Necunoscutul Macedonski

Necunoscutul Macedonski de Florentin Popescu

DECORUL ŞI FUNDALUL

„Înecat încă de întuneric, oraşul îşi lăbărţa sub deal deşirările lui de uliţi, urca spre înălţimile Pieţei Teatrului, se cocoţa pe Dealul Spirei, pe urcuşurile Mitropoliei, şi curgea de la apus la răsărit, cu aceeaşi năvală uriaşă. Casă cu casă, şi uliţă cu uliţă, Bucureştii păreau că se îmbrâncesc pentru a-şi face loc să intre mai iute în lumina zilei. Clădirile, cu unghiurile şterse, cu coperişurile vălmăşite, luau înfăţişări ciudate, şi se îndreptau spre depărtări ca nişte mari talazuri de beznă. Teatrul, într-o parte, şi Spitalul Militar, într-alta, pluteau deasupra lor ca nişte mari şi negre vapoare. Unul după altul, felinarele se stingeau şi, apropiind nălucă de nălucă, le amestecau într-un singur morman de negură pe care îl culcau peste Bucureştii mistuiţi din faţa pământului… Desimea aburilor smulşi pământului de apropierea ivirii soarelui se subţia, lucrurile începeau să-şi hotărască formele, şi în cer se pornea să curgă o Dunăre albă şi neţărmurită: tot ce fusese întuneric se schimba în lumină; însufleţirea răsăritului se lăsa peste tot, tivea norii cu vişiniu, îi vărga cu dungi roşii, şi, înflăcărând adâncimile elipticei soarelui, îi sufla cu aur”.

Mi-l imaginez pe autorul Nopţilor şi al Rondelurilor privind acoperişurile, cupolele şi uliţele din „oraşul cu trei sute de biserici”, Bucureştiul în zorii unei zile de vară, după ce toată noaptea s-a îmbătat de mirosul florilor de liliac, stând visător la fereastra locuinţei lui din pragul Căii Dorobanţilor…

Că Macedonski era un împătimit iubitor al „cetăţii lui Bucur” nu încape îndoială (dovadă stau paginile pe care ea i le-a inspirat şi pe care el i le-a dedicat), iar rândurile pe care le-am reprodus mai sus nu sunt decât o mostră a unei mari iubiri. O mostră, dar şi un bun prilej pentru a face o călătorie în vremea în care poetul şi-a consumat destinul aici scriind, spre folosul urmaşilor, multele pagini beletristice pe care ni le-a lăsat moştenire.

Bucureştii ultimelor două decenii ale veacului al nouăsprezecelea încă mai păstrau romantismul unui peisaj şi al unei vieţi patriarhale. Încă mai păstrau culoarea şi parfumul vremurilor de mai înainte, iar literatura care ne-a parvenit în legătură cu acest subiect, niciodată epuizată şi niciodată plictisitoare, vorbeşte în volume întregi despre grădini şi parcuri, despre fântâni şi arbori, despre îndeletniciri şi obiceiuri ce încă dăinuiau în viaţa de zi cu zi a locuitorilor din urbea de pe malurile Dâmboviţei.

Călători străini, dar şi destui autori români au scris cu nostalgie, cu înţelegere, cu farmec şi nu de puţine ori cu uimire despre cele ce se puteau vedea ori întâlni în capitala Principatelor Unite şi îndeosebi în zona centrală a acesteia. În cartea cu care a intrat în istoria Bucureştilor, Podul Mogoşoaiei. Povestea unei străzi, Gheorghe Crutzescu, bunăoară, ne sugerează câteva popasuri deosebit de sugestive. Citându-l pe unul dintre oaspeţii oraşului Frédéric Damé, care la 1872 îşi încredinţa impresiile hârtiei, aminteşte că între strada Colţei şi strada Academiei era „un câmp deschis” pe care nu se vedeau decât un fel de „acoperiş din scânduri, aproape lipit pământului”, iar ceva mai încolo două căsuţe ţărăneşti, în faţa cărora femeile veneau seara să stea de vorbă, torcând, pe când găinile ciuguleau împrejurul lor şi o bivoliţă „păştea liniştită, iarba înaltă”. Mai departe „creştea porumbul”. Mai la vale, îndreptându-ne paşii către celebra Capşa (căreia îi face un savuros istoric) acelaşi Crutzescu notează pe bună dreptate: „Suntem aci într-unul din centrele nervoase ale Bucureştilor, unde, de mai bine de o sută de ani (cartea lui apărea în 1945 n.n., F.P.), pulsul oraşului se simte mai bine… De la 1812 până azi, a fost neîntrerupt aci locul unde lumea bună şi-a dat întâlnire ca să se distreze, să joace, să discute sau să mănânce”.

