Ipostaze ale modernizării prozei rurale

O prejudecată tenace şi câteva precizări terminologice

O prejudecată a persistat, destulă vreme, în discursul critic şi istorico‑literar (dar, mai viguros încă, şi în mentalitatea curentă, nu cea a publicului „inocent”, ci a „specialiştilor”) despre literatura română modernă şi contemporană: literatura cu tematică rurală ar fi conservatoare, învechită, paseistă, contrară modernizării şi sincronizării literaturii naţionale cu tendinţele novatoare ale literaturii universale (respectiv, în sens restrâns, ale literaturilor occidentale, care „dau tonul” la scară planetară).
Justificat, la un moment dat, de realităţi literare care, în parte, îl confirmau, acest mod de a vedea lucrurile şi‑a păstrat, din inerţie caracterul de evidenţă subînţeleasă şi indiscutabilă multă vreme după ce, de fapt, devenise caduc şi neadecvat.
Pentru o cercetare asupra perimării treptate (nu totale nici până la ora actuală!) a acelei preconcepţii privind literatura cu tematică rurală se impune, desigur, o delimitare cât de cât precisă şi funcţională a acestui concept. Se cuvine să considerăm drept „literatură cu tematică rurală” acea literatură – proză literară, în cazurile de care ne vom ocupa – care are drept sursă de inspiraţie extraliterară realitatea – realitate complexă: materială şi sufletească, „naturală” şi, mai ales, antropogenă, „obiectivă” şi subiectivă, exterioară (individului) şi lăuntrică, socială şi comunitară etc. – proprie modului de viaţă definit, sociologiceşte, prin adjectivul „rural”, adică proprie satului. Prin „sat” vom înţelege ceea ce sociologia desemnează prin acest termen, acesta fiind, de altfel, şi sensul consemnat de dicţionarele curente de uz general: localitate în care majoritatea populaţiei e ocupată în agricultură. Lexicografii ţin uneori să precizeze că satul e un grup de locuinţe permanente (pentru a‑l deosebi, desigur de, de pildă, coloniile agricole sezoniere ş.a.m.d.). Evident că termenul de sat mai presupune unele atribute, atribute nu esenţiale, ci accesorii, importante, totuşi. Unul dintre acestea ar fi numărul relativ scăzut al populaţiei (există, bineînţeles, oraşe mai puţin populate decât unele sate, dar media populaţiei satelor e mai mică decât cea a oraşelor). Altul, de fapt corelat cu cel dintâi, ar rezida în densitatea redusă a populaţiei şi densitatea redusă a habitatului, în preponderenţa covârşitoare a locuinţelor individuale – familiale, de fapt –, înconjurate, fiecare dintre ele, de curte şi de anexe gospodăreşti specifice. Alt atribut sătesc ar fi gradul de modernizare în ceea ce priveşte civilizaţia materială (dotări edilitare etc.) şi instituţional‑culturală (şcoli, cinematografe, biblioteci etc.), atribut care variază în funcţie de zona geografică şi de epocă (cutare sat de azi poate fi, sub acest raport, mult mai urbanizat decât cutare orăşel de acum o sută de ani). Altul, în sfârşit, foarte important, ar fi ansamblul de reguli de comportare interpersonală, de relaţii interumane, spiritualitatea caracteristică, apartenenţa majorităţii populaţiei la mentalităţi tradiţionale, pre‑moderne (şi această caracteristică e variabilă în funcţie de epoci, pătrunderea „modernităţii” la sat fiind un proces lent şi neîncheiat încă, dar neîntrerupt şi, după cât se pare, ireversibil).
Combinarea, în diferite proporţii, a acestor însuşiri ale satului, adică ale mediului de viaţă rural, defineşte fiecare caz particular, fiecare sat în parte. Uneori, însăşi ocupaţia preponderentă a populaţiei poate fi mai puţin importantă decât celelalte însuşiri (au putut exista sate de meşteşugari sau comercianţi, ca Humuleştii din vremea copilăriei lui Creangă, indubitabil sat, şi nu târg, ş.a.m.d.). Se poate însă accepta că, în practică – şi pentru abordarea noastră, cel puţin, în care identitatea culturală a locuitorilor primează – nu se pot face confuzii grave. Oricine va sesiza, intuitiv, deosebirea dintre un sat şi un orăşel puţin populat şi cu aspect peisagistic câmpenesc, oricine va şti să deosebească un sat (care are şi un stabiliment de băi, să zicem, sau un sanatoriu construit în vecinătate) de o staţiune termală sau climaterică „propriu‑zisă”. O colonie de muncitori agricoli sezonieri nu e, desigur, un sat, aşa după cum o colonie de arheologi sau de pictori nu e un oraş. Ele sunt, însă, ejecţii temporare ale satului (prima) ori oraşului (a doua), iar cei care le populează ţin, prin modul de viaţă, de mediul rural, respectiv de mediul urban.
