Pactul conversaţiei. Naraţiuni critice

Nichita Stănescu.
Jocul cu absurdul

Există în poezia lui Nichita Stănescu suavităţi imponderabile, „evocări”, „cântece”, reflecţii şi autoreflecţii moderne şi tipice textualismului. Pe de altă parte, există nuanţe expresioniste şi impresioniste, „recitiri”, dispoziţie ludică şi parodică, atingeri cu discursul avangardist şi chiar recurs la poetica absurdului, căruia i se caută un sens pentru redescoperirea lumii în multipla ei condiţie: socio‑istorică, anodină, ontologică, antropocentrică. Experienţa „avangardistă”, în cazul lui Nichita Stănescu, este expurgată de frivolităţi şi anticlasicism/tradiţionalism. Un absurd „pur”, zice Nichita, care e totdeauna inovaţie: „Orice lovire de cuvinte nepotrivită vechilor feluri de loviri de cuvinte este absurdă. La rândul lor, vechile împreunări de cuvinte erau absurde.” Altfel vorbind, nu sunt decât fireşti tangenţe, sub raport artistic, cu tradiţia tragi‑comicului, cu sentimentul alienării, cu grotescul şi paradoxul. Dintr‑o poezie mai puţin cunoscută: „Triunghi, pătrat, / voi sunteţi forme ale libertăţii de gândire, / cercul, calota, cerburg cel cu fiinţe / care merg cu picioarele pe cer / şi cu fruntea în nămolul miezului, / cerburg, oraş pe dos, / oraş nefrumos / oraş limitat, / sclav fără aripi, / lanţ fără verigi, / sare, sare / fără cristale” (Împotriva mării). E o declarată tendinţă a „ridicării de cuvinte”, când şi absurdul trebuie asumat necuvintelor, întâlnire a subiectului cu obiectul şi o estetică a nonexpresiei.

Absurdul e un joc şi un sfârşit de joc. Mereu o interdeterminare ludică. Am arătat cu altă ocazie cum cele dintâi versuri ale lui Nichita Stănescu, Argotice, îl dau la iveală pe ucenicul în registrul realităţii anoste şi al limbajului de bas‑étage, continuă „în dulcele stil clasic” şi purcede la „recitirea” scrierilor de odinioară în chiar poezia sa, adică în bună relaţie cu intertextualiatatea, fără să fie înfeudat pe suprafaţa textuală. Nici într‑un caz o lume insulară şi lipsită de transcendenţă. Astfel, tărâmul experimentat se dezmărgineşte şi face loc deliciilor jocului, ceea ce înseamnă mişcare în deplină libertate, dusă până la „nobila inutilitate”. Dar mai ales e ludicul ca resort al provocării cuvintelor şi ca o detonare a fanteziei. Spectacolul se bizuie pe surpriză şi ingenuitate, pe o, cum s‑a spus, „de‑dramatizare a realului”, pe „o strategie a instaurării semnului” (Ion Pop). Bunăoară, un bombardament e văzut de copil ca „un joc rotund de avioane”, „unele aurii, altele argintii”. Însăşi „vârsta de aur a dragostei”, adamică, se instituie ca un joc, se situează între ceremonial şi joc al imaginarului. Lumea magică a jocului îl face pe om un puer aeternus, iar în creaţie devine o „metaforă a spiritului” (Nietszche), a vieţii, a cunoaşterii şi a culturii, dar şi intrare în mister. „Marele joc” presupune asumarea vieţii în ipostaza ei neînchingată, nu neapărat comunicarea, „doar nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii” (G. Călinescu). Mai e şi jocul‑limită, cu moartea. Ca integrare în natură, ca restituire în ordine cosmică şi ca re‑naştere în Cuvânt. E o trecere „prin tunelul oranj”: „Cu spăimântătoare viteză am trecut prin tunelul oranj, / cu spăimântătoare viteză, / când m‑am trezit eram chiar pe câmp, / căzut de pe cal, / m‑am bucurat de gângănii, / de mâini m‑am bucurat şi de picioare, / de cerul albastru şi mare, / iar nu oranj. / Ah tu, tunel! / Ce glonţ ai tras prin tine? / Şi înspre cine‑ai tras? / Şi înspre cine?” (Prin tunelul oranj I). Din acest tunel oranj nu se vede decât o tulbure amintire, totodată ademenitoare şi sinistră, ca o presimţire thanatică.