În adevăr, zona situată între Cercul Militar şi actualul Muzeu Naţional de Artă a cuprins, în curgerea vremii, cele mai multe hoteluri, restaurante, cafenele, grădini şi cofetării. Numele unora este demult celebru: Capşa, High Life, Hugues, Fialkowski, Oteteleşanu, Corso.

Şi tot în această zonă s-au aflat localurile unde aveau loc spectacolele muzicale cele mai importante, în care se dădeau balurile pentru protipendada Capitalei, cu participarea „puternicilor zilei”, dar şi a celebrităţilor muzicale şi teatrale ale ţării. Constantin Bacalbaşa, Claymoor, Ulysse de Marsillac, Alexandru Obedenaru şi încă mulţi alţii ne-au lăsat colorate şi romantice pagini despre câte şi cum se întâmplau acolo în deceniile amintite. Căci la acel sfârşit de veac, în Bucureştiul Crailor de Curtea Veche, al trăsurilor cu muscali adăstând pe capră în Piaţa Teatrului cel Mare, în aşteptarea clienţilor intraţi la spectacol, al cafenelelor în care aproape toată lumea se cunoştea, al bărbaţilor care „purtau fracuri” şi al „femeilor costumate în rochii de mătase de diferite nuanţe” (Al. Obedenaru), al clienţilor de la Capşa – cei la care Crutzescu, prin 1945, încă se mai gândea „ca la nişte oameni fericiţi, care vorbeau de cai, de femei şi de vinuri cu foarte multă seriozitate şi care trăiau într-o lume restrânsă şi stilizată ca un desen de Constantin Guys sau o noapte de carnaval. Ei erau, înainte de toate, amanţi, purtau melon cenuşiu, monoclu şi pantaloni pepite, aveau o floare la butonieră, şi nu vorbeau decât franţuzeşte” – se ducea o viaţă liniştită şi fără seisme sociale ori de altă natură.

Trepidaţia, nervozitatea, agitaţia – fiindcă existau şi ele – se consumau în redacţiile ziarelor, în culisele teatrului în preajma unor spectacole noi, în lumea afacerilor şi a jocurilor de cărţi sau de biliard. Dar ele erau întrucâtva ascunse privirilor publice, şi rar răzbătea în afară câte un mic scandal sau eveniment care să ajungă şi la urechile bucureşteanului de rând. În auzul acestuia pătrundeau mai degrabă ştiri despre evenimente cu caracter monden: sinuciderea unuia ajuns falit la jocul de cărţi, procesul de divorţ al unui personaj din lumea bună, cutare idilă de amor tot de acolo, farsa jucată de cineva unui artist sau politician, o întâmplare de la cafenea etc, etc.

În saloane, în redacţii şi mai ales în familiile din înalta societate se vorbeşte acum mai mult în limba franceză şi snobismul se manifestă nu numai în aşa-zisa latură intelectuală a lui, ci şi în moda adusă de la Paris, de la Viena, de la Berlin şi din alte capitale europene prin care se preumblă boierii şi boieroaicele în căutare de noutăţi şi de cumpărături prin care să-şi îmbogăţească garderoba şi casetele cu bijuterii.

