopotrivă un servitor şi un profesor în domeniu. Să nu uităm că a pătruns în teatru cu dezgust şi cu dorinţa de a-l supune. A vorbit despre asta în eseuri, jurnale, interviuri. A mărturisit-o de asemenea în piesele de teatru.