Steinhardt

Opera lui N. Steinhardt are „capacitatea” de a descuraja tentativele de sistematizare şi analiză critică. Aparţinând unui intelectual evreu erudit, spirit febril, avid de limpezire şi afirmare, aceasta se ramifică atât în planul literaturii, cât şi în cel al teologiei, al ideologiilor politice sau al dreptului constituţional. În perioada interbelică, cea a formării intelectual-spirituale, N. Steinhardt publică, în doar câţiva ani, o lucrare de drept constituţional, două studii despre iudaism, un volum de parodii şi peste o sută de studii literare şi articole de ideologie liberal-conservatoare. În perioada postbelică, începând cu finalul anilor ’60, el scrie memorialistică şi microromane, traduce, reîncepe o activitate publicistică susţinută, care va dura până în 1989, şi scrie predici şi eseuri teologice erudite. Volumele de eseuri critice din anii ’70 şi ’80 ale lui N. Steinhardt, singurele apariţii editoriale din perioada comunistă, s-au bucurat de o receptare pozitivă, însă poziţia contestatară a scriitorului faţă de regim a condus la marginalizarea sa. Abia odată cu apariţia postumă a Jurnalului fericirii (1991), a Cuvintelor de credinţă (1992) şi a Primejdiei mărturisirii (1993) au fost recunoscute de către publicul larg valoarea intelectuală şi morală a scriitorului N. Steinhardt şi particularitatea locului ocupat de acesta în deceniile totalitare.