Termenul de „rural” ne interesează, însă, aici, în măsura în care e menit să definească un anumit fel de literatură. În acest sens, accepţia lui se referă în primul rând şi în chip esenţial la „materialul” uman care populează respectiva literatură (narator, personaje). Dacă personajele – ori, după caz, majoritatea personajelor, personajul principal şi cele de prim plan – sunt săteni, oameni trăitori în mod permanent la sat, atunci se poate spune că proza în care există aceştia este „cu tematică rurală”. Non‑agricultorii satelor – meşteşugari, arendaşi, comercianţi, muzicanţi profesionalizaţi, intelectuali (preoţi, medici, profesori, ingineri, notari ori avocaţi), servitori şi paznici, cadre ale organelor de ordine publică ş.a.m.d. – fac parte din umanitatea rurală, chiar dacă provenienţa lor poate fi citadină, ori dacă, localnici fiind ori săteni de origină, formarea lor profesională va fi presupus un răstimp de vieţuire citadină. Literatura „cu tematică rurală” – ori mai pe scurt, „literatura rurală” – va fi, aşadar, prin personajele ei, o literatură preponderent – dar nu exclusiv – ţărănească.
Prin recurs la acest criteriu al preponderenţei personajelor, pot fi clasate ca „rurale” opere întregi ori porţiuni limitate ale acestora. O operă poate fi considerată „cu tematică rurală” în întregime ori pe secţiuni (astfel, Delirul şi Marele singuratic, cărţi „citadine”, cuprind segmente de proză rurală). O dramă, un conflict consumat între orăşeni aflători temporar – vizită, concediu, popas, deportare, misiune profesională etc. – la ţară nu este subiect de literatură rurală, ci, eventual, de literatură citadină în peisaj rustic. Simetric, o naraţiune al cărei conflict se întâmplă între ţărani, implicând chestiuni şi mentalităţi ţărăneşti, poate avea drept scenă de desfăşurare oraşul, dar e aparţinătoare prozei rurale. Astfel, de pildă, în Marele singuratic, unele discuţii între Niculae şi Simina, deşi au loc la Siliştea Gumeşti, nu sunt „proză rurală”, ci se subsumează prozei citadine a lui Marin Preda (chiar dacă Niculae e fiu de ţărani), în vreme ce vizita lui Ilie Moromete la Bucureşti, făcută ca să‑şi convingă băieţii să se întoarcă în sat, evocată direct sau aluziv în mai multe rânduri în opera lui Preda, este un subiect de proză rurală (chiar dacă Nilă, Achim şi Paraschiv au devenit, formal, prin locul de reşedinţă şi prin ocupaţie, orăşeni, iar conversaţia are loc la ultimul etaj al impunătorului bloc Algiu din bulevardul I. C. Brătianu, în inima Capitalei).
Oricum, deşi nu e inutil să alegem nişte criterii operaţionale, e de prisos să precizăm că determinarea a ce anume este „proză rurală” nu pune probleme insurmontabile şi că intuiţia nu dă greş. Proza rurală nu e, în mod evident, una care „se întâmplă” la ţară, ci una despre ţărani, despre săteni (inclusiv ne‑ţărani), şi care priveşte satul ca univers de viaţă.
