Tentaţia limitei şi limita tentaţiei

Câteva consideraţii asupra
cercetării tematologice

Într‑o definiţie succintă, tematologia ar fi teoria despre domeniul de conţinut al textelor literare. Persistenţa temelor în tradiţia literară apare cu totul semnificativă pentru un sistem de referinţă extins la nivelul internaţional, dovadă palpabilă a însăşi definiţiei literaturii comparate ca studiu al relaţiilor literar‑spirituale internaţionale din perspectivă supranaţională. Temele şi motivele au o influenţă decisivă asupra reţelei de relaţii textuale interne. Ele coordonează mersul acţiunii, leagă relaţiile discursive spre care tinde evenimentul şi integrează câmpul textual^[1]. Dacă în textul pragmatic, înţelegerea unei teme este neproblematică, recunoaşterea ei în textul ficţional este rezultatul unei interpretări. Tema exprimă ideea centrală a operei. Această idee nu este însă exprimată în text în mod explicit, nici nu poate fi dedusă din dezvoltarea figurilor. Temele sunt de cele mai multe ori enunţuri desemnate prin naraţiuni abstracte. Ele au o sferă ideală care constă dintr‑o reţea de relaţii, sunt mărimi care unifică un număr mare de calităţi. Au trăsături calitative (conţinutul de sens) şi cantitative (ţin de eveniment). Textul poate fi definit prin temă care, la rândul său, poate să dezvolte o temă sau chiar mai multe. Temele individuale proiectate într‑un text îndeplinesc sarcini diferite în organizarea acelui text. Ele sunt pietrele de temelie ale textului. Definesc utilizarea motivelor, influenţează concepţia figurilor, integrează construcţia textelor. Tema nu acţionează niciodată static, ci dinamic şi expansiv.
După opinia întemeiată a lui G. Kayser, „… curentele literare au o afinitate specială cu anumite motive şi teme pe care le receptează în forma caracteristică de motive/teme transmise. Aspectul diacronic al tradiţiei, ca şi dezvoltarea individuală a operelor şi a logicii lor proprii trebuie să se intersecteze cu analiza sincronă a repertoriului contemporan al temelor şi al motivelor.”^[2] Polivalenţa temelor şi a motivelor nu poate fi independentă nici de curentele literare şi nici de epocă. Aceeaşi tematică poate să fie elaborată în teme (subteme)/motive diferite. Motivul Ofeliei cu care exemplifică Kayser este adecvat ca motiv liric, aşa cum Don Juan este adecvat ca formă dramatică. Sarcina literaturii comparate este de a sesiza şi de a analiza afinităţile de genuri/specii împreună cu afinităţile de epocă şi curent, de a cerceta adică raporturile dintre tematologie şi poetică. Temele sunt prezente într‑o epocă sau alta în funcţie de gust şi de spiritul vremii. Adesea devin obiectul mai multor ştiinţe (ex. tema morţii).
Literatura comparată are în vedere un corpus de texte reunite prin temă deoarece o temă comună permite organizarea de texte din unghiul de vedere al conţinutului. O temă găseşte reprezentări diferite în diferitele texte. Critica a vorbit de textualizarea temei, de aceea „mise en texte du thème”. Câmpul conţinutului şi structurii textelor literare este cuprins în noţiunea de „tematologie”. Tematologia este un spaţiu preferat al inter şi pluridisciplinarităţii, abandonând însă din start exhaustivitatea enciclopedică.
Terminologic, tematologia este încă un teritoriu labil în care se sesizează confuzii şi ambiguităţi. Acestea sunt datorate existenţei unor termeni ca Stoff, temă, motiv, mit, idee, element, figură, imagine, topos etc. a căror utilizare diferă de la un critic la altul. În lista ambiguităţilor terminologice, distincţia temă‑motiv sau temă‑mit devine o chestiune foarte delicată. Pe măsura dezvoltării „mitocriticii” se remarcă reducţia domeniului acoperit de „temă” prin transferul de la „temă” la „mituri”. De regulă, cuvântul „mit” se impune în cazul în care ne găsim în prezenţa unei constante arhetipale, a unei imagini canonice sau a unei figuri emblematice, de origine istorică, religioasă, mitologică sau legendară^[3]. Luată ca sinonim al fabulei, tema se opune „mitului”, definit de André Dabezies ca „povestire sau personaj simbolic, exemplu fascinant pentru o colectivitate sau grup sociologic dat, cărora le oferă un model ritual şi o explicaţie a existenţei.”^[4]. Timp cât Prometeu trebuia să fie considerat mit, păstra (în antichitate) o influenţă religioasă, ca mai târziu, când a devenit povestire desacralizată, să fie considerat o fabulă. Vom conclude deocamdată că noţiunea de „Stoff” vizează relaţia cu materialul, iar cea de „temă literară” implică tratarea artistică a acestui material.
