Capitolul I:
Începuturile
Motto:
„O pisică se poate uita la un rege.”
(proverb englez)
„Pisicile ne privesc de sus.”
(Winston Churchill)
Manfred Lurker e de părere că au existat trei tipuri de gândire în istoria omenirii: gândirea magică o întâlnim mai ales la popoarele care nu cunoaşteau scrierea şi astfel legau între ele toate întâmplările existenţei printr‑o „participation mystique”; momentul apariţiei celui de‑al doilea tip de gândire, cea mitică, coincide cu cel al apariţiei scrierii şi implicit al culturii; ultimul tip de gândire e gândirea raţională.[1]Orice simbolistică îşi are coordonatele în jurul polilor existenţei: lumină şi întuneric, bine şi rău, naştere şi moarte, dar un simbol va fi autentic doar dacă îşi va depăşi circumstanţele în care s‑a născut, dacă va trimite dincolo de Aici şi Acum, călăuzindu‑ne într‑o „altă” lume.
Puţine simboluri sunt univoce, liniare. Majoritatea au mai multe sensuri acumulate pe parcurs, în contact cu diferite popoare şi cultura lor. Simbolismul pisicii e unul foarte eterogen oscilând între tendinţele benefice şi malefice, uneori părând chiar că se contrazic reciproc. Acest lucru îşi va dezvălui explicaţia pe parcurs chiar prin intermediul atitudinii „protagonistei”: blândă şi ascunsă în acelaşi timp.
Există mai multe legende cu privire la naşterea pisicii la diferite popoare. Câteva dintre acestea au un substrat comun şi anume povestirile despre Noe şi Arcă: deranjat fiind pe arcă de şobolani, Noe şi‑a trecut mâna peste fruntea leului care strănută şi azvârli o pereche de pisoi (de aceea se aseamănă pisica şi leul)[2]; pe lângă aceste aspecte, turcii mai adaugă şi faptul că pisica a ajuns să urască ploaia după ce Noe a gonit‑o de pe Arcă pentru că stricase un lemn pe care îşi ascuţea ghearele[3]. Conform legendelor populare româneşti ea a luat naştere din mănuşa aruncată de către Noe sau Dumnezeu în urma şoarecelui, acest gest apărând într‑un moment de mare tensiune şi cumpănă: şoarecele, creat de drac, apare pe lume şi e trimis pe corabie ca să îi roadă pereţii şi s‑o scufunde. Fiind nou pe lume, nu are adversar. Acesta trebuie inventat de Dumnezeu care, răspunzând provocării date de Diavol, aruncă o mănuşă din care zămisleşte pisica. De atunci, pisica stă pe lângă casa omului pentru a‑l apăra de şoarece care are în el puţin duh drăcesc.[4]Lăsăm puţin domeniul legendelor pentru a urmări caracteristicile mediului în care a avut loc pătrunderea pisicii, din punct de vedere social şi istoric, în societatea umană. Richard Lewinsohn ne oferă explicaţia nevoii omului de a se simţi superior, orgoliul său de a domina. După părerea lui, omul a supus animalele tot aşa cum îşi supune semenii: prin exterminare şi domesticire. Extermină prin vânătoare (cea mai veche îndeletnicire a sa) sau pescuit (o formă aparent mai paşnică) şi domesticeşte luând animalele prizoniere pentru propriul lui confort (fie el utilitatea sau plăcerea). Între aceste două forme ale dominaţiei umane există şi o a treia care devine destinul diverselor specii de animale: creşterea pentru sacrificare. Principalele motive de domesticire sunt setea de joc şi setea de dominare. Acestea pot fi asociate cu ideea raţională că va fi folositor, pentru zilele şi săptămânile fără pradă de vânătoare, să‑şi asigure o rezervă animalieră (lucru destul de dificil dacă ne gândim că a ucide e mai uşor decât a domestici, creşterea lua mai mult timp decât perfecţionarea armelor). Sentimentul de inferioritate faţă de animale devine astfel punctul de plecare şi motorul unei ideologii care se reflectă în organizarea socială şi în formele de cult. El vroia să îşi asume calităţile animalelor pentru a‑şi spori propria putere.