Termenul de „rural” are drept sinonime parţiale pe cei de „rustic” şi „bucolic”. Aceştia din urmă, mai apropiaţi între ei şi mai depărtaţi de primul, au dobândit, mai ales atunci când sunt utilizaţi pentru a caracteriza opere literare, nuanţe legate în special de aspectul peisagistic al lumii satelor – şi din jurul satelor –, putând fi comutaţi cu „câmpenesc”, ceea ce nu prea e posibil în ce‑l priveşte pe „rural”. „Rustic” şi, mai ales, „bucolic” poartă conotaţia, de neînlăturat, a unui oarecare idilism de convenţie. Într‑o carte despre Universul rustic în literatura română, Sultana Craia a încercat – deşi şi‑a declinat pretenţia la rigoarea terminologică – să fixeze explicit diferenţa între rural şi rustic, diferenţă certă în pofida înrudirii etimologice a celor două cuvinte: „Termenii rustic şi rural nu sunt utilizaţi ca perfect sinonimi. Cel dintâi se referă îndeosebi la dimensiunea naturală, la literatura în care societatea ţărănească este încă patriarhală şi neconflictuală şi există în forme tradiţionale. Cel de al doilea se referă la sfera comportamentului, mentalităţii, structurilor şi tensiunii sociale, şi ulterior şi politice, adică la societatea ţărănească intrată în modernitate”^[1]. Evident, distincţia astfel formulată poate fi acceptată ca o convenţie, mai mult sau mai puţin arbitrară. Mai prudent ar fi însă probabil, să înţelegem prin rustic ceea ce aparţine văzului (ori percepţiei senzoriale în general, peisajul, descripţia), iar prin rural ceea ce ţine de ascultarea vocilor (exteriorizate sau lăuntrice) ale personajelor. De inspiraţie „rustică” ar fi, aşadar, o literatură inspirată de contemplarea spaţiului sătesc (deci, implicit, o literatură mai ales lirică), în vreme ce de inspiraţie „rurală” ar fi una centrată pe umanitatea – individuală ori colectivă – a satelor, deci o literatură precumpănitor epică sau analitică.

Identităţi socio‑culturale: a scriitorilor, a personajelor,

a publicului cititor

Această tematică, „rurală”, a dobândit, în literatura română modernă şi contemporană, o însemnătate şi o semnificaţie deosebite. Însemnătatea a fost, evident, determinată de realităţi sociologice şi demografice. Timp de un lung şir de veacuri, până acum câteva decenii, până mai ieri, am putea zice, populaţia rurală – şi anume, trebuie precizat, ţărănimea, caracterizată printr‑o cultură, prin mentalităţi şi mod de viaţă tradiţionale – a reprezentat marea majoritate a populaţiei româneşti. Literatura cultă modernă, care a apărut şi s‑a impus prin excelenţă în spaţiul cultural citadin, ca una din componentele modernizării, nu putea să nu se refere la această realitate. În cadrul acestei literaturi moderne, tematica rurală a dobândit, apoi, în timp, o semnificaţie socială, politică şi estetică specifică, tot în corelaţie cu realităţile româneşti în respectivele domenii.
Spunând că literatura cultă modernă – pe care o vizează investigaţia noastră – s‑a ivit şi afirmat în cultura română ca un atribut al spaţiului citadin, trebuie să adăugăm o observaţie: boierii din generaţia paşoptistă, care au fost, în bună parte, iniţiatorii şi primii slujitori ai literaturii culte moderne, erau, prin structura culturală dobândită în urma studiilor (urmate, acestea, în multe cazuri, în mari metropole occidentale, în special la Paris) şi prin mediul vieţii lor active (ei s‑au manifestat, de regulă şi ca oameni politici, înalţi funcţionari, creatori de publicaţii, animatori ai vieţii culturale şi… oameni de lume: toate aceste ipostaze presupuneau o, fie şi intermitentă, locuire citadină) nişte citadini, chiar dacă unii dintre ei vieţuiau mare parte din timp pe moşiile lor, deci în mediul rural. De fapt, modernizarea societăţii româneşti, sub toate aspectele, a demarat şi s‑a desfăşurat sub influenţa civilizaţiei şi culturii occidentale (vest‑europene). Care, prin forţa lucrurilor, la noi a atins, mai întâi, universul oraşelor.
Scriitorii au fost, aşadar, multă vreme, aproape în exclusivitate citadini – indiferent de provenienţa lor socială, care, treptat, era tot mai des rurală – şi au scris pentru citadini: ştiutorii de carte şi, mai ales, cei dispuşi să „consume” literatură beletristică trăiau la oraş. Evident că publicul potenţial al literaturii culte a sporit continuu, pe măsura introducerii învăţământului primar modern (primele şcoli de acest tip au fost înfiinţate în prima jumătate a secolului al XIX‑lea, astfel încât, de pildă, Creangă, copil, a putut urma, la Târgu Neamţ, o astfel de şcoală, „domnească”, şi s‑au înmulţit, ajungând în deceniile următoare să alcătuiască un sistem care acoperea întreg teritoriul, chiar dacă nu includea de facto întreaga potenţială populaţie şcolară). Generalizarea efectivă a ştiinţei de carte la scara întregii populaţii – deci şi a celei rurale, multă vreme precumpănitoare numeric – a survenit mai târziu, mult mai târziu.
