Sfârşitul istoriei după Cioran

„Ţinând seama de multiplele referiri la istorie, cât şi de importanţa şi relevanţa perspectivei temporal-istorice pentru orice altă temă, ajungem firesc la cardinalitatea istoriei în discursul lui Emil Cioran. În noianul tuturor temelor sale obsesive, istoria este o mega-temă, aflată în puternice raporturi cu celelalte. Aderenţa şi entuziasmul pentru studiul problemelor de filosofia istoriei le găsim mărturisite încă de la începutul traseului, în câteva scrisori către Bucur Tincu din anii ’30. În acele scrisori vorbeşte de „pasiune”, de gândire spontană şi personală, de adaptare naturală asupra domeniului, şi se arată încredinţat ca, alături de problemele de filosofia culturii şi antropologiei filosofice, problemele de filosofia istoriei „nu pot concepe că le-aş părăsi vreodata”. Dintre multiplele justificări ulterioare – opuse ca atitudine faţă de cele din perioada iniţiala, dar care marcheaza aceeaşi aderenţă –, să punem două în corelaţie, scrise în ani apropiaţi, în care preocuparea pentru istorie este descrisă prin stări de dependenţă: „slăbiciune”, „sete”, „patimă”.”

(Ioan Costea)