Din categoria jocului face parte şi strategia parodică. O apropiere şi o distanţare cordială, în ton propriu. Un joc de răsfrângeri livreşti, în absenţa ironiei de orice fel, unde umorul e doar subtextual. Se poate spune: bucuria spectacolului, în definitiv bucuria creaţiei. Şi încă, precum bine s‑a observat, parodicul în poezia lui Nichita Stănescu nu bagatelizează demistificator, el recurge numai la amoroasă parafrazare şi la simpatie complice cu cititorul. Principiul jocului fiind în esenţă sărbătoresc, parodia concurează la această practică a fericirii, deopotrivă profană şi sacră. „Dulcele stil clasic”, trubaduresc şi sentimental, declamativ şi moralicesc, e prevalent, în clară ordine transmodernă: „Ea mi‑a spus, căci mă iubise, – / despre marele Ulise, / care tocmai plânsu‑mi‑se / de rău gând, de negre vise. // El mi‑a spus, căci mă urâse, – / despre lucrurile plânse, / despre vremurile scurse, / despre patemile duse. // Ei mi‑au spus, căci mă uitară, – / despre‑o grea şi dulce seară / când trei magi din Sud picară / cu trei cai de sare‑amară // Cu trei cai de unt‑de‑lemn, / cu trei cai de lemn solemn, / cu trei cai de rădăcină / în zăbale de lumină // Cu trei cai de chiparos / cu trei cai sculptaţi din os / de din osul meu din piept / potcovit şi înţelept // … de când tu l‑ai sărutat / cu un tandru nechezat.” Parodice sunt şi tiparele romantice (ex. Mult ochii romantici), şi lamentaţiile Văcăreştilor sau ale lui Conachi, şi Anton Pann, Cârlova, Heliade, Bolintineanu, Alecsandri. Şi Eminescu. Din dragoste pentru un spirit al artei, care poate fi resuscitat prin parafrază empatică.

Grigore Hagiu.
Un remarcabil poet al iubirii

Definirea feţelor eului în poezia lui Grigore Hagiu trebuie neapărat să aibă în vedere erosul ca funcţie hotărâtoare a imaginarului şi ca relevare a condiţiei paradisiace. Asemenea, spaţiul şi timpul depind de eros în dinamica lor. Ca şi Nichita Stănescu, în special, poetul din Târgul Bujorului repune în mişcare mitul Vârstei de aur a omenirii, care este şi „vârsta de aur a dragostei”. E un proces de metamorfoză sub acţiunea erosului eliberator de sub greutatea materiei şi, astfel, ca realizare a imponderabilului şi transparenţei. Această poezie se sprijină pe o „nostalgică triadă”: iubire, cunoaştere, creaţie, – mijloace de acces la realitatea originară a lumii, ca mari aventuri existenţiale.
În general, poezia lui Hagiu induce imaginea mitologică a unui univers în efervescenţă, „fremătător de dragoste”; iubirea cu întreaga ei semantică, văzută, întâi de toate, ca o cosmogonie orfică. Ciclurile Orfice şi Orfeu din volumul Descântece de gravitaţie se axează pe această „erotizare” a universului, în ipostaze germinative şi thanatice: „se desprimăvărează, draga mea / o ninsoare învinsă mai cade / în câmpia dunării / dar pământu‑i tot negru / şi‑n dinţi / zdrumicam o creangă plină de muguri / şi lapte verzui / un arbore hrănindu‑se / cu somnul altui arbore / mai potolit” (Orfeu I). Poemele au în vedere ambele sensuri principale ale orfismului, pe care le priveşte diferit: pe de o parte, la modul elegiac, pe de cealaltă parte cu înseninare când e vorba de amor universalis. Eros, cel ieşit din oul primordial, stă la baza universului total, cum ne încredinţează Hesiod. El este mai întâi de toate un daimon care personifică dragostea. În această postură, „zeul” cutreieră poezia lui Grigore Hagiu de la un capăt la altul, prilejuind unele dintre cele mai frumoase texte erotice ale generaţiei sale. De‑a dreptul surprinzător e faptul că mai toţi comentatorii au lăsat în plan secund sau au neglijat totalmente această dimensiune a liricii sale. Şi mai interesant e că însuşi poetul şi‑a ignorat poezia erotică, dacă n‑a mai apăsat pe