Steinhardt

Prefaţă

Opera lui N. Steinhardt şi viaţa care se află în spatele ei constituie o temă de cercetare provocatoare, căreia i s‑au dedicat în ultimii ani câteva studii cu pretenţia, fie şi implicită, a exhaustivităţii. Înscris în această tendinţă, de recuperare a unei voci culturale distincte, aflată la intersecţia dintre literatură şi teologie şi cu un puternic impact asupra conştiinţei civice de astăzi, studiul elaborat de Irina Ciobotaru îşi construieşte propria teorie investigativă. Demersul autoarei are câteva premise formulate cu claritate şi este structurat în aşa fel încât, explorând diversitatea preocupărilor lui N. Steinhardt, să articuleze într‑o mişcare ascendentă o viziune organică.

În fapt, autoarea îşi propune să identifice elementele coagulante ale personalităţii lui N. Steinhardt, dincolo de metamorfozele istorice şi de aparentele fracturi din biografia scriitorului şi să articuleze un portret unitar, având în centru problematica formulată încă din titlu, şi anume libertatea ca destin. Fără să cadă în capcana unei apologetici lipsite de substanţă, autoarea îi construieşte lui N. Steinhardt un veritabil portret interior, nuanţat, flexibil, în formulări uneori memorabile, atentă la nuanţe şi refuzând simplificările, capabilă să articuleze imagini de sinteză. Apelând la date ale biografiei şi deopotrivă analizând componentele operei dintr‑o perspectivă care îmbină flexibil principiul istoric şi cel tipologic, autoarea nu construieşte o monografie propriu‑zisă, ci monografia unei idei, a unei identităţi.

Transgresând metamorfozele de suprafaţă, Irina Ciobotaru urmăreşte să identifice, în primă fază, câteva constante ale personalităţii lui N. Steinhardt şi în mod special angajarea asumată a acestuia într‑un proces de construire a propriului sine prin intermediul afirmării libertăţii. Viaţa ca act de construcţie este una dintre coordonatele lui N. Steinhardt, aşa cum apare el în interpretarea pe care autoarea lucrării ne‑o propune. Ar fi de reţinut analiza minuţioasă şi atentă a volumului de debut al lui N. Steinhardt, situarea devenirii sub semnul opţiunii pentru liberalism, formulată de scriitor încă dintr‑un articol de început, din anii ‘30, şi aşezarea acestuia sub semnul antimodernităţii. Irina Ciobotaru face aici o demonstraţie convingătoare, prin intermediul cercetării lui Antoine Compagnon, găsind astfel soluţia pentru a depăşi contradicţiile, aparent insurmontabile, din personalitatea scriitorului. Este o aplicaţie atentă şi subtilă a teoriei cercetătorului francez, una dintre primele pe teren românesc, care permite o nouă înţelegere, originală, a datelor culturale din perioada interbelică. În fapt, schimbarea de perspectivă generează o nouă înţelegere, mai adecvată, a lui N. Steinhardt însuşi. Ca şi în discuţia despre asumarea libertăţii, autoarea foloseşte argumente din întreaga creaţie a lui N. Steinhardt, privită istoric, fapt care permite stabilirea direcţiilor de forţă ale personalităţii autorului. Se are în vedere ideea că traiectul devenirii scriitorului e structurat în jurul ideii de libertate asumată şi construită.

Irina Ciobotaru coboară, apoi, în „arheologia” personalităţii lui N. Steinhardt, analizând relaţiile posibile cu propria generaţie şi cu membrii marcanţi ai acesteia, de la Nae Ionescu, mentorul, la Constantin Noica, Mircea Eliade şi Emil Cioran, stabilind filiaţii, identificând conexiuni sau descendenţe. E un excurs sintetic, care evidenţiază puterea de a înregistra diferenţe şi de a stabili reperele generale ale unei întregi generaţii. Urmărind, de asemenea, opera lui N. Steinhardt din această perspectivă, autoarea emite ipoteza „trăirismului” criticii steinhardtiene, care se situează pe o poziţie anti‑structuralistă, refuzând, însă, simplul biografism. Printre datele fundamentale ale construirii personalităţii lui N. Steinhardt, sunt incluse experienţa carcerală şi botezul, apoi călugărirea, argumente decisive pentru susţinerea ideii unui destin asumat.

Partea centrală a lucrării urmăreşte felul în care se strucurează personalitatea lui N. Steinhardt în volumul de memorii Jurnalul fericirii şi în cartea de confesiuni, publicată, de asemenea, postum, Primejdia mărturisirii. Aş reţine bunele prezentări sintetice formulate încă de la început. În acest context, autoarea studiului are în vedere zone conexe precum literatura carcerală şi memorialistica, la fel cum, în alte ocazii, orizontul de înscriere includea problematica ideologiei sau pe aceea a interbelicului. Sunt referinţe fireşti, abordate convingător, pentru interpretarea şi definirea personalităţii lui N. Steinhardt. Ar fi de reţinut, din acest capitol, mai ales analizele minuţioase şi interpretările curajoase, dar motivate, propuse pentru secvenţele din Jurnalul fericirii numite BUGHI MAMBO RAG, autoarea dezvăluindu‑şi aici un orizont cultural larg, în consonanţă cu obiectul cercetării. De altfel, reiese de aici că N. Steinhardt însuşi nu refuza principiul scandalizării şi poziţiile nonconformiste, fapt bine pus în evidenţă, eliberând cercetarea de riscul uniformizării personalităţii scriitorului. Adecvarea la obiect este aici o trăsătură definitorie, mărturie a depăşirii clişeelor de interpretare şi a onestităţii ştiinţifice a autoarei.

Într‑un ultim capitol, care urmăreşte dimensiunea de critic literar a lui N. Steinhardt, Irina Ciobotaru are prilejul să ia în discuţie nonconformismul scriitorului. Se face aici o receptare a criticii steinhardtiene, cu înregistrarea atitudinilor din presa vremii, autoarea dedicând un capitol distinct studiilor despre Eminescu. Ceea ce este de reţinut este identificarea metodei critice folosite de N. Steinhardt şi asumarea ei deliberată. În realitate, şi aici autoarea are în vedere subsumarea interpretărilor lui N. Steinhardt ideii de adevăr, pe care acesta o slujeşte.

Aş remarca, în totul, că, dincolo de cunoaşterea în amănunt a operei şi a exegezei critice subsumabile problematicii abordate, Irina Ciobotaru construieşte şi îşi asumă în mod conştient, lucid şi deliberat, un anumit punct de vedere, pe care îl demonstrează folosind metode de graniţă, de cercetare strict literară, dar şi de analiză istorică sau investigaţie teologică, într‑un limbaj matur, expresie nu numai a unei experienţe de cercetător onest şi devotat obiectului cercetării, ci şi expresie a unei etici asumate, presupunând fidelitate faţă de surse, spirit critic, onestitate investigativă. Aş reţine, în final, capacitatea autoarei de a construi ipoteze de lucru convingătoare, pe care le susţine şi demonstrează în analize detaliate, folosind instrumentele criticii interdisciplinare, dar şi, cu bune rezultate, critica de text, critica criticii sau elemente ale criticii fenomenologice.

Prin urmare, o lucrare elaborată riguros, care dovedeşte deopotrivă onestitate ştiinţifică şi spirit investigativ, din partea unui cercetător care îşi delimitează cu fineţe teritoriul de explorat şi instrumentele de lucru.

Mircea A. Diaconu