Dacă tematologia a ajuns să fie discreditată în cadrul comparatisticii, lucrul acesta se explică, după A. Corbineau‑Hoffmann, prin doi factori: pe de o parte, tematologia provine din cercetarea sagăi şi basmului, care aparţin mai mult etnologiei şi folclorului decât ştiinţei literaturii, în general, iar, pe de altă parte, tema unui text poate apărea ca ceva ce se opune caracterului său de artă. Temele pot să fie comune, dar reprezentările concrete să difere. Ca ştiinţă despre utilizarea poetologică a temelor, tematologia este totodată ştiinţa despre acele interpretări care pun de acord toate textele literare cu temele lor şi care sunt inseparabil legate cu procedeele poetice. Textele dobândesc formă şi, deci, existenţă. Procesul de creare a lor ar fi de fapt obiectul tematologiei.^[5]Studiul comparat al temelor şi motivelor a fost aplicat la începuturi la domeniul folcloristicii, disciplină sub influenţa căreia comparatismul s‑a dezvoltat în direcţie pozitivistă la finele veacului al XIX‑lea. Domeniul tematologic a fost abordat mai întâi de şcoala lui Max Koch la „Zeitschrift für Vergleichende Literaturgeschichte”. Direcţiei denumite „istorico‑spirituală” („geistesgeschichtlich”) din primul sfert al secolului al XX‑lea i‑a apărut unilateral pozitivistă cercetarea în stil vechi a istoriei temelor. Aşa încât vom asista la o devalorizare a acestui gen de cercetare şi a metodelor preconizate. Studiul de teme şi izvoare trece pe planul al doilea, întrucât constituie, după expresia lui Oskar Walzel, „elementul cel mai accidental (zufälligste) al operei literare”. Criticile la adresa acestui sector al literaturii comparate s‑au înregistrat de‑a lungul întregului secol XX. Abia în poetica modernă istoria temelor şi motivelor este marcată de o nouă orientare. De la B. Croce, trecând prin acea
„deutsche Geistesgeschichte” şi până la Noua Critică, s‑a considerat unanim că „Stoff” însemnează simplul material al literaturii care îşi dobândeşte demnitatea artistică numai prin prelucrarea acestuia în dramă, poezie, roman etc.
Terenul pentru abordările tematologice a fost mai favorabil în Franţa. J.J. Ampère încă formulase un principiu esenţial pentru programul comparatist, numit „principe de filiation”. Ferdinand Baldensperger şi Paul Hazard au manifestat o atitudine sceptică cu privire la studiile tematologice, pe când Paul van Tieghem le‑a acordat o atenţie specială (cap. III, Teme, tipuri şi legende din cartea sa Literatura comparată, 1931), dar le‑a redus la cercetarea binară.
În manualul său din 1951, M.F. Guyard s‑a orientat în direcţia extinderii imagologice a cercetării, ca, de altfel şi Carré, în sensul fixării unor „tipuri naţionale” sau al studierii „miturilor literare”. Prin acestea din urmă se înţelegeau şi lucrări ca Le Mythe de Rimbaud a lui René Etiemble sau cercetări de tipul celei a lui Jacques Voisine cu privire la Rousseau şi romantismul englez. Acest gen de lucrări ţine mai mult de imagologie, cum s‑a mai observat (Hugo Dyserinck), de cercetarea acelui „étranger tele qu’on le voit”. Impulsurile înspre cercetarea miturilor au venit şi din direcţia unor teoreticieni şi savanţi ca C.G. Jung, Mircea Eliade, K. Kerenyi, G. Bachelard şi R. Caillois.
