Ipostaze ale modernizării prozei rurale

Ipostaze ale modernizării prozei rurale de Nicolae Bârna

O prejudecată tenace şi câteva precizări terminologice

O prejudecată a persistat, destulă vreme, în discursul critic şi istorico-literar (dar, mai viguros încă, şi în mentalitatea curentă, nu cea a publicului „inocent”, ci a „specialiştilor”) despre literatura română modernă şi contemporană: literatura cu tematică rurală ar fi conservatoare, învechită, paseistă, contrară modernizării şi sincronizării literaturii naţionale cu tendinţele novatoare ale literaturii universale (respectiv, în sens restrâns, ale literaturilor occidentale, care „dau tonul” la scară planetară).

Justificat, la un moment dat, de realităţi literare care, în parte, îl confirmau, acest mod de a vedea lucrurile şi-a păstrat, din inerţie caracterul de evidenţă subînţeleasă şi indiscutabilă multă vreme după ce, de fapt, devenise caduc şi neadecvat.

Pentru o cercetare asupra perimării treptate (nu totale nici până la ora actuală!) a acelei preconcepţii privind literatura cu tematică rurală se impune, desigur, o delimitare cât de cât precisă şi funcţională a acestui concept. Se cuvine să considerăm drept „literatură cu tematică rurală” acea literatură – proză literară, în cazurile de care ne vom ocupa – care are drept sursă de inspiraţie extraliterară realitatea – realitate complexă: materială şi sufletească, „naturală” şi, mai ales, antropogenă, „obiectivă” şi subiectivă, exterioară (individului) şi lăuntrică, socială şi comunitară etc. – proprie modului de viaţă definit, sociologiceşte, prin adjectivul „rural”, adică proprie satului. Prin „sat” vom înţelege ceea ce sociologia desemnează prin acest termen, acesta fiind, de altfel, şi sensul consemnat de dicţionarele curente de uz general: localitate în care majoritatea populaţiei e ocupată în agricultură. Lexicografii ţin uneori să precizeze că satul e un grup de locuinţe permanente (pentru a-l deosebi, desigur de, de pildă, coloniile agricole sezoniere ş.a.m.d.). Evident că termenul de sat mai presupune unele atribute, atribute nu esenţiale, ci accesorii, importante, totuşi. Unul dintre acestea ar fi numărul relativ scăzut al populaţiei (există, bineînţeles, oraşe mai puţin populate decât unele sate, dar media populaţiei satelor e mai mică decât cea a oraşelor). Altul, de fapt corelat cu cel dintâi, ar rezida în densitatea redusă a populaţiei şi densitatea redusă a habitatului, în preponderenţa covârşitoare a locuinţelor individuale – familiale, de fapt –, înconjurate, fiecare dintre ele, de curte şi de anexe gospodăreşti specifice. Alt atribut sătesc ar fi gradul de modernizare în ceea ce priveşte civilizaţia materială (dotări edilitare etc.) şi instituţional-culturală (şcoli, cinematografe, biblioteci etc.), atribut care variază în funcţie de zona geografică şi de epocă (cutare sat de azi poate fi, sub acest raport, mult mai urbanizat decât cutare orăşel de acum o sută de ani). Altul, în sfârşit, foarte important, ar fi ansamblul de reguli de comportare interpersonală, de relaţii interumane, spiritualitatea caracteristică, apartenenţa majorităţii populaţiei la mentalităţi tradiţionale, pre-moderne (şi această caracteristică e variabilă în funcţie de epoci, pătrunderea „modernităţii” la sat fiind un proces lent şi neîncheiat încă, dar neîntrerupt şi, după cât se pare, ireversibil).

Combinarea, în diferite proporţii, a acestor însuşiri ale satului, adică ale mediului de viaţă rural, defineşte fiecare caz particular, fiecare sat în parte. Uneori, însăşi ocupaţia preponderentă a populaţiei poate fi mai puţin importantă decât celelalte însuşiri (au putut exista sate de meşteşugari sau comercianţi, ca Humuleştii din vremea copilăriei lui Creangă, indubitabil sat, şi nu târg, ş.a.m.d.). Se poate însă accepta că, în practică – şi pentru abordarea noastră, cel puţin, în care identitatea culturală a locuitorilor primează – nu se pot face confuzii grave. Oricine va sesiza, intuitiv, deosebirea dintre un sat şi un orăşel puţin populat şi cu aspect peisagistic câmpenesc, oricine va şti să deosebească un sat (care are şi un stabiliment de băi, să zicem, sau un sanatoriu construit în vecinătate) de o staţiune termală sau climaterică „propriu-zisă”. O colonie de muncitori agricoli sezonieri nu e, desigur, un sat, aşa după cum o colonie de arheologi sau de pictori nu e un oraş. Ele sunt, însă, ejecţii temporare ale satului (prima) ori oraşului (a doua), iar cei care le populează ţin, prin modul de viaţă, de mediul rural, respectiv de mediul urban.

