Teme şi variaţiuni

Teme şi variaţiuni de Iulian Boldea

ORATORIA CA DOCUMENT UMAN

Personalitate de prim rang a literaturii române de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, Barbu Ştefănescu Delavrancea s-a impus în domeniul dramaturgiei, al prozei, publicisticii şi oratoriei. Dacă în dramaturgie Delavrancea se încadrează în curentul romantic, prin teme, motive, modalităţi artistice, în proză coexistă mai multe tendinţe literare, de la romantism la realism şi naturalism. Ca teoretician al literaturii, sporadic şi nesistematic, Delavrancea se arată a fi adeptul apelului la vorbirea şi la mentalitatea populară, în care vedea o sursă de revigorare a literaturii române, în ceea ce are aceasta autentic, necontrafăcut şi neconvenţional. Ilustrativ în această privinţă este un articol din Românul, din 1887, în care scriitorul deplânge sărăcia limbii române literare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, înstrăinată de limba populară şi artificializată: „Nicăieri scriitorii, cu sau fără talent, nu sunt mai săraci în cuvinte ca la noi. Nicăieri nu veţi găsi o orăşenime cultă care să cunoască mai puţin numele uneltelor casnice, agricole, industriale, întrebuinţate în ţara lor, ca la noi. Nicăieri nu veţi găsi mai mulţi oameni care să cunoască mai puţine nume de colori, de flori, de arbori. Şi sărăcia de cuvinte cu adevărat româneşti şi vii este dovedită mai ales prin credinţa cărturarilor de astăzi că o seamă de tineri au început să scrie în limba cronicarilor amestecată cu jargon popular. Ei numesc «cronicărism» şi «jargonism» bogăţia şi frumuseţea limbii, ei numesc «cronicărism» şi «jargonism» ceea ce se aude în gura întregului popor, ceea ce ei nu ştiu, nu cunosc, n-au auzit şi nu vor înţelege niciodată, căci mintea lor este ameţită încă de copilăreasca revoluţie literară de la ‘48”.

În ceea ce priveşte proza lui Delavrancea, aceasta se apropie de creaţia epică a lui Caragiale şi Slavici, prin accentele realiste ce răzbat din paginile sale, prin intenţia creaţiei de tipuri, dar, nu în ultimul rând, şi prin veridicitatea observaţiei sociale, prin care sunt explorate straturi diverse ale societăţii. Avea dreptate Vlahuţă atunci când scria: „Delavrancea îşi preumblă degetele pe claviatura limbii cu o agilitate de adevărat mare maestru. Stilul lui e variat, impetuos şi încărcat de imagini ca însăşi viaţa (…), pe care a ştiut să o observe şi s-o zugrăvească cu o neîntrecută putere de sugestie”. În domeniul dramaturgiei, Delavrancea ilustrează, pe urmele lui Haşdeu şi Alexandru Davila, drama istorică, Apus de soare fiind, în viziunea lui
G. Călinescu, „o capodoperă a dramaturgiei poetice şi oratorice şi nu mai puţin o dramă de observaţie a tipicului, singura din literatura noastră în care toate aceste aspecte se unesc reciproc”.

Un domeniu deloc de neglijat al creaţiei lui Delavrancea e cel al discursului oratoric. Ales membru al Academiei Române, Barbu Ştefănescu Delavrancea îşi rosteşte în 1913 discursul de recepţie intitulat, deloc întâmplător, Din estetica poeziei populare, discurs ce reprezintă o adevărată sinteză a preocupărilor sale, sistematice şi pasionate, despre folclor, dar, în acelaşi timp, şi un elogiu sincer adus geniului creator al poporului român. În decursul vieţii sale, Delavrancea a rostit numeroase discursuri cu caracter juridic (între care cel mai cunoscut e cel din 1902, în procesul intentat de Caragiale lui Caion, care-l acuzase de plagiat), precum şi multe discursuri parlamentare, fapt care l-a făcut pe Maiorescu să-l numească „cel mai strălucit orator al României contemporane”. Pe bună dreptate, Călinescu observa că „viaţa lui Delavrancea se desfăşoară în exterior, ca a unui actor, legat de rolurile sale”.

În fond, oratoria este o artă legată strâns de teatralitate, cu virtuţi actoriceşti neîndoielnice. Discursurile lui Delavrancea aveau darul de a însufleţi imagini ale trecutului, de a convinge auditoriul şi, nu în ultimul rând, de a-l fascina prin viziunile lirice pe care le desfăşura, într-o logică a imaginaţiei ce covârşea parcă simţul realităţii propriu-zise. Gesturile sale, nestudiate, se armonizau cu inflexiunile vocii, iar imaginile trebuiau să ilustreze cu eficienţă o idee. De altfel, într-o scrisoare adresată unui prieten, oratorul precizează că „prin sentimente trebuie să ajungi la idee, mai cu seamă în oratorie, căci ideile, oricât ar fi de mari şi generoase nu pot să însufleţească vorbirea. Ideile sunt reci ca şi clapele unui piano, trebue să vie căldura sentimentală a artistului ca să combine din ele o rapsodie plină de viaţă”.