[5]Crud, dar adevărat. Aşa gândeau la început oamenii. Pentru ca animalele să ajungă să se ataşeze de om aşa cum vedem azi, a trebuit să se schimbe nu doar temperamentul animalelor, ci şi cel al omului (mai multă răbdare, muncă, efort fără rezultat imediat). După ce au exterminat animale secole de‑a rândul, oamenii au început să se neliniştească chiar datorită priceperii lor în arta de a ucide (alături de lăcomie a existat şi frica, doar că aceasta din urmă a fost mai bine disimulată, deghizată). Oamenii nu vor considera niciodată animalele egale cu ei, dar nici în întregime diferite.[6] În vremuri străvechi oamenii au observat asemănări: căutarea hranei, atacul, fuga din faţa pericolului. Ajutorul şi frica sunt gemene în spiritul uman şi tocmai de aceea, frica de răzbunarea animalelor a devenit un lait‑motiv al tuturor preceptelor sociale şi religioase reunite sub numele de totem şi tabu.[7]Conştiinţa îşi făcea apariţia, sau, mai bine spus, mustrările de conştiinţă. Omul va încerca să îşi răscumpere vina prin modalităţi din cele mai ciudate: nu doar cruţându‑le, dar adorându‑le şi acordându‑le onoruri divine. El va căuta acum să îşi salveze sufletul, deoarece pericolul nu dispare odată cu moartea. Răzbunarea îl obsedează (chiar dacă pe pământ e învingător, după moarte va fi subjugat de animale şi va deveni egalul lor sau dacă se va întoarce pe pământ va fi sub forma unui animal hidos).
Această concepţie despre natură e foarte veche şi o întâlnim la diferite popoare şi nivele intelectuale: viaţa nu e o evoluţie ascendentă, în linie, ci este o mişcare de avans şi recul (ceea ce a fost, poate să reînceapă), sub formă de cicluri. De exemplu, credinţa egipteană spunea că sufletul omului se mută imediat după moarte în corpul unui animal şi parcurge întreg regnul animal timp de trei mii de ani, după care revine într‑un corp omenesc, apoi ciclul se repetă la infinit (aceasta e vechea metempsihoză, legea implacabilă a naturii conform căreia nu există nici o diferenţă între om şi animal, ambele fiind doar două etape ale unei evoluţii eterne).[8] Deveniţi creştini, egiptenii numeau sufletul „psyche”. Nici unul din termenii vechii limbi nu corespunde exact noţiunii creştine de suflet, element spiritual nemuritor al individului, poate pentru că nu au simţit nevoia de a defini clar noţiunile ce desemnează componentele fiinţei umane, altele decât corpul. În timpul vieţii, forţa spirituală a egiptenilor cuprindea cel puţin două principii distincte: ah şi ba. Ah era principiul nemuritor, aparţinea cerului (corpul era al pământului), era o putere invizibilă care putea da din eficacitatea sa şi oamenilor şi zeilor. În unele contexte are semnificaţia de „spirit”, geniu intermediar între divinităţi şi omenire. El desemna morţii privilegiaţi sau chiar stafiile. Cel de‑al doilea principiu, ba, era un aspect mult mai definit al sufletului omenesc: partea spirituală a individului care, după moarte, îşi regăseşte individualitatea sa şi poate acţiona după bunul său plac. E un principiu spiritual care poate apărea independent de suportul său fizic, să se mişte liber, să reprezinte într‑un anumit fel pe patronul său. Se vorbeşte chiar de animale care sunt ba‑ul unui zeu, manifestarea lor fizică. Ka, ah şi ba se unesc pentru a forma un singur corp. Pe lângă aceste principii, personalitatea egipteanului numără încă multe alte elemente, umbra şi numele, care traduc esenţa sa personală, intimă.