această coardă decât incidental în ultimele volume, ceva mai stăruitor în Descântece de gravitaţie. Neputându‑se întâlni prea des cu îndrăgiţii congeneri pe acest traseu, Hagiu este aici mai mult decât oriunde el însuşi, cu inevitabilele ecouri eminesciene şi, în special, cu profundele pulsiuni primite prin filiera Blaga. Dorinţa şi visarea (cu o întreagă recuzită: marea, stelele, pădurea, uneori puritatea timbrului şi dispunerea antitetică amintesc de Eminescu: „când noaptea ni se taie / de patimă suflarea, / tu să priveşti munţii, / eu să privesc marea // oricâte stele‑ar sparge / pe noi întunecarea, / tu să priveşti munţii, / eu voi privi marea // oricât ne‑o fi de dulce / în chinuri legănarea, / tu să priveşti munţii, / eu voi privi marea / şi dacă ne‑o desparte, / gemând, îngrijorarea, / tu să priveşti munţii, / eu voi privi marea” (când noaptea). Ca la Blaga, iubirea e împărtăşire din substanţa originară a lumii, mod de integrare în condiţia universală. Deosebirea e că la Blaga îndrăgostitul se simte mistuit de o „imensă flacără”, în „Marele Foc”, pe câtă vreme la urmaş precumpăneşte melancolia. Pentru autorul Poemelor luminii găsirea unui sens al vieţii prin iubire capătă valoare ontologică, nu neapărat metafizică la Grigore Hagiu. La Blaga, erosul înseamnă intensitate vitală, salvare de „marea trecere”, poetul Sferei gânditoare este elegiac, uneori jubilant şi chiar madrigalesc.
În primul său volum, imaginarul poetului se împarte între registrul social şi cel delicat erotic. Sunt aici câteva poezii despre iubirea întemeietoare şi suavă, care oscilează între senzualitate şi stare luciferică. Nici vorbă, în aceste câteva poeme se dezvăluie, la debut, adevăratele posibilităţi lirice ale poetului: „O, ce fată nu s‑ar îndrăgosti / de înalta‑mi statură, / neaşteptat răsărind / lângă ţărm, pe nisipul apăsat, netezit de căldură // O, nu e vorba de iubire de lucruri, de mare, / vreau să spun că în seara asta / m‑a izbit din depărtare / raza altu‑i om, mai pur” (Profil schimbat). E chipul celui care îşi presimte noul curs al destinului şi această schimbare ţine şi de confesiunea erotică. Atracţia este puternică, niciodată devorantă, şi cele mai simple gesturi („fluturarea mâinii tale iubite”) provoacă înfiorare, o amintire a unei împrejurări mirifice, de obicei a mării, a „marginii de mare”, cu căldura nisipului şi imensitatea albastră. Astfel, se evocă, pe de o parte, multitudinea, purificarea, matricea tihnitoare, pe de altă parte – infinitatea, imponderabilul, transparenţele, sublimarea dorinţelor prin care realul accede la imaginar. Chipul unic al iubitei e proiectat, „tulburător de întreg”, în fosforescenţa amurgului, ceasul melancoliei şi nostalgiei, în clipa suspendată, favorabilă reînnoirii. Tot în „clar de seară” şi în registru romantic al inocenţei declarative, cuvintele dobândesc ecou intim: „Eu aştept să aud glasul tău feminin, / sunetul vocilor noastre / să umple odaia uşor luminată, şi noi să ne recunoaştem, uimiţi / că am putut trăi atâta timp unul fără celălalt”. Deocamdată, „întâmplarea fiinţei” este de o euforie stăpânită, transfigurare emoţionată, „un dulce cutremur”. Întâmpinare e de o frumuseţe stranie: „Nu eşti tu bucuria mea, / când vii din ploaia străvezie, / cu mâna umedă, cu ochii fosforescenţi, / neobişnuiţi cu lumina din casă? / Umbra ta mai stăruie‑n / sutele de ferestre, / nu mai eşti decât o mireasmă, / un fulger uşor, albăstrui, / între mine şi lumea de‑afară, / un dulce cutremur, de mult aşteptat, / îmblânzindu‑mi ochii căprui”. Această scurtă şi delicată poezie arată prejudiciul pe care îl poate provoca dezlănţuirea retorică din poemul De dragoste, în pofida unor versuri şi imagini care îl denunţă pe poetul veritabil.