Prin tematologia comparatistă, literatura comparată a câştigat un loc important ca parte a istoriei ideilor („History of Ideas” sau „Histoire des Idées”). Simon Jeune ţinea ca necesară relaţia posibilă a tematologiei cu istoria ideilor. În capitolul Types et thèmes. Vers l’histoires des idées din Littérature générale et littérature comparée (1968), Jeune dorea extinderea tematologiei în direcţia unei contribuţii la o ştiinţă generală a ideilor.
Wellek şi Warren în Teoria literaturii au privit critic categoria de „Stoffgeschichte”, considerând‑o „cea mai puţin literară dintre toate istoriile”^[6]. Aceasta deoarece lucrările de istorie a temelor se rezumau de cele mai multe ori la simpla adunare de material şi la repovestirea conţinuturilor (ex. cercetarea amplă a lui Charles Dédéyan consacrată mitului faustic). Asemenea lucrări au fost calificate drept „Non‑Poesia” sau „extraliterare”. Cu toate rezervele, astfel de lucrări s‑au scris şi se mai scriu încă.
Fiind unul dintre primele domenii de cercetare abordate de comparatişti, s‑a ajuns, într‑adevăr, la o mare cantitate de asemenea lucrări (nu şi la o mare calitate a lor), la o epocă a saţietăţii, de unde atitudinile contestatare. S‑au adus argumente antitematice care şi‑au găsit deîndată contraargumentaţia necesară. Nu vom insista asupra acestor controverse. În sensul nostru, temele şi motivele literare constituie un studiu ca atare, o cercetare sistematică, de aplicaţie literară, cu atât mai mult cu cât în spaţiul literaturilor sud‑est europene nu suntem într‑o epocă saturată de acest gen de cercetare. Temele nu însemnează numai „materialele literaturii”. Cercetarea lor nu se limitează la întocmirea de simple cataloage de opere înşirate cronologic. Ele presupun investigarea începând cu originile îndepărtate, adeseori mitice, continuând cu relevarea tradiţiei şi continuităţii unei teme, cu constatările de influenţe şi izvoare, de originalitate a operelor ce le ilustrează, de soluţii tematice noi, de raportarea operei comentate la contextul istoric şi filosofic al vremii, de studiere a ideologiei generale vehiculate de o anume epocă, de un anume autor, cu punerea în valoare a elementelor formale.
Modelul cercetării comparatiste în cultura română îl oferă studiile lui Tudor Vianu care acoperă aproape întreg domeniul: palingeneza temelor şi motivelor, tipuri, legende, idei şi sentimente, concepţii de viaţă, studii de receptare, paralelisme acauzale, studii de imagologie etc. Comparatismul practicat de Vianu constă în sondaje şi investigaţii ample în spaţiile şi timpurile generoase ale literaturii universale, în spiritul principiilor, analogiilor şi spiritualităţilor, convergenţei şi divergenţei şi al paralelismelor acauzale. De regulă, se enunţă tema, se procedează la studiul ei, cu sesizarea primelor reflexe, de sorginte antică adesea, se urmăreşte evoluţia temei în devenirea ei până în epocile moderne. Studiile lui Vianu se încheie, cele mai multe, cu un popas mai lung în literatura şi cultura română. Acesta este în cele din urmă şi scopul, metodologic asumat, asimilarea temei şi motivului în cadrul literar‑cultural autohton, deschizând astfel, în logica demersului investigator, literaturii naţionale o perspectivă universală. Acest model a impus şi a fost urmat de generaţii de cercetători. Exemplele pot fi Arghezi, poet al omului (1964), Istoria ideii de geniu (vol. Postume, 1966), Mitul prometeic în literatura română. Studiul Din istoria unei teme poetice: lumea ca teatru îşi fixează ca obiect explorarea unui mare capitol de literatură comparată care, după T. Vianu, culminează cu Eminescu, poetul care la rândul lui contaminează motivul tradiţional cu ideea „voinţei” schopenhaueriene, astfel încât Ghossa este situată în cadrele ample ale literaturii universale.
O perspectivă nouă o deschid propunerile lui Adrian Marino de lectură simultană şi sincronică şi de evidenţiere a invarianţilor (constantelor) unei teme (cap. IV din Comparatism şi teoria literaturii).
