Tentaţia limitei şi limita tentaţiei

Tentaţia limitei şi limita tentaţiei de Vasile Voia

Câteva consideraţii asupra cercetării tematologice

Într-o definiţie succintă, tematologia ar fi teoria despre domeniul de conţinut al textelor literare. Persistenţa temelor în tradiţia literară apare cu totul semnificativă pentru un sistem de referinţă extins la nivelul internaţional, dovadă palpabilă a însăşi definiţiei literaturii comparate ca studiu al relaţiilor literar-spirituale internaţionale din perspectivă supranaţională. Temele şi motivele au o influenţă decisivă asupra reţelei de relaţii textuale interne. Ele coordonează mersul acţiunii, leagă relaţiile discursive spre care tinde evenimentul şi integrează câmpul textual¹. Dacă în textul pragmatic, înţelegerea unei teme este neproblematică, recunoaşterea ei în textul ficţional este rezultatul unei interpretări. Tema exprimă ideea centrală a operei. Această idee nu este însă exprimată în text în mod explicit, nici nu poate fi dedusă din dezvoltarea figurilor. Temele sunt de cele mai multe ori enunţuri desemnate prin naraţiuni abstracte. Ele au o sferă ideală care constă dintr-o reţea de relaţii, sunt mărimi care unifică un număr mare de calităţi. Au trăsături calitative (conţinutul de sens) şi cantitative (ţin de eveniment). Textul poate fi definit prin temă care, la rândul său, poate să dezvolte o temă sau chiar mai multe. Temele individuale proiectate într-un text îndeplinesc sarcini diferite în organizarea acelui text. Ele sunt pietrele de temelie ale textului. Definesc utilizarea motivelor, influenţează concepţia figurilor, integrează construcţia textelor. Tema nu acţionează niciodată static, ci dinamic şi expansiv.

După opinia întemeiată a lui G. Kayser, „… curentele literare au o afinitate specială cu anumite motive şi teme pe care le receptează în forma caracteristică de motive/teme transmise. Aspectul diacronic al tradiţiei, ca şi dezvoltarea individuală a operelor şi a logicii lor proprii trebuie să se intersecteze cu analiza sincronă a repertoriului contemporan al temelor şi al motivelor.”² Polivalenţa temelor şi a motivelor nu poate fi independentă nici de curentele literare şi nici de epocă. Aceeaşi tematică poate să fie elaborată în teme (subteme)/motive diferite. Motivul Ofeliei cu care exemplifică Kayser este adecvat ca motiv liric, aşa cum Don Juan este adecvat ca formă dramatică. Sarcina literaturii comparate este de a sesiza şi de a analiza afinităţile de genuri/specii împreună cu afinităţile de epocă şi curent, de a cerceta adică raporturile dintre tematologie şi poetică. Temele sunt prezente într-o epocă sau alta în funcţie de gust şi de spiritul vremii. Adesea devin obiectul mai multor ştiinţe (ex. tema morţii).

Literatura comparată are în vedere un corpus de texte reunite prin temă deoarece o temă comună permite organizarea de texte din unghiul de vedere al conţinutului. O temă găseşte reprezentări diferite în diferitele texte. Critica a vorbit de textualizarea temei, de aceea „mise en texte du thème”. Câmpul conţinutului şi structurii textelor literare este cuprins în noţiunea de „tematologie”. Tematologia este un spaţiu preferat al inter şi pluridisciplinarităţii, abandonând însă din start exhaustivitatea enciclopedică.

Terminologic, tematologia este încă un teritoriu labil în care se sesizează confuzii şi ambiguităţi. Acestea sunt datorate existenţei unor termeni ca Stoff, temă, motiv, mit, idee, element, figură, imagine, topos etc. a căror utilizare diferă de la un critic la altul. În lista ambiguităţilor terminologice, distincţia temă-motiv sau temă-mit devine o chestiune foarte delicată. Pe măsura dezvoltării „mitocriticii” se remarcă reducţia domeniului acoperit de „temă” prin transferul de la „temă” la „mituri”. De regulă, cuvântul „mit” se impune în cazul în care ne găsim în prezenţa unei constante arhetipale, a unei imagini canonice sau a unei figuri emblematice, de origine istorică, religioasă, mitologică sau legendară³. Luată ca sinonim al fabulei, tema se opune „mitului”, definit de André Dabezies ca „povestire sau personaj simbolic, exemplu fascinant pentru o colectivitate sau grup sociologic dat, cărora le oferă un model ritual şi o explicaţie a existenţei.”⁴. Timp cât Prometeu trebuia să fie considerat mit, păstra (în antichitate) o influenţă religioasă, ca mai târziu, când a devenit povestire desacralizată, să fie considerat o fabulă. Vom conclude deocamdată că noţiunea de „Stoff” vizează relaţia cu materialul, iar cea de „temă literară” implică tratarea artistică a acestui material.

