Poetica temporalităţii

Poetica temporalităţii de Dumitru Chioaru

CAPITOLUL I
„CLIPA POETICĂ” ŞI POEZIA

Deşi subscriem afirmaţiei lui Heidegger din eseul Hölderlin şi esenţa poeziei: „Activitatea poetică este ctitorire a Fiinţei împlinită cu ajutorul cuvintelor”¹, considerăm că esenţa poeziei constă într-o relaţie nouă, originală şi originară totodată, între Cuvânt şi Fiinţă, văzută şi rostită de poet înaintea celorlalţi oameni care o aşteaptă. Cum şi de unde se naşte această relaţie nouă între Cuvânt şi Fiinţă? Spre deosebire de activitatea practică a omului, în care devenirea este trăire în cursul exterior, profan al timpului, activitatea poetică înseamnă întoarcerea de la devenire către fiinţă, ca trăire în cursul interior al timpului desemnat de Heidegger, în Fiinţă şi Timp, prin conceptul de temporalitate: „Sensul existenţei acestei fiinţări, pe care o denumim Dasein este temporalitatea”.² Prin acest concept, Heidegger desemnează proprietatea omului de a avea conştiinţa timpului, iar metoda sa constă în „găsirea unei explicaţii originale a timpului ca orizont al înţelegerii Fiinţei pornind de la temporalitate ca mod de a fi al Dasein-ului care înţelege Fiinţa”.³ Originea acestui concept se află în reprezentarea simultană a dimensiunilor timpului de către Sfântul Augustin în Confesiunile sale: „…Nici viitorul şi nici trecutul nu există şi, în mod impropriu, se spune: Există trei timpuri – trecutul, prezentul şi viitorul; ci, probabil, la propriu vorbind, ar trebui să se spună: Există trei timpuri – prezentul din cele trecute, prezentul din cele prezente şi prezentul din cele viitoare. Căci acestea trei există doar în suflet, iar în alt loc eu, unul, nu le văd a exista. Prezentul din cele trecute se află în memorie; prezentul din cele prezente în privirea atentă; şi prezentul din cele viitoare în aşteptare”.⁴ Orice cogito asupra existenţei nu presupune prezentul fugitiv al devenirii, ci durata temporală care prezentifică subiectiv lucrurile, implicând – ca să ne referim la concepţia despre durată expusă de Bergson în Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei – „percepţia simultană, nu succesivă a lui înainte şi a lui după”.⁵ Iar rostirea acestui cogito înseamnă obiectivarea în limbaj a sensului existenţei, dezvăluit nu în devenire, ci în orizontul temporalităţii. Căci – remarcă André Jacob în cartea sa Timp şi limbaj – „limbajul implică temporalitatea”.⁶

Ideea întoarcerii de la devenire către fiinţă are o reprezentare mitică în momentul întoarcerii capului de către Orfeu, pe drumul dinspre împărăţia morţii spre împărăţia vieţii, pentru a se convinge că, potrivit înţelegerii cu zeii zguduiţi de durerea cântecului său, umbra Euridicei îl urmează. Ceea ce vede Orfeu acum, ca şi oricare alt poet care caută fiinţa destrămată în timp, nu este fiinţa, ci umbra ei, deci un lucru neesenţial. Sub privirea lui, umbra Euridicei se destramă în noapte, pentru că Orfeu a trădat înţelegerea cu zeii şi numai o altă relaţie cu ea, prin cuvânt, o poate reînvia – spiritual – în operă. Această operă nu-i un substitut al fiinţei pierdute în timp, ci rezultatul recuperării ei spirituale. Este forma verbală a fiinţei care se naşte – întocmai zeiţei Atena din capul lui Zeus – din conştiinţa poetului.