„Eseul de metodologie” al lui Raymond Tronsson (Un problème de littérature comparé: Les études de thèmes. Essai de méthodologie, Paris, 1965) este, de fapt, discursul de apărare a cărţii despre Prometeu (Le thème de Promêthé dans la littérature européene, Genève, 1964). Aici sunt expuse problemele şi principiile metodologice, cărora comparatistul de la Bruxelles le‑a rămas fidel şi în lucrările ulterioare (Thèmes et mythes. Questions de méthode, Bruxelles, 1981). El împarte tematologia în două discipline:

1. Tema ideală este o „temă a eroului” care poate să fie una din marile figuri mitice, biblice şi chiar istorice. În jurul acestei figuri se cristalizează, în cursul istoriei, idei filosofice, morale, politice sau poetice (Orfeu, Hercule, Prometeu, Sapho; Eva, David; Hamlet, Faust, Eulenspiegel ş.a.).
2. Alte fabule poetice, cum ar fi Antigona, Oedip, Amfitrion, ale căror caracteristici se dezvoltă predominant într‑o anumită constelaţie, prin jocul comun al mai multor figuri, sunt numite de Trousson „teme de situaţie”. În cazul lui Oedip sau cel al Antigonei nu e vorba de purtătorii acestor nume, ci de împrejurările exterioare de care este legat destinul lor. Situaţia se poate să fie în aceeaşi măsură adecvată unor figuri ca Fedra sau Medeea, al căror destin este legat de cel al lui Hipolit sau Iason.

Disocierea lui Trousson între cele două categorii de teme poate să pară artificială. Există şi un anume grad de unilateralitate. Între definiţie şi metodă se naşte o discrepanţă, în sensul în care premisele teoretice nu pot fi urmate întocmai în practică. După concepţia lui Tronsson, sfera cuprinzătoare, supraordonată aparţine motivului. Motivul oferă situaţia de bază (ex. revolta). „Ce este un motiv, se întreba Tronsson. Vom alege ca să numim astfel o pânză de fond, un concept larg, desemnând fie o situaţie de bază, impersonală, ai cărei actori n‑au fost încă individualizaţi – de exemplu situaţia bărbatului între două femei, a opoziţiei între doi fraţi, între tată şi fiu, a femeii abandonate.” Tema devine în cazul acesta individualizarea unui motiv care trece de la general la particular. Cele două categorii sunt privite într‑o strânsă interdependenţă. Acest punct de vedere este îndeobşte izolat în cercetare. Autorul identifică motivele literare cu materia (Rohstoff). Pe de altă parte, el ignoră elementele formale reclamate de critica mai nouă.
Din punctul nostru de vedere, temele nu se confundă cu motivele şi nici cu subiectele. Sfera cea mai largă aparţine temelor. Ele nu aduc particularizări, ci se rezumă la formulări şi enunţuri generale. Pe când motivele sunt acţiunile particulare din cadrul temelor, impulsurile. Simon Jeune^[7] disocia între „types” şi „thèmes”, primele divizate în „types légendaires ou historiques”, pe de o parte, şi „types sociaux ou professioneles”, pe de alta. Ca exemplu de teme el indică imagini cum ar fi „l’océan et la montagne”, „la forêt”, „la prairie” (la stepe), „la grande ville”, „paysage au clair de lune”, „coucher le soleil sur l’océan”, „thème de la nuit”. Registrului tematic aparţin mai apoi „les grands sentiments”: „l’amour”, temă divizată în „amour conjugal, platonique, sensuel, capricieux, fidèle” etc. sau „jalousie”, „haine”, „souvenir”, „nostalgie”. Sau sentimente ca: „amitié”, „patriotisme”, „sentiments de la famille, de la nature”. Ceea ce la Trousson sunt desemnate ca teme, la Jeune sunt tipuri şi invers, temele lui Jeune devin la Trousson motive.
