Labirintul exilului

Labirintul exilului de Aura Christi

UN DESTIN LITERAR

Iată, înainte de toate, o voce. O voce pe care, dacă ai auzit-o odată, nu o vei mai uita niciodată. Într-o epocă a clamorilor indistincte, a vociferărilor haotic aglutinate, ca şi a vorbăriei ce nu poate fi ascultată, cu toată strădania ei vană de a se face auzită, am descoperit o voce penetrantă a unui poet, vocea totodată insinuantă şi convingătoare a unui gânditor. Că poetul şi gânditorul acesta este o poetă şi o gânditoare adaugă la seducţia vocii.

Desigur, nu este doar o voce, chiar dacă răsună cu putere. Vocea aparţine unei personalităţi puternice, originale, derivă dintr-un origo, dintr-o sursă existenţială autentică. O sursă ascunsă, învăluită în tăcere, hrănindu-se din tăcere. Căci vocea pe care o descopeream citind poemele Aurei Christi, mai apoi eseurile ei, aceeaşi voce în toate textele poematice sau de reflecţie, trădează o intimă, o profundă, o tulburătoare legătură a cuvântătoarei cu necuvântul.

Surpriza fericită pe care mi-o rezervau scrierile din Fragmente de fiinţă, pe care mi-o amplifică, mi-o justifică străbaterea acestui Labirint al exilului, este aceea a conjuncţiei, a legăturii – filosofic vorbind – esenţiale şi existenţiale a vocii cuvântătoare cu poeticul. Or, iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu ne temem de retorica majusculelor, al marii Poezii.

Este tocmai ceea ce te întâmpină din preambulul la suma aceasta de texte: o apologie a Poeziei, cum nu mă mai aşteptam să aud rostită de o voce ştiutoare. Numai un iniţiat în arcanele poeticului poate să-şi permită cu o atât de sublimă neruşinare libertatea de a vorbi nu despre poezie, ci din poezie. Mărturisiri precum: „realitatea mea de oţel care este poezia”, „Dacă poezie nu e, nimic nu e”, „Am îmblânzit moartea prin poezie…”, „Câtă suferinţă – exact atâta poezie”, sunt tot atâtea mărturii ale celui ce nu se ruşinează de a se expune devorat de propria sa pasiune… Ostentaţie retorică? Nicidecum. E curajul temerarilor care înfruntă locurile comune ale celor ce vor rămâne pururi în afara acelui „templu de cuvinte”, pe care tot această îndrăzneaţă poetă se mărturiseşte chemată să-l înalţe. Ea ştie prea bine că are nevoie de acest curaj, ca de o virtute particulară, greu de dobândit, cu eforturi, cu sacrificii, pentru a face din poezie ceea ce ea trebuie să fie, adică ceea ce ea este (după principiul căruia verbul german i-a dat cea mai potrivită expresie: werde der du bist). E semnificativ că, atunci când formulează un fel de definiţie a poeziei, Aura Christi pune ca o condiţie esenţială a poeticului tocmai curajul: „Poezia, pentru mine cel puţin, este o experienţă pe care şi-o asumă marii singuratici ce au curajul nebunesc, curajul superior de a trăi faţă în faţă cu moartea, de a exista în intimitatea morţii”. Poezia pentru ea devine ceea ce este numai în situaţii-limită, căci ea însăşi forţează, siluieşte frontierele, se instalează necontenit dincolo, în exil.

Importanţa capitală a acestui eseu (sau a acestei sume de eseuri) rezidă în configurarea teoretică şi în aplicarea practică a unui anume concept al exilului în exegeza şi în comentarea poeziei. Aş putea spune că din diferite perspective asupra experienţei exilului, din reflecţii asupra acestei tematici, din aluzii (fie şi oblice, fără o relaţionare directă) se constituie în jurul acestui „labirint al exilului” ca un fel de fenomenologie nesistematică a exilului, o matrice a poeticului.

Pare o evidenţă banală dacă nu chiar ridicolă să afirmi că acolo unde este exil sunt şi exilaţi. Atât doar că pe când exilul pe care-l putem numi ontologic poate să devină (dacă nu este chiar) cea mai deplină definiţie a existenţei umane, nu toţi oamenii au dreptul să-şi asume destinul exilatului. Exilul se merită. Dacă lumea întreagă poate fi considerată un spaţiu al exilului, puţini sunt cei cărora li s-a dat privilegiul de a se constitui în exilaţi. Printre aceştia, poeţii sau cel puţin unii dintre ei. Cei adevăraţi.

Cu un deosebit rafinament al sensibilităţii şi o particulară acuitate a percepţiei, Aura Christi sesizează şi analizează formele pe care le ia exilul în opera poeţilor. Nu este însă doar un exerciţiu de tematologie în această întreprindere, ci de iniţiere într-o gramatică a exilului poetic. O asemenea iniţiere nu-şi putea alege un continent mai apropriat explorărilor decât acela al poeziei ruse din perioada „de argint”, mai exact, din epoca liricii în preajma condamnării ei capitale. Nu cunosc o mai pătrunzătoare incursiune în acest spaţiu al poeticului ameninţat, o mai subtilă interpretare – în critica noastră, dar şi în cele câteva occidentale pe care le cunosc – a liricii unor Serghei Esenin, Vladimir Maiakovski, Boris Pasternak, Anna Ahmatova sau Marina Ţvetaeva – ca aceasta din Labirintul exilului.