Pornind de la semnificaţiile momentului „întoarcerii capului” de către strămoşul mitic al poeţilor, s-au elaborat multe ipoteze şi teorii, dintre care Privirea lui Orfeu de Maurice Blanchot şi Orfeu şi tentaţia realului de Ştefan Aug. Doinaş sunt două remarcabile eseuri la care mă voi raporta ca la nişte modele ale propriei încercări. Poetul şi eseistul român Ştefan Aug. Doinaş îşi sprijină argumentaţia pe credinţa clasică în referenţialitatea limbajului: „Dincolo de fiecare nume stă un lucru la care vorbirea trimite fără încetare”.⁷ Dar sistemul de referinţă a limbajului devine în actul de creaţie – şi aici se dezvăluie modernitatea gândirii lui Doinaş – o realitate simbolică, datorită calităţii cuvântului nu de a imita sensul comun al lucrului, ci de a crea unul nou ca „spaţiu capabil să adăpostească cohabitarea paradoxală a vechiului lucru cu noul său sens”. Ne despărţim, însă, de concepţia lui Doinaş, afirmând că tentaţia realului sfârşeşte în momentul „întoarcerii capului” de către poet ca eu creator, care înseamnă – în termenii lui Husserl – „punerea între paranteze” a lumii exterioare, pentru a ajunge, prin „reducţie fenomenologică”, la esenţa ei camuflată în imaginea interioară. Căci spune fenomenologul amintit în Prelegeri de fenomenologie a conştiinţei timpului interior: „Noi nu avem de-a face cu realitatea decât în măsura în care ea este văzută ca o realitate intenţională, reprezentată, intuită, gândită conceptual. În legătură cu problema timpului, asta înseamnă că ne interesează trăirile timpului”.⁸ Lucrul vechi dispare ca şi umbra Euridicei şi rămâne, totodată, ca formă simbolică a lui, prin sensul său nou care este nu numai original, ci şi originar, trimiţând spre inefabila realitate a fiinţei pierdute şi astfel recuperate. Poezia – şi avem în vedere în special poezia modernă – poate fi nu numai referenţială, ci şi auto-referenţială. Limbajul poetic construieşte un sens care nu există în realitate, doar ca virtualitate a fiinţei. Numai pentru că transcende realitatea în virtualitate, temporalitatea devine substanţă a poeziei, căci – afirmă André Jacob – „virtualizându-se, subiectul scapă câte puţin devenirii; el nu mai face propriu-zis parte din ea, ci devine capabil, dimpotrivă, de a o domina şi integra în largă măsură. Din aceeaşi cauză, el se temporalizează. În loc de a fi purtat de ea, subiectul o înţelege, graţie virtualităţilor care se constituie în mod uman. Deoarece se potenţializează, omul devine prin intermediul gândirii survolare a timpului şi capacitate de a rosti lumea”.⁹ Discursul cel mai pur poetic tinde să depăşească domeniul fenomenologiei ca modaliate de cunoaştere a temporalităţii fiinţei, către ontologie, ca modalitate de a gândi fiinţa în atemporalitate.

În eseul deja amintit, eseistul francez Maurice Blanchot insistă asupra semnificaţiei actului privirii, ca inspiraţie, premergător actului de creaţie: „Privirea lui Orfeu este darul ultim al lui Orfeu făcut operei, dar prin care el o refuză, o sacrifică, mergând spre mişcarea nemăsurată a dorinţei, către origine, şi înaintând astfel, fără ştirea lui, către originea operei”.¹⁰ Perspectiva din care Blanchot analizează actul de creaţie este – spre deosebire de a lui Doinaş – romantică, deoarece rolul decisiv îi revine inspiraţiei, ca libertate de a contempla fiinţa, uitând nevoile existenţei şi exigenţele artei: „Inspiraţia este tocmai aceasta, a o privi pe Euridice, fără grija cântului, cu nerăbdarea şi imprudenţa dorinţei care uită legea”.¹¹ Întrucât, pentru eseistul francez, Euridice se identifică cu Opera în momentul „întoarcerii capului”, eşecul din mit al recuperării fiinţei este sinonim cu eşecul oricărei opere: „Întorcându-se către Euridice, Orfeu distruge opera, opera pe dată se desface, şi Euridice se întoarce în întuneric; esenţa nopţii, sub privirea lui, se revelează ca lucru neesenţial. Astfel, el trădează opera şi pe Euridice, şi noaptea”.¹² Contrazicem, însă, ipoteza lui Blanchot, afirmând că actul de contemplaţie a fiinţei nu se suprapune cu actul de creaţie a operei, deci nu sunt simultane, ci succesive şi întrepătrunse. Opera poate, însă, să-şi aibă originea în actul de contemplaţie a fiinţei ca sursă de cunoaştere. Privirea lui Orfeu se îndreaptă – ca intenţionalitate, spre a întrebuinţa un concept specific fenomenologiei husserliene¹³ – spre o Euridice, umbră a propriei fiinţe căzute în timp. Percepţia ei nu s-ar împlini poetic, fără un sentiment al timpului trăit cu intensitate de poet, care suspendă toate retenţiunile şi protenţiunile străine de reprezentarea pură a obiectului. Poetul se află cu obiectul cunoaşterii într-o relaţie de timp originară. Trăirea lirică duce la interiorizarea percepţiei lumii temporale în scopul fixării ei în durată. Putem adăuga, citându-l pe Rosario Assunto din Note despre timpul poeziei, că „poezia este în viaţă ca durată în succesiune şi, prin urmare, ca o extindere a temporalităţii în temporaneitate; în timp ce viaţa în poezie este ca o contragere a succesiunii în durată şi, prin urmare, cu acea oglindire a vieţii finite în infinitul poeziei, care înalţă viaţa chiar deasupra propriei finalităţi”.¹⁴

Nici distincţia – atât de modernă – dintre eul poetic şi eul empiric nu elucidează problema. Din punctul nostru de vedere, eul poetic este camuflat în eul empiric ca o deschidere prin care acesta din urmă participă la fiinţă.