În definiţiile doamnei Elisabeth Frenzel „termenul de motiv desemnează o unitate materială mai mică ce încă nu cuprinde un plot întreg, o fabulă, dar reprezintă totuşi un element de conţinut, adecvat situaţiei…” E Frenzel oferă în lucrările ei (Stoff – und Motivgeschichte, 1966; Stoff – Motiv – und Symbolforschaung, ed. a 3a, 1970; Motive der Weltliteratur, 1992 ş.a.) un set de exemple ilustrative: pădure, ochi, pantaloni sau mare, colibă etc. Luate izolat, acestea sunt tot atât de puţin motive pe cât de puţin sunt şi teme. Ele devin motive în forme mai complexe: „fundul mării” sau „palat şi colibă”. Adică, în sensul acestei teorii, nu prea explicite totuşi, motivele nu arată personajele şi lucrurile în chip izolat, ci le privesc într‑un raport, într‑o situaţie. De exemplu întoarcerea acasă. În cercetările mai vechi exista o combinaţie şi o egalizare a motivului cu categoriile conţinutului: idee, temă, problemă. Motivele pot să fie purtătoare de probleme, fără să se confunde cu problema cu atât mai mult cu cât multe dintre ele au valoare simbolică. Constelaţia motivelor în interiorul temelor duce la concluzii fertile îndeosebi în ce priveşte structura speciilor literare. Motivul este, aşadar, o accentuare a conţinutului. Subiectele ar fi exprimarea concretă a unei anume teme, într‑o anumită epocă, ţară, operă, la un anume autor etc. („The subject of themes, concludea Owen Alridge, is one of the most controversial in comparative literature”^[8]).
Am încercat altădată^[9] o expunere mai amplă a problematicii tematologiei comparatiste. Concluzia noastră este că nu avem încă o teorie coerentă a temelor şi motivelor. Terminologia şi metodologia rămân încă imprecise, iar bibliografia de specialitate învechită. P. Albouy (Mythes et mythologies dans la littérature française, Paris, 1969) anexa domeniului tematologic psihanaliza şi psihologia abisală în scopul studierii funcţionării mitului în literatură şi a literaturii ca generatoare de mituri. Dar nici chiar noţiunea de mit nu este foarte clară, deoarece prin mit înţelegem şi mitul Antigonei şi al Electrei, dar şi mitul Parisului în secolul al XIX‑lea sau mitul poporului la Michelet. La aceasta se adaugă ambiguităţile legate de motiv pentru a desemna elementele constitutive ale mitului. Trebuie avut în vedere că „identificarea unui subiect cunoscut anterior nu ajunge să „tematizeze” o operă: este nevoie ca analogia descoperită să orienteze raportul fabulă – mit într‑o direcţie ireversibilă care îşi instaurează, la nevoie în mod tardiv, o recepţie „oraculară” a operei în chestiune; astfel Patima de sub ulmi de E. O’Neill nu poate să nu fie apreciată din perspectiva subiectului lui Hipolit, perspectivă pe care piesa modernă o lungeşte şi o deformează, dar prin asta menţine aceeaşi deschidere”^[10]. Recurenţa fabulei impune criticului delimitarea unei scheme de referinţă. Schema defineşte, după Potet, un model de competenţă sau de performanţă (pattern), datorită căruia lectorul identifică o operă ca aparţinând sau nu temei sau ca marcând o abatere mai mult sau mai puţin importantă. Tema atrage după sine recurenţa motivelor. Personajul principal al temei este simţit ca emblematic pentru situaţiile în care se găseşte.
Motivele fixe, în număr limitat, constituie veritabilii poli de atracţie ai temei. Potet aplică teoria invarianţilor la modelul tematic sugerat de tema lui Don Juan, sesizând în reţeaua de relaţii donjuaneşti un număr de trei asemenea invarianţi: inconstantul, grupul feminin şi moartea. Legenda lui Faust se realizează ca temă atunci când cel puţin două motive încadrează şi structurează fabula, pactul cu diavolul şi pedeapsa din final, la care s‑ar mai adăuga dominanta intelectuală, avântul spre cunoaştere. Scopul tematologiei contemporane nu constă în contabilizarea motivelor libere, care sunt infinite, ci în ierarhizarea sau gruparea lor în funcţie de acţiunea asupra subiectului. Schema lui Oedip va avea următorul model de referinţă: Oedip rege, Oedip ca joc al oracolului sau al destinului, Oedip fiu şi tată, la care s‑ar adăuga modelul freudian Oedip ucigaş al tatălui şi soţ al mamei.
Cercetările de motive au fost impresionate la început de folclor şi de cercetarea basmului, cu accent pe valorificarea materialului în sensul importanţei sale în istoria temei. Ceea ce a dus la contradicţii între