Termenul de „rural” ne interesează, însă, aici, în măsura în care e menit să definească un anumit fel de literatură. În acest sens, accepţia lui se referă în primul rând şi în chip esenţial la „materialul” uman care populează respectiva literatură (narator, personaje). Dacă personajele – ori, după caz, majoritatea personajelor, personajul principal şi cele de prim plan – sunt săteni, oameni trăitori în mod permanent la sat, atunci se poate spune că proza în care există aceştia este „cu tematică rurală”. Non-agricultorii satelor – meşteşugari, arendaşi, comercianţi, muzicanţi profesionalizaţi, intelectuali (preoţi, medici, profesori, ingineri, notari ori avocaţi), servitori şi paznici, cadre ale organelor de ordine publică ş.a.m.d. – fac parte din umanitatea rurală, chiar dacă provenienţa lor poate fi citadină, ori dacă, localnici fiind ori săteni de origină, formarea lor profesională va fi presupus un răstimp de vieţuire citadină. Literatura „cu tematică rurală” – ori mai pe scurt, „literatura rurală” – va fi, aşadar, prin personajele ei, o literatură preponderent – dar nu exclusiv – ţărănească.

Prin recurs la acest criteriu al preponderenţei personajelor, pot fi clasate ca „rurale” opere întregi ori porţiuni limitate ale acestora. O operă poate fi considerată „cu tematică rurală” în întregime ori pe secţiuni (astfel, Delirul şi Marele singuratic, cărţi „citadine”, cuprind segmente de proză rurală). O dramă, un conflict consumat între orăşeni aflători temporar – vizită, concediu, popas, deportare, misiune profesională etc. – la ţară nu este subiect de literatură rurală, ci, eventual, de literatură citadină în peisaj rustic. Simetric, o naraţiune al cărei conflict se întâmplă între ţărani, implicând chestiuni şi mentalităţi ţărăneşti, poate avea drept scenă de desfăşurare oraşul, dar e aparţinătoare prozei rurale. Astfel, de pildă, în Marele singuratic, unele discuţii între Niculae şi Simina, deşi au loc la Siliştea Gumeşti, nu sunt „proză rurală”, ci se subsumează prozei citadine a lui Marin Preda (chiar dacă Niculae e fiu de ţărani), în vreme ce vizita lui Ilie Moromete la Bucureşti, făcută ca să-şi convingă băieţii să se întoarcă în sat, evocată direct sau aluziv în mai multe rânduri în opera lui Preda, este un subiect de proză rurală (chiar dacă Nilă, Achim şi Paraschiv au devenit, formal, prin locul de reşedinţă şi prin ocupaţie, orăşeni, iar conversaţia are loc la ultimul etaj al impunătorului bloc Algiu din bulevardul I. C. Brătianu, în inima Capitalei).

Oricum, deşi nu e inutil să alegem nişte criterii operaţionale, e de prisos să precizăm că determinarea a ce anume este „proză rurală” nu pune probleme insurmontabile şi că intuiţia nu dă greş. Proza rurală nu e, în mod evident, una care „se întâmplă” la ţară, ci una despre ţărani, despre săteni (inclusiv ne-ţărani), şi care priveşte satul ca univers de viaţă.

Termenul de „rural” are drept sinonime parţiale pe cei de „rustic” şi „bucolic”. Aceştia din urmă, mai apropiaţi între ei şi mai depărtaţi de primul, au dobândit, mai ales atunci când sunt utilizaţi pentru a caracteriza opere literare, nuanţe legate în special de aspectul peisagistic al lumii satelor – şi din jurul satelor –, putând fi comutaţi cu „câmpenesc”, ceea ce nu prea e posibil în ce-l priveşte pe „rural”. „Rustic” şi, mai ales, „bucolic” poartă conotaţia, de neînlăturat, a unui oarecare idilism de convenţie. Într-o carte despre Universul rustic în literatura română, Sultana Craia a încercat – deşi şi-a declinat pretenţia la rigoarea terminologică – să fixeze explicit diferenţa între rural şi rustic, diferenţă certă în pofida înrudirii etimologice a celor două cuvinte: „Termenii rustic şi rural nu sunt utilizaţi ca perfect sinonimi.