Dacă tematologia a ajuns să fie discreditată în cadrul comparatisticii, lucrul acesta se explică, după A. Corbineau-Hoffmann, prin doi factori: pe de o parte, tematologia provine din cercetarea sagăi şi basmului, care aparţin mai mult etnologiei şi folclorului decât ştiinţei literaturii, în general, iar, pe de altă parte, tema unui text poate apărea ca ceva ce se opune caracterului său de artă. Temele pot să fie comune, dar reprezentările concrete să difere. Ca ştiinţă despre utilizarea poetologică a temelor, tematologia este totodată ştiinţa despre acele interpretări care pun de acord toate textele literare cu temele lor şi care sunt inseparabil legate cu procedeele poetice. Textele dobândesc formă şi, deci, existenţă. Procesul de creare a lor ar fi de fapt obiectul tematologiei.⁵

Studiul comparat al temelor şi motivelor a fost aplicat la începuturi la domeniul folcloristicii, disciplină sub influenţa căreia comparatismul s-a dezvoltat în direcţie pozitivistă la finele veacului al XIX-lea. Domeniul tematologic a fost abordat mai întâi de şcoala lui Max Koch la „Zeitschrift für Vergleichende Literaturgeschichte”. Direcţiei denumite „istorico-spirituală” („geistesgeschichtlich”) din primul sfert al secolului al XX-lea i-a apărut unilateral pozitivistă cercetarea în stil vechi a istoriei temelor. Aşa încât vom asista la o devalorizare a acestui gen de cercetare şi a metodelor preconizate. Studiul de teme şi izvoare trece pe planul al doilea, întrucât constituie, după expresia lui Oskar Walzel, „elementul cel mai accidental (zufälligste) al operei literare”. Criticile la adresa acestui sector al literaturii comparate s-au înregistrat de-a lungul întregului secol XX. Abia în poetica modernă istoria temelor şi motivelor este marcată de o nouă orientare. De la B. Croce, trecând prin acea „deutsche Geistesgeschichte” şi până la Noua Critică, s-a considerat unanim că „Stoff” însemnează simplul material al literaturii care îşi dobândeşte demnitatea artistică numai prin prelucrarea acestuia în dramă, poezie, roman etc.

Terenul pentru abordările tematologice a fost mai favorabil în Franţa. J.J. Ampère încă formulase un principiu esenţial pentru programul comparatist, numit „principe de filiation”. Ferdinand Baldensperger şi Paul Hazard au manifestat o atitudine sceptică cu privire la studiile tematologice, pe când Paul van Tieghem le-a acordat o atenţie specială (cap. III, Teme, tipuri şi legende din cartea sa Literatura comparată, 1931), dar le-a redus la cercetarea binară.

În manualul său din 1951, M.F. Guyard s-a orientat în direcţia extinderii imagologice a cercetării, ca, de altfel şi Carré, în sensul fixării unor „tipuri naţionale” sau al studierii „miturilor literare”. Prin acestea din urmă se înţelegeau şi lucrări ca Le Mythe de Rimbaud a lui René Etiemble sau cercetări de tipul celei a lui Jacques Voisine cu privire la Rousseau şi romantismul englez. Acest gen de lucrări ţine mai mult de imagologie, cum s-a mai observat (Hugo Dyserinck), de cercetarea acelui „étranger tele qu’on le voit”. Impulsurile înspre cercetarea miturilor au venit şi din direcţia unor teoreticieni şi savanţi ca C.G. Jung, Mircea Eliade, K. Kerenyi, G. Bachelard şi R. Caillois.