[9]În secolul al VI‑lea î.e.n. doctrina transmigraţiei sufletelor s‑a răspândit şi în Orient şi Occident. Astfel, doctrina hindusă consideră animalul ca situat pe un loc mult inferior celui deţinut de om (adoraţia vacii e mai recentă). Migraţia sufletului prin regnul animal era considerată o pedeapsă teribilă: cine se „bestializează” din punct de vedere moral în timpul vieţii, va cădea după moarte şi fizic, ajungând la starea de animal.[10]La polul opus, întâlnim teoria lui Buffon, autorul Istoriei naturale, care ne înfăţişează totul dintr‑o altă perspectivă. Omul, ca fiinţa cea mai nobilă a creaţiei, este înnobilat prin raza divină ce sălăşluieşte în el, iar acest lucru îl ridică deasupra tuturor fiinţelor materiale. Totuşi, stăpânirea lui nu este totală din două motive: pe de‑o parte deoarece Dumnezeu este Creatorul Atotputernic din a cărui inteligenţă divină omul posedă numai o infimă parte şi pe de altă parte deoarece animalele posedă calităţi prin care pot scăpa (zboară, aleargă, sunt minuscule sau îl atacă pe om). Opoziţia clară şi ireconciliabilă dintre om şi animale rezidă în faptul că omul este capabil să gândească, are raţiune, pe când animalelor le lipseşte această calitate cu desăvârşire. Singura calitate pe care Buffon le‑o atribuie la acest nivel e aceea de a imita (animalele tinere le imită pe cele bătrâne, nu învaţă de la ele). Natura omului e astfel cu mult superioară naturii animalelor şi acest lucru îl îndreptăţeşte pe om să fie stăpânul Pământului, al întregului glob şi al fiinţelor ce‑l populează. Această stăpânire este una legitimă, indestructibilă, a spiritului asupra materiei, un dar al Domnului şi drept al naturii. La început omul era poate animalul cel mai sălbatic şi mai puţin temut dintre toate, gol, fără arme şi adăpost, pradă monştrilor ce trăiau în jurul lui. Primii eroi sunt de cele mai multe ori înfăţişaţi ca nişte „omorâtori de fiare”. Animalele erau toate la fel de sălbatice şi omul, „criminal şi feroce”, nu era pregătit să le domesticească. În timp, le‑a îmblânzit, le‑a înfrânt, le‑a instruit şi comandat. Domnia lui a început odată cu apariţia societăţii pentru că omului din viaţa socială i se trage puterea. Prin societate el şi‑a perfecţionat judecata, şi‑a exersat spiritul. În faţa acestui „stăpân”, animalele reacţionează mai prietenos, mai sălbatic, mai blând sau mai feroce atacându‑l chiar, nefiind respectuoase, însă toate trebuie să fugă, să se ascundă, să se adăpostească de puterea omului prin „toate mijloacele pe care li le‑a dat natura odată cu dorinţa de libertate”. Nu trebuie să fie în calea înaintării hotărâte a omului spre cucerirea universului, înaintare în care el a izgonit treptat fiarele cele mai crude, a curăţat Pământul de animalele gigantice ale căror oase uriaşe mai pot fi descoperite şi azi, a distrus sau redus la un număr mai mic de indivizi speciile vorace şi vătămătoare, a aţâţat animalele unele împotriva altora. Le‑a supus pe unele prin dibăcie, le‑a îmblânzit pe altele prin forţă sau le‑a atacat cu toate mijloacele raţiunii, s‑a pus la adăpost şi şi‑a întemeiat stăpânirea. Această subjugare e total aprobată de Buffon care susţine că s‑a produs prin iscusinţă nu prin forţă sau „alte calităţi ale materiei” având în vedere că omul e o fiinţă total spirituală. Când declară că în calea omului animalele sunt tot timpul fugare, nu se mai constituie în societăţi iar facultăţile şi talentele lor se împuţinează, nu o face cu vreo urmă de părere de rău pentru acestea.[11] Nici urmă de frică de răzbunarea animalelor în această teorie. Omului i‑a fost dată stăpânirea asupra animalelor în momentul creării lumii, din însăşi voinţă divină, iar el a încercat să îşi menţină această superioritate.
