Romanul din roman. Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade de Liliana Danciu
Despre „codul cultural” al lecturii
Preocuparea doamnei Liliana Danciu pe direcţia deconstrucţiei şi a reconstrucţiei creaţiei literare pe tiparul unei hermeneutici care îşi ataşează pluridisciplinaritatea – mai vizibil fiind, pe acest ultim plan, interesul acordat istoriei religiilor, disciplinelor oculte (de la cabală, pitagoreism şi orfism până la mai recentele modulări ale lui René Guenon sau Henri Corbin), filozofiei antice, psihanalizei, teoriei imaginarului şi teoriei simbolurilor – premerge laborioasei cercetări finalizate, astăzi, prin volumul Romanul din roman. Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade. Întinsa bibliografie parcursă anterior îşi făcuse efectul, sub aspectul informaţiei şi al abilităţii analitice, în comunicările prezentate la diferite sesiuni naţionale şi internaţionale, în studiile pe care le-a publicat, unul dintre acestea, consacrat erosului feminin în literatura română, fiind dezvoltat chiar la dimensiuni de volum (el se află încă în manuscris). Ceea ce s-a câştigat a fost nu atât de natura descoperirii unor teritorii de exercitare noi, cât de organizare şi sistematizare a materialului, de dislocare mai atentă şi de adâncime a resorturilor intime ale operei literare, de propunere şi argumentare a unor soluţii de relevare a sensurilor, uneori chiar la limita orizontului acestora. Vom recunoaşte, deci, că nota de originalitate a lucrării nu decurge doar din sistemul bine articulat al referinţelor, ci şi dintr-un exerciţiu intuitiv care – deşi, pe anumite secvenţe, susceptibil de discuţii – se aliniază empatic intenţiilor auctoriale (fiindcă, aşa cum vom arăta, Mircea Eliade nu a ezitat să le sublinieze). În speţă, cercetarea Lilianei Danciu evidenţiază un tip de receptare extinsă, funcţionând pe suportul unui cod de lectură aflat în atingere complexă cu mai dificila problematică a experienţei estetice. Autoarea evită, însă, abordarea teoretică a acesteia, optând pentru detalierea diagramei pe care alinierile textuale, jocurile simbolurilor, corespondenţele multiple etc. alimentează constant un epistem, o schemă a naturii şi a formelor experienţei estetice, vag diferenţiate de la autor la opera sa, dar operând ca o constrângere, cu intensitate variată, asupra lectorului şi asupra experienţei acestuia (efect al diferenţei de nivel).
De fapt, nu există (cel puţin nouă nu ne este cunoscută) o definiţie simplă şi prin chiar aceasta convingătoare, a noţiunii de experienţă estetică. Luată în accepţia de dicţionar, experienţa este consecinţa unei acumulări de trăiri, de înţelesuri, de cunoştinţe şi informaţii, ca proces niciodată întrerupt, împlinit pe parcurs ca modelare a atitudinalului şi având calitatea de a putea fi comunicată. Cu o jumătate de măsură, consensul atinge şi procesul constituirii experienţei celui venit frecvent în contact cu domeniul obiectual al artei. Dificultăţile definirii survin, însă, odată cu contragerea semnificaţiilor actelor raportate strict la estetic. Realitate ea însăşi elastică, nesigură, mutantă în anumite condiţii şi, mai ales, „impalpabilă”, deşi constituită şi, simultan, constitutivă, lumea artei nu este un corelat natural decât pentru fiinţă, ceea ce face din experienţa estetică, la rândul ei, tot un corelat, doar astfel fiind în măsură a-şi desprinde esenţa şi funcţiile. În latura sa mai tehnică, psihologia indică, explicativ, interconexiuni şi „bucle” ale neuronilor, nelipsind nici ipoteza chimismului la nivel celular – deci un corelat fiziologic pentru o „substanţă” care, în înţeles mai aparte, nu are o consistenţă materială. Acesta este motivul pentru care prezenţa explicaţiei ştiinţifice a artei şi, în general, a spiritualităţii – recunoscându-i-se totuşi doza de adevăr – a părut a fi de fiecare dată limitativă: contaminarea esteticii cu psihologia, semiotica, sociologia şi chiar cu informatica a lăsat şi lasă în urma acestor tentative, dincolo de acurateţea instrumentarului şi de parţiala utilitate analitică a acestuia, semne de întrebare rămase fără răspuns. De aici, venite dinspre sfere apropiate, apariţia altor corelări, cum ar fi „trăirea”, propusă de Husserl şi privită, mai târziu, ca prefaţare a „fiinţării” la Heidegger, dar şi „simţirea”, avansată de Mikel Dufrenne în cunoscuta sa Fenomenologie a experienţei estetice. Evident, pe acest drum ne vom plasa, încă de la început, pe teritoriul ontologicului, admiţând pre-determinarea, pre-dispoziţia fiinţei (ca particularităţi până la un punct izolate), ori s-ar putea lua în calcul până şi pre-existenţa unui senzor specializat, cu funcţia de a provoca şi stimula capacitatea imaginativă ca putere de înscriere într-o aparte dimensiune a trăirii sensibile. La limită, capcana aflată în faţa cercetătorului nu este departe de a solicita metafizica. Intuind riscul, Jauss nu forţează un corelat, dar accentuează asupra prezenţei specifice a experienţei estetice (abandonată oarecum sensului comun) în dubla sa consistenţă, ca realitate conţinută şi ca flux spre exterior, pe toate cele trei segmente ale actului de creaţie: poiesisul, aisthesisul şi catharsisul. Simplificând lucrurile şi scoţându-le din dimensiunea conceptuală stabilită de teoreticianul german, această bivalenţă se manifestă, în cazul creaţiei literare, ca transmisă/transpusă de scriitor operei care, prin modulări şi chiar adaosuri, o propune ca provocare înspre exteriorul ei pe aliniamente textuale şi subtextuale, ca „structură de apel” (în formularea lui Iser), iar cititorul se deschide către operă cu propria sa experienţă, sprijinit de un orizont de aşteptare şi de o grilă de lectură „construită” în timp.