Se poate afirma, fără teama de a greşi că n-a apus vremea Chiriţei lui Alecsandri şi nici a franţuzitelor lui C. Facca. Încă mai dăinuie credinţa că numai printr-o „şcolire” în străinătăţi se poate atinge nivelul intelectual visat şi se poate năzui către împlinire spirituală şi materială şi de aceea familiile societăţii avute îşi trimit odraslele să studieze prin capitalele europene, cel mai des la Paris, dar şi la Viena, Berlin şi mai rar la Londra sau Roma. Că nu toţi se întorc de acolo atât de învăţaţi şi de plini de diplome cum au visat părinţii este o altă poveste…

A afirma însă după cele spuse până acum că Bucureştii ultimelor două decenii ale veacului al XIX-lea au rămas într-un soi de încremenire, de stagnare istorică, fără să se mai întâmple nimic demn de reţinut ar fi, fără îndoială, o mare eroare.

Îndeosebi după Războiul de Independenţă, viaţa poporului român capătă un nou impuls. Implicit, Bucureştii păşesc şi ei într-un nou stadiu de dezvoltare. Imaginile cu care ne-au obişnuit vechile stampe de epocă dispar şi în locul lor începe să se ivească chipul unui oraş în plină ascensiune economico-socială şi edilitară. În primul rând au loc mari lucrări prin care se asigură bucureştenilor alimentarea cu apă de bună calitate, apoi se adânceşte şi se modifică albia Dâmboviţei, punându-se capăt pentru totdeauna inundaţiilor ce dădeau mult de furcă localnicilor. Tot acum se taie mari artere de circulaţie, se ridică clădiri publice şi particulare şi oraşul creşte în dimensiuni şi ca număr de locuitori. Prin săparea marelui şi adâncului canal de la Ciurel şi până la Abator (după planurile arhitectului Grigore Cerchez şi cu ajutorul antreprenorului francez A. Boisquerin), desfăşurată între 1880-1883, Dâmboviţa a primit o singură albie, i-au dispărut braţele laterale şi ostroavele, lunca s-a asanat şi nu s-au mai format bălţi; peste malurile taluzate au fost puse podurile (în 1889 erau 12, dintre care 7 de piatră şi 5 de fier). În ce priveşte lucrările de alimentare cu apă potabilă, s-au construit trei bazine mari la Arcuda (unde se filtrau apele Dâmboviţei), de acolo apa era adusă, prin canale, la Cotroceni, iar mai departe – prin conducte – la uzina de la Grozăveşti (construită în 1890). În afară de aceasta s-au căutat alte surse de apă şi în 1891 au început să fie captate izvoarele subterane de la Ulmi şi Bragadiru.

Podul Mogoşoaiei – tăiat odinioară de Brâncoveanu spre a-şi uşura călătoria de la palat la Mogoşoaia şi de acolo, mai departe, la Târgovişte – primeşte, ca şi alte străzi, o denumire omagiind eroii Războiului pentru Independenţă: Calea Victoriei. În acelaşi scop sunt schimbate şi numele altor străzi importante. Calea Târgoviştei devine Calea Griviţei, Podul Calicilor – Calea Rahovei, Podul de Pământ – Calea Plevnei; apoi alte străzi au devenit Calea Dorobanţi, Calea Călăraşi, Smârdan etc. De asemenea se taie, se taluzează şi se acoperă cu piatră noi artere de circulaţie în interiorul oraşului. Sub primariatul lui Pache Protopopescu se termină – în 1890 – Bulevardul Vest-Est, prelungindu-se dincolo de Cişmigiu, spre Cotroceni; celălalt capăt este continuat dincolo de Universitate, tăind Calea Moşilor, apoi strada Traian şi înaintând spre Şoseaua Iancului. În 1894 s-a început tăierea unei alte mari căi de circulaţie, pe direcţia Nord-Sud – o porţiune între Piaţa Victoriei şi Piaţa Romană (actualul bulevard Ana Ipătescu); a doua secţiune a lui se va amenaja începând din Piaţa Mare spre miazăzi (actualul bulevard Regina Maria). Tot acum se deschide şi Bulevardul Independenţei, făcând legătura între Câmpul Filaretului şi Dâmboviţa.