Iar învăţarea scrisului şi cititului nu aduce după sine automat interesul şi obişnuinţa de a citit texte neutilitare, literatură beletristică. Răspândirea competenţei efective de a citi beletristică de ficţiune, competenţă ce presupune dobândirea pregătirii minimale necesare, s‑a produs încă şi mai târziu, şi probabil că n‑a ajuns – şi poate că nu va ajunge nicicând^[2] – să cuprindă marea majoritate sau chiar majoritatea populaţiei (rurale sau nu).
Nu ne‑am propus aici o încercare de sociologie a receptării, ci doar schiţarea împrejurărilor în care literatura cu tematică rurală a ajuns să contrazică prejudecata care‑i refuza ralierea la modernitate. Şi, de aceea, apare ca necesar să reamintim că lectura literaturii a fost, multă vreme, o preocupare preponderent citadină. Ar putea fi menţionate, în context, fără pretenţia de a le conferi valoare de „dovezi” cu valabilitate universală, trei cazuri, atestate şi larg cunoscute, de „lectură” improprie, de către ţărani, a unor opere despre ţărani. Ele privesc opere ale unor mari scriitori, şi au fost practicate de membri ai chiar acelor comunităţi rurale care serviseră drept sursă de inspiraţie ori drept „model” acelor scriitori, adică din chiar satele a căror observare le furnizase autorilor respectivi materia supusă transfigurării artistice. Ion Boldijar din Prislop (aşa‑zisul „model” al lui Ion al Glanetaşului din satul fictiv ori, mai bine zis „ficţional” Pripas din romanul Ion al lui Liviu Rebreanu) şi Valer Ceclan („corespondentul” real al personajului Valer Urcan din nuvelistica lui Pavel Dan) au fost (iniţial) iritaţi de felul în care au fost „transpuşi” în ficţiune de către scriitori. Dovedind, prin aceasta, că nu înţelegeau statutul ficţiunii. Se poate spune, însă, desigur, că, în cele două cazuri, implicarea cumva directă a sătenilor respectivi în textul literar le tulbura seninătatea judecăţii. Şi că, în împrejurări asemănătoare, chiar şi orăşenii, intelectualii, inclusiv criticii literari ori profesorii de literatură, pot reacţiona cam la fel faţă cu opere prozastice „cu cheie”, în care li se pare că se recunosc, reprezentaţi în posturi nemăgulitoare. Şi se mai poate, în principiu, şi admite că alţi ţărani, neimplicaţi, ar fi fost în stare de o lectură senină şi adecvată.
Se ştie însă că sătenii din Siliştea‑Gumeşti, satul natal şi izvorul de inspiraţie esenţial al lui Marin Preda, nu erau de loc impresionaţi de literatura pe teme rurale a fostului lor consătean: conţinutul prozelor sale rurale le părea o colecţie de banalităţi la îndemâna oricui, şi se mirau cum de „al lui Călăraşu” ajunsese să‑i „păcălească” pe cei de la Bucureşti. Aceste reacţii erau cele ale consătenilor scriitorului din generaţia lui sau din generaţii mai vârstnice, şi se manifestau acum circa patru‑cinci decenii, şi e foarte probabil că între timp situaţia s‑a schimbat, şcoala izbutind nu numai să‑l impună pe Marin Preda şi în conştiinţele tinerilor silişteni ca pe o glorie naţională, dar şi să‑i deprindă pe aceştia cu modul adecvat de a citi literatura beletristică modernă în general.

Note:
^[1] Sultana Craia, Orizontul rustic în literatura română, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985, p. 6.
^[2] Pe fundalul scăderii generale a interesului pentru literatura beletristică şi, în general, pentru cultura livrescă (în condiţiile, desigur, ale proliferării atracţiei exercitate de recursul la tehnicile audiovizuale electronice ca mijloace de informare, cultivare şi, mai ales, de divertisment), fenomen care afectează urbanul şi ruralul deopotrivă, se poate anticipa – cu o probabilitate limitată, totuşi, deoarece pe termen lung evoluţiile de acest gen comportă uneori o doză substanţială de neprevăzut – o (cel puţin!) stagnare, dacă nu o diminuare a numărului de cititori „competenţi” pentru a gusta proza artistică şi dispuşi s‑o frecventeze în chip statornic. Chestiunea, însă, depăşeşte cadrul strict al demersului de faţă, ea privind orice fel de literatură, cu orice tematică.