Lumea românească în zece prozatori

Pornind de la celebra afirmaţie a lui Aristotel că poezia este mai adevărată/reală decât istoria, am avut în vedere o demonstraţie cu aplicare la literatura română, restrângându-mă, fatalmente, într-o primă formă, la nouă prozatori de primă valoare, nu doar în concertul creator românesc, ci şi în cel de vârf european şi universal.

Mai mult de atât, aceşti scriitori acoperă peste trei veacuri de proză artistică românească, de la Dimitrie Cantemir, cel cu nimic mai prejos decât contemporanul săi irlandez Jonathan Swift, de la Ion Creangă, emulul de geniu al lui François Rabelais, până la contemporanii noştri D.R. Popescu şi Nicolae Breban, cei mai de seamă romancieri ai generaţiei ’60.

Mă oprisem la nouă prozatori poate ispitit, ca altădată în Eminescu – Dialectica stilului (1984), de epopeicul dramatico-liric al celor nouă cercuri danteşti, acoperitoare ale comediei divine şi, deopotrivă, tragice ale lumii româneşti care face parte integrantă din istoria zbuciumată a Europei. Peste toate planează urma arheului eminescian, chiar şi atunci când prozatorul care încheie cea mai de jos bolgie a infernului, Mircea Cărtărescu (în Solenoid), pare că s-a îndepărtat definitiv de orice memorie hyperionică, lăsându-se în captivitatea corectitudinii politice, prin care speră că-i va îndupleca pe juraţii râvnitului Premiu al lui Mango, precum a numit, inspirat, Nobelul, Constantin Virgil Negoiţă.

Eminescu întrevedea în personajul Făt-Frumos, din tulburătorul basm românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pe chiar arheul românilor, păstrătorul memoriei sutelor de ani petrecuţi în mirifica vale a Uitării. În chip şi mai tulburător, cel dintâi gânditor român care este frământat de arheu e Dimitrie Cantemir. Îl va şi întruchipa într-un personaj cu totul memorabil, Inorogul, moştenit, la rându-i, din blazonul de nobleţe al lui Nicolaus Olahus, blazon recunoscut şi cinstit de împăratul Ferdinand de Habsburg, la 1548.

De la Cantemir, Inorogul-arheu va trece, cu deplinătate sporitoare, în Hyperion. Cel dintâi care a sesizat această transgresiune de la Inorog la Hyperion a fost Edgar Papu. Iar Inorogul cantemirian are enigmatice afinităţi cu Steaua ciobanului mioritic, care e chiar Luceafărul.

Această lumină mirifică, hyperionică, se răsfrânge asupra întregii mari literaturi româneşti. Este identificabilă şi-n opera celor zece prozatori reţinuţi în această carte, deşi, oricând, alte nume ilustre ar fi putut să le stea alături, cum se şi întâmplă în istoria literaturii. Ei, realiştii, părând şi cei mai depărtaţi de „romantismul” eminescian. Doar trei exemple: Rebreanu diseminează, în proza lui, arheul, decriptarea oferind-o prozatorul însuşi în romanul Adam şi Eva, care, după propria-i mărturie, i-a fost cartea cea mai dragă. Controversatul Eugen Barbu reface, într-o manieră inconfundabilă, cosmo-antropo-sociogonia eminesciană, uzând de simbolismul cercului, în cele trei capodopere ale sale: Groapa, Princepele şi Săptămâna nebunilor. Creatorul romanului cinic, la noi, Nicolae Breban, ostil aşa-zisului „fatalism” mioritic, face ca Mioriţa alungată pe uşă, la nivel conceptual, să se reîntoarcă pe fereastră, la nivel epic, prin feminizarea mişcării de rezistenţă naţională, în surprinzătorul său roman Jocul şi fuga.

Când am făcut selecţia primilor nouă prozatori, nu m-am gândit că vor ieşi, din nouă cercuri, alte trei cercuri „danteşti” pentru cele trei tradiţionale provincii româneşti.

Constat cu uimire „egalitatea” lor în construcţia României moderne, dar şi a cărţii mele. Au ieşit, fără nicio intenţie, câte trei scriitori, pentru fiecare provincie, care mi-au asaltat subconştientul: Moldova (Dimitrie Cantemir, Ion Creangă, Eugen Uricaru); Valahia: Marin Preda, Eugen Barbu, Mircea Cărtărescu; Ardeal: Liviu Rebreanu, D.R. Popescu, Nicolae Breban. Uitasem însă contribuţia Basarabiei, cu destinul ei ingrat, de la 1812 încoace. Cele nouă cercuri s-au transformat, de aceea, într-un decameron, cel de al zecelea prozator al construcţiei critice devenind Ion Druţă, cu întreaga dramă a sfâşierii interioare a Basarabiei, dezvăluită încă în cartea mea din 2003, Basarabia sau drama sfâşierii.

Şi ce literatură face fiecare dintre cei zece, şi cum o arhitecturează toţi împreună!