Motivul erotic domină, cantitativ şi valoric, volumul Continente ascunse. Normal, şi inflexiunile dobândesc noi acuităţi. Se păstrează aceeaşi delicateţe senzuală, într‑un regim de tulburătoare destindere. E încă o atitudine adolescentină şi o scriitură proaspătă, descoperirea dragostei, asemenea lui Nichita, ca pe un miracol, fără să cadă în ucigătorul sentimentalism, ori în pasiunea melodramatică. Iubita e „atât de fără contur de frumoasă”, gândită „în linişte”, cu o bucurie calmă. În prezenţa ei, fiinţa senzuală se transfigurează, lăsând loc fericirii şi încrederii regeneratoare: „săruturile tale, dimineaţa, seara, / mi‑au înflorit un semn pe umăr, / de neuitat, vizibil, luminos, / cum lasă semn însângerat vioara / pe gâtul unui virtuoz // trupul tău l‑aş reface, amintindu‑mi / mirosul părului, cântecul gazului metan, / dreptunghiul caselor vecine luminate, / delicate fantasme de arbori / azvârlindu‑se palid în geam // dar e bucuria mea să te aflu mereu – / o oglindă albind nemişcată – / şi mă răsfrângi, şi mă clatini sonor, mai zvelt, mai frumos / decât am îndrăznit să mă visez vreodată” (gândindu‑te în linişte). Înclinat spre sugestia absenţelor, trubadurul îşi contemplă iubita în singurătate „absolută” şi „adâncă” tăcere.
Erotica lui Hagiu e gravă, solemnă, cu o modulaţie când discretă, când sonoră, încercând mereu puritatea timbrului „Portretistul” prinde jocul de culori prin care desenul se constituie din opoziţii simbolistic‑expresioniste: „atât de palidă eşti uneori, / şi de subţire, şi de împietrită, / când îţi înalţi în oglinda‑nvechită / profilul fin, scânteietor // îţi simt pe frunte scris tot trupul tău, / dar mirosul de carne arsă / nici nu clinteşte faţa ta întoarsă, / mai sus de bine şi de rău // şi‑mi pari atunci un crin sau şarpe blând, / blazon de dinastii semeţe, / cumplit de carnivore din tristeţe / şi‑nsingurare pe pământ” (blazon). Sori în scădere (prozodie eminesciană) evocă o enigmatică privelişte a polarităţii universale, amintind cel mai evident de Arghezi şi Nichita: „fumul eu l‑am vrut scânteie, / împietrire, frăgezime, / trupul de copil, femeie, / cântecul pocnind de rime // dar rămâne să se‑audă, / dură‑n coaja ei banală, / dragostea neîncepută, / tulburată şi brutală”. S‑a produs o mutaţie abruptă, o ruptură, o neîmplinire: „ şi se făcea ceară din dragostea mea pentru tine, / din greutatea ei abia lăsându‑mă să mă mişc / din privirea mea căutându‑ţi fruntea / şi‑nveşmântându‑mi chipurile îndrăgostite / cum se amestecau eroii / în fâşia luminoasă dintre proiector şi ecran / în clarobscura grădină de vară / în timp ce aripa cealaltă îmi era marea” (şi se făcea seară). Tot ca la Arghezi şi la Nichita, iubirea e o fericită atracţie a semnelor contrare: „eu vin cu soarele / cu iarba tu mă‑nconjori (răsărit de zi cu dragoste); „din dragostea noastră / ziua şi noaptea se năşteau deodată / soarele răsare din lună / luna din soare / din ce în ce mai repede / până timpul ne azvârli în afara cercului său unitar // intram în propriile noastre visuri / şi ne visam din nou / şi iar eram visaţi / din două pietre / îndrăgostite‑n ţărm de râu / într‑un aer încă neformat / învăpăindu‑ne îmbrăţişarea” (vieţi simultane).