Sigur, nimic nu este nou în aceste precizări, la rândul lor comprimare mecanică a unui proces care niciodată n-a fost cuprins altfel decât acceptându-i relativitatea, în consecinţa nu doar a lucrării intuiţiei şi a notei de individualizare, ci şi a chiar armonicelor şi dizarmonicelor specifice creaţiei. Dar, cum am spus deja, pornind de la faptul că, deşi labilă, o atare mecanică nu poate fi străină receptării, Liliana Danciu şi-a canalizat efortul analitic spre a descifra expresiile circulante ale experienţei estetice auctoriale, în cazul romanului Noaptea de Sânziene, trecute prin filtrul operei până la o convocare în acord cu nivelul de acces şi înţelegere prin lectură. În intenţie, s-ar putea chiar vorbi de încercarea de a unifica respectivele trei „realităţi” ale experienţei estetice sau de a le identifica, până în detalii, corespondenţele ca linii de forţă comune celor trei constituiri, respectiv a autorului, a operei şi a cititorului. Dar cum chiar specificul creaţiei ne spune că aceasta, la modul absolut, e o imposibilitate, Liliana Danciu ţine să precizeze că îşi oferă demersul unor Concluzii „deschise”, convocând şi alte opinii, întâlnite în întregul peisaj al comentariilor vizând opera lui Eliade (trecute în revistă încă din primele pagini ale lucrării), fatal restrânse în ultimativul întrebării: Există un principiu unificator al creaţiei sale? Şi dacă există, care este acesta?
În nu puţine dintre însemnările din „jurnalele” sale, scriitorul însuşi se simţea confruntat cu o atare întrebare, mereu nedepăşită, însă, deoarece, încă de la primele ecouri favorabile înregistrate la adresa studiilor sale, intuise/prevăzuse deficitul de înţelegere al mediului în care urma să-şi desfăşoare activitatea: privit exclusiv ca „om de ştiinţă”, scriitorul rămânea necunoscut, chiar şi Forêt interdite fiind privită mai mult ca o curiozitate. De aceea, încă în 1959, se arăta nemulţumit de puţinul timp pe care îl putea acorda scrierilor literare, fiindcă „în asemenea cărţi «personale» se răsfrânge uneori mai clar şi mai direct «filozofia de mâine» decât în atâtea opere de exegeză” (completez referinţele din carte cu unele din Mircea Eliade, Jurnal. Pagini regăsite 9 octombrie-3 mai 1962. Ediţie îngrijită, adnotată şi prefaţată de Cristian Bădiliţă, Buc., Tracus Arte, 2017 – volum apărut după încheierea lucrării dnei Liliana Danciu).
Eurobservator –
Mircea Braga: Despre „codul cultural” al lecturii
Romanul din roman al Nopţii de Sânziene poate fi lecturat ca fuziune între exoteric şi esoteric, între autobiografie şi ficţiune, între realitate istorică şi realitate culturală, între sacru şi profan.
Preocuparea doamnei Liliana Danciu pe direcţia deconstrucţiei şi a reconstrucţiei creaţiei literare pe tiparul unei hermeneutici care îşi ataşează pluridisciplinaritatea – mai vizibil fiind, pe acest ultim plan, interesul acordat istoriei religiilor, disciplinelor oculte (de la cabală, pitagoreism şi orfism până la mai recentele modulări ale lui René Guenon sau Henri Corbin), filosofiei antice, psihanalizei, teoriei imaginarului şi teoriei simbolurilor – premerge laborioasei cercetări finalizate, acum, prin volumul Romanul din roman. Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade (pe care textul nostru îl prefaţează). Întinsa bibliografie parcursă anterior îşi făcuse efectul, sub aspectul informaţiei şi al abilităţii analitice, în comunicările prezentate la diferite sesiuni naţionale şi internaţionale, în studiile pe care le-a publicat, unul dintre acestea, consacrat erosului feminin în literatura română, fiind dezvoltat chiar la dimensiuni de volum (el se află încă în manuscris). Ceea ce s-a câştigat a fost nu atât de natura descoperirii unor teritorii de exercitare noi, ci de organizare şi sistematizare a materialului, de dislocare mai atentă şi de adâncime a resorturilor intime ale operei literare, de propunere şi argumentare a unor soluţii de relevare a sensurilor, uneori chiar la limita orizontului acestora. Vom recunoaşte, deci, că nota de originalitate a lucrării nu decurge doar din sistemul bine articulat al referinţelor, ci şi dintr-un exerciţiu intuitiv care – deşi, pe anumite secvenţe, susceptibil de discuţii – se aliniază empatic intenţiilor auctoriale (fiindcă, aşa cum vom arăta, Mircea Eliade nu a ezitat să le sublinieze). În speţă, cercetarea Lilianei Danciu evidenţiază un tip de receptare extinsă, funcţionând pe suportul unui cod de lectură aflat în atingere complexă cu mai dificila problematică a experienţei estetice. Autoarea evită, însă, abordarea teoretică a acesteia, optând pentru detalierea diagramei pe care alinierile textuale, jocurile simbolurilor, corespondenţele multiple etc. alimentează constant un epistem, o schemă a naturii şi a formelor experienţei estetice, vag diferenţiate de la autor la opera sa, dar operând ca o constrângere, cu intensitate variată, asupra lectorului şi asupra experienţei acestuia (efect al diferenţei de nivel).
https://goo.gl/JuDzWB