Stabilit fiind acest raport dintre om şi animale, putem dezvălui „ţara de origine” a pisicii: Egiptul. Prima atestare a pisicii domestice datează din anul 2100 î.e.n. Actualii noştri tovarăşi se trag din Felis libyca, pisică sălbatică din Egipt. Egiptenii au domesticit primii pisica, după un lung proces: patru sau cinci mii de ani. Rezervele de grâu din valea Nilului au adus rozătoare, dar şi pisici, care după contacte repetate cu omul au devenit mai apropiate de el. Domesticirea propriu‑zisă a avut loc în mileniul al II‑lea î.e.n. din motive preponderent religioase şi din motive economice (erau eficace împotriva rozătoarelor şi a şerpilor). La început o curiozitate, ea a devenit treptat o zeitate. Mulţi regi şi oameni mari aveau şi preţuiau pisici. Gardienii pisicilor sacre erau oameni respectaţi. Egiptenii şi‑ar fi lăsat bunurile să ardă, decât să lase pisica să moară. Când o pisică murea în mod firesc, locuitorii casei îşi rădeau sprâncenele în semn de tristeţe, era îmbălsămată şi îngropată în mod demn. Sălbatica şau, cu coada scurtă, vânător puternic şi agresiv, e prototipul iniţial al „marii pisici care se află la Heliopolis” numită Matu, o pisică cu ochi scânteitori şi blana zbârlită, despre care se vorbeşte în Cartea Morţilor, foarte veche fiinţă solară, care proteja omul şi sfâşia şarpele răului (şarpele e al doilea duşman declarat al pisicii, alături de şoarece, ambele având conotaţii malefice). Animalul a devenit purtătorul revelaţiei şi intermediarul unor puteri supraomeneşti, al unor însuşiri arhetipale. Nu doar în Egipt au existat animale sacre ocrotite prin tabu, care treceau drept forme de apariţie a unor zei, considerate „sufletul exterior” (Frazer) al zeului.
Trebuie menţionat faptul că întreaga cultură egipteană e de origine religioasă (astronomia; medicii aparţineau castei preoţilor; pentru igienă şi prevenirea bolilor existau reguli sub forma unor porunci religioase; administraţia statului era stabilită de regatul divin, a‑l sluji pe faraon însemnând a‑l sluji pe zeu; funcţionarii juridici erau numiţi „preoţi ai lui Maat”; artele plastice trebuie înţelese dinspre rădăcina lor religioasă, arta egipteană trebuia să servească unor scopuri de cult şi magie şi mai puţin unei satisfacţii estetice).[12]Viziunea egipteană asupra lumii provine dintr‑o pragmatică, o înaltă magie de stat, coerentă, gândită şi nu dintr‑un simbolism speculativ gratuit. Literatura teologică egipteană e de o interpretare delicată. Orice monument faraonic conţine Cunoaşterea absolută şi simbolizează în mod ezoteric corespondenţa ideală a lumii, a solului şi a corpului omenesc, ritmul cosmic, formarea principiilor. Cu toate acestea, au fost batjocoriţi de către părinţii bisericii. Grecii erau uimiţi, romanii sarcastici. Cultura lor nu a lăsat pe nimeni indiferent.
Note:
[1] Manfred Lurker, Divinităţi şi simboluri vechi egiptene. Dicţionar, Traducere de Adela Motoc, Editura Saeculum I.O. Bucureşti, 1997, pag 7‑8
[2] Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere; vol. 3, P‑Z, Editura Artemis, Bucureşti, 1994, pag. 100
3] Jean Paul Clébert, Bestiar fabulos. Dicţionar de simboluri animaliere, Traducere din limba franceză de Rodica Maria Valter şi Radu Valter, Editurile Artemis Cavallioti, Bucureşti, 1995, pag. 225
[4] Mihai Coman, Bestiarul mitologic românesc, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996, pag. 72
[5] Richard Lewinsohn, O istorie a animalelor. Rolul lor în dezvoltarea civilizaţiei umane, Traducere de Lucia Ruxandra Munteanu, Prefaţă şi note suplimentare de Mihail Cociu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, pag. 101‑103, 126
[6] Idem pag. 103‑104
[7] Idem pag. 121
[8] Idem pag. 123
[9] Georges Posener şi colaboratorii Serge Sauneron şi Jean Yoyotte, Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene, Traducere de Radu Florescu şi Gloria Ceacalopol, Introducere de Radu Florescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1974
[10] Richard Lewinsohn, op. cit. pag. 123‑124
[11] Buffon, Istoria naturală, Traducere, selecţie şi note de Mioara şi Pan Izverna, Prefaţă de Irina Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1984, pag. 270, 284‑287, 293
[12] Manfred Lurker, op. cit. pag. 8‑9
Recenzii
Nu există recenzii până acum.