Discursurile lui Delavrancea s-au impus în epocă mai cu seamă prin sinceritatea lor vibrantă, prin suflul patriotic şi căldura expunerii, de fiecare dată covârşitoare ca forţă imaginativă şi expresivitate a verbului. Discursul ce ilustrează în modul cel mai elocvent talentul oratoric al lui Delavrancea e Patria şi patriotismul, rostit cu ocazia zilei de 24 ianuarie, „sărbătorirea, cum zice oratorul, iubirei de Patrie şi a puterei de a ne creia o Patrie!”. Discursul debutează cu o captatio benevolentiae în care familiaritatea tonului se împleteşte cu farmecul unor expresii de un patetism răscolitor, subliniat şi de numeroase exclamaţii retorice („Ca în sfânta noastră religie, noi sărbătorim o taină a sufletului nostru, nu o sărbătoare civilă, iacă ce sărbătorim astăzi 24 ianuarie 1859!… Alegerea îndoită a neaoşului şi bunului român şi domnitor Alexandru Ioan I… Moldova şi Muntenia… O Românie, una şi nedespărţită… Unirea… Renaşterea… Slăvirea Patriei… Iacă ce sărbătorim astăzi! 24 ianuarie… O parte din rezultanta năzuinţelor seculare ale unui popor jinduit de mai bine… Iacă ce sărbătorim astăzi! Din vremea cronicarilor bătrâni, cari ne-au spus din ce origine împărătească ne tragem noi până la 1829 când am spus făţiş ce vrem noi, de la scrisul cărturarilor străvechi până la poezia populară, pretutindeni şi totdeauna, acelaşi vis, aceeaşi energie, aceeaşi voinţă ne-a muncit pe toţi, către acelaşi ideal ne-am înălţat ochii cu toţii, către acelaşi cer cu aceeaşi nădejde şi credinţă. 24 Ianuarie este sărbătoarea iubirei de Patrie şi a puterei de a ne crea o Patrie!”).

Discursul continuă cu o interogaţie, în plasma căreia retorismul se împleteşte cu sinceritatea, avântul fanteziei cu expresivitatea imaginilor („Copii, ce e Patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscoleşte toate puterile din om şi, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existenţa lui şi-l face să moară de bună voie pentru liniştea şi mărirea unor urmaşi pe care nu-i va cunoaşte şi care nu-l vor cunoaşte?”). Răspunsul la aceste întrebări se conturează treptat, printr-o înşiruire de definiţii, realizate fie prin afirmaţie, fie prin negaţie şi care au darul de a conferi unor noţiuni abstracte o putere de reprezentare uimitoare. Definind patria, Delavrancea o plasează nu în exterioritatea decorului în care este încadrată o naţiune, ci mai degrabă în acea geografie lăuntrică, unde relieful afectiv e alcătuit din sentimente precum nostalgia, uitarea de sine, dăruirea şi generozitatea pentru semenul nostru, proiecţia sinelui într-un trecut legitimator: „Patria este înlăuntrul nostru şi-o ducem cu noi peste ţări şi peste mări, şi numai când suntem departe şi în singurătate, ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt şi nu găsim mângâiere decât în restrişte şi în lacrămi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci e pământul plămădit cu sângele şi întărit cu oasele înaintaşilor noştri. Când pomenim de Călugăreni, Rovine sau Valea-Albă, ne cutremurăm, uităm de noi, şi nu trăim decât în aceia cari au fost odinioară, ostaşi, căpitani şi Voevozi! Un fulger de închipuire pe dinaintea ochilor, şi ne simţim aevea în rândul plăeşilor, în fruntea oştilor, cu barda, cu ghioaca, cu buzduganul, sporind şirurile eroilor cari ne-au apărat ţările noastre (…) Visul acesta dispare. Şi bucuroşi primim constatările realităţei: generaţiile ies una din alta şi se duc pe rând, numai obârşia stă pe lume ca o matcă fără sfârşit!”.

Voinţa de a conferi plasticitate noţiunii de patrie îl determină pe Delavrancea să recurgă şi la consideraţii etimologice, constatând că „patria nu vine de la pământ nici din vreo lucrare a câmpului, nici din vreo abstracţiune, ci dintr-o noţiune concretă, de la patres, din părinţi, moşi şi strămoşi. Părinţii, moşii şi strămoşii, ne sunt patria noastră; ei cari au vorbit aceeaşi limbă, cari au avut acelaşi dor, aceleaşi suferinţe şi aceleaşi aspiraţiuni, sunt adevărata noastră patrie!”. Patria însă nu se limitează, spune Delavrancea, la una din cele trei ţări române, ci ea „trebuie să fie, din trei, de o fiinţă, una şi nedespărţită”.