Poemul Spune‑mi are ceva din articulaţiile erotikonului arghezian, o succesiune elegie‑odă, litanie‑sacralizare, împlinire‑desprindere, gingăşie‑fervoare. Aici apropierea‑depărtarea constituie condiţia bipolară a erosului. Iubirea stârneşte continuu aceste contraste: voluptate şi nelinişte, candoare şi tânjire, unire şi ruptură. E o stare permanentă de iniţiere în bucurie şi dezamăgire. Indecizia e stârnită şi de ciocnirea dintre afectivitate şi reflecţie. Să se observe melancolia şi regretul, un lamento de o ciudată delicateţe: „spune‑mi! cu cine eşti tu acum la mare, / lângă cine stai în cearşafurile albe, / cu cine faci dragoste, / cu cine dansezi la ţărmul mării, / pe o terasă înaltă, / bătută argintiu în răcoare? // lângă cine stai tu, / şi săruţi plaja / şi scoicile vechi, / cu cine priveşti valurile, / pescăruşii şi vapoarele?… „ (spune‑mi). Imaginea echivocă nuanţează neputinţa de a reînnoda comunicarea. Motivul mării, atât de drag poetului, ţinteşte aici mai mult mişcarea, incertitudinea, nehotărârea, potrivnicia, căci marea este totodată imagine a vieţii şi a morţii, sălaş al patimilor, „te joacă”, „te clatină, „te sună”, „te saltă”, „te acoperă”. Datorită amfiboliei, dragostea are pathos‑ul ei specific. Dacă ea e dorinţă, speranţă, plăcere, încredere, generozitate, dăruire, tandreţe, este şi teamă, suferinţă, enigmă, sacrificiu: „când ne priveam atent amândoi, / cu toate patimile deodată, / de‑o nevăzută flacără ciudată / se aprindeau veşmintele pe noi // focul crea în sine însuşi foc, / sămânţa în sămânţă era floare / oul în alte ouă, zburătoare, / timpul prea mare spre‑a nu fi deloc” (hiroşima dragostei noastre).
„Privind în urmă”, „după ce durerea s‑a dus”, cântecul dragostei revine, readucând „senzaţia vieţii”. E o amintire, rămâne o prezenţă infiltrată adânc în fiinţa îndrăgostitului: „şi atunci cu putere ştiam şi vedeam / cum noi doi totdeauna vom fi / două dealuri cu oameni, / unul plin cu femeile zilelor tale / altul plin cu bărbaţii zilelor mele, / şi din vârfuri până‑n rădăcini, / înclinându‑se, se vor amesteca, fulgerătoare, / veşnic rostogolind / perechile îndrăgostite, / cu iarba şi soarele, / cu amiaza şi vara, / până la mare” (două dealuri cu oameni). Desenul este remarcabil, mărturisirea de o sinceritate perfectă. Dragostea nu încetează să participe la rosturile lumii. Întors acasă şi în sine, luptătorul aruncă armurile învechite, se spală de praf şi de sânge, îşi îmbrăţişează femeia şi „numai ei doi / nevăzuţi în câmpul / clătinat după ritmul dragostei lor / de parcă toată noaptea / până la prima sclipire a zorilor palizi / pe pământ s‑ar iubi numai iarba” (detaliu străvechi).
Poemul intitulat dragoste e declamativ şi cu tipuri de construcţie mult prea nichitiene, deşi cuvintele‑cheie fac parte din arsenalul lui Grigore Hagiu: iarbă, arbori, mare, munţi, pădure, stele, apă, goluri. Stradă cu îndrăgostiţi, „naivi şi stângaci”, îi aminteşte poetului de copilăria „pierdută prin lunci întunecate”; nocturnă târzie îi sugerează că e timpul să‑i trimită iubitei un cal alb în faţa ferestrei, care să‑i bată încet cu copita în uşa uitată deschisă. Fantezia porneşte în excursuri suprarealiste: îndrăgostitul anotimp se ascunde în sine, „lăsându‑mi în văzduh fantoma / cămăşii mele în carouri galbene şi negre / de sânii tăi în două locuri arsă”. Iubita e atât de frumoasă, „încât mi se făcea somn / şi deveneam materie greoaie şi ceţoasă / absorbindu‑le laolaltă cu teama / de a nu‑ţi mai putea da viaţă / niciodată la fel; „magnetul stelar”, nevăzut, care face să ţâşnească şuviţe din sânii femeilor gravide, îi stârneşte o nouă dragoste; „bănuita sărutare” îi despleteşte părul iubitei, „că ar putea în el să se ascundă / ca sepia în norul de cerneală”. Şi astfel, dintr‑o sublimă îmbrăţişare, se produce o perpetuă cosmogonie: „refacem lumea, / tu tot mai mult adăugându‑te / văzduhului – şi eu pământului” (îmbrăţişare).
Fantomatica adolescentă, de‑a dreptul admirabilă, se sprijină pe motivul visului „de transparenţă rilkeană” (Petru Poantă). Mitul eternului feminin în ritm de odă caută să aducă în lumină şi echilibru lumea densă şi abstractă. De data aceasta, Grigore Hagiu se situează în plin plan metafizic.