Căci autoarea este ea însăşi una din „privilegiatele” exilului. Întâi ca bilingvă esenţială. Folosesc această formulă într-un sens mai complex decât acela, simplu, lingvistic. Dar deja pe acest plan al vorbirii în două limbi, a fi bilingv înseamnă a trăi o ambiguitate în ce priveşte „casa” heideggeriană „a fiinţei”. Apoi, experienţa etnică şi istorică a Aurei Christi presupune şi ea o anume dedublare. În sfârşit, nu este oare Poetul, după cum remarcase Saint-John Perse, marcat printr-un bilingvism al condiţiei sale esenţiale? Toate acestea o predestinau pe autoarea acestei cărţi la o mai delicată, mai autentică înţelegere a naturii exilului poetic ca şi a condiţiei poetului ca exilat. Iată, de pildă, o mostră de asemenea subtilă sesizare a rolului pe care îl poate juca exilul într-un caz particular. Este vorba de proza Marinei Ţvetaeva, ancorată în prima copilărie a poetei, copilărie „re-trăită în anii de maturitate”. Or, tema copilăriei, remarcă Aura Christi cu fineţe, e „o mirabilă oază pentru poeta ce trăieşte asprimile exilului, ale unui exil în exil…” De altfel, Ţvetaeva este considerată în ipostaza ei de „veşnică exilată”. Ipostază din care nu lipsesc ambiguităţile. Nu afirmă, oare, odată autoarea eseurilor că exilul ar echivala cu lumea ne-oamenilor? Fireşte, este vorba de un exil estetic, cultura fiind privită, în acest caz, ca un spaţiu artificial.

Deşi nu-i este deloc străină experienţa singurătăţii, deşi vorbeşte chiar despre singurătate ca metodă, cu toate că exilul ca înstrăinare apare tot mereu în existenţa poeţilor ce o preocupă, deşi urmăreşte într-unul din capitolele cărţii sale poezia ca expresie a individualităţii sale, totuşi poeţii ce alcătuiesc marele plan de referinţă al eseurilor din Labirintul exilului sunt consideraţi de poeta-eseistă sub specia conjuncţiilor, a corespondenţelor dintre ei. Ceea ce, mărturisesc, m-a interesat în cel mai înalt grad, la lectura acestei cărţi, ceea ce m-a mişcat nu o dată este de a vedea solitarii aceştia care sunt prin natura lor poeţii căutându-se între ei, având nevoie unii de alţii, de a-i urmări în relaţiile pe care le întreţin între ei, legături vital necesare pentru unii dintre ei, dacă nu pentru toţi. Aura Christi nu contemplă astre sau planete izolate, ci constelaţii. Ceea ce ne spune în legătură cu relaţiile epistolare ale Marinei Ţvetaeva cu Rilke, sau – pe un plan mult mai personal – acel comandament pe care şi-l impune: „Să faci pentru tine însuţi festine ideatice, festine poetice. Şi să «împarţi» darurile acestor saturnalii literare prietenilor tăi, adversarilor tăi”, reprezintă o viziune participativă, aş spune comunitară, a actului literar. Acea febră poetică pe care o propăvăduieşte poeta noastră nu este niciodată solipsistă. Ea se vrea împărtăşită. Poeticul, în perspectiva aceasta a Aurei Christi se comunică, asemenea lui Paraclet, comunităţilor, complicilor literari, în saturnalii literare. Literatura e forma iubirii supreme – îndrăzneşte să proclame ea şi să enumere amanţii legaţi printr-o „frumuseţe demonică”: Nietzsche şi Lou Andreas Salomée, Rainer Maria Rilke şi Lou Andreas Salomée ş.a.m.d. „Triburi de zei”, cercetate cu fervoare. Pe urmele Marinei Ţvetaeva, poeta noastră consideră desigur că poeţii, între ei, trebuie să se apere, mai exact: să apere zeii dintr-înşii. De altfel, chiar şi acolo unde s-ar părea că încetează orice posibilitate de comunicare, până şi acolo, poetul descoperă posibilitatea ieşirii din sine, a întâlnirii cu Altul. Un citat patetic din poezia Annei Ahmatova, se referă la lumea închisorilor: „Acolo ne-ntâlneam, mai morţi ca morţii”.

Critica practicată în eseurile din Labirintul exilului nu se vrea doar exegetică, ci şi propedeutică. Această tânără scriitoare este animată de o rară pasiune formatoare. A se forma pe sine înseamnă totodată a-i forma pe alţii. Nu ne miră recursul frecvent al eseistei la modelele formatoare, chiar dacă nu este nicidecum vorba de a repeta epigonic experienţe consumate. Modelul poate (şi trebuie să fie) întrucâtva jucăuş. Ion Barbu este, în această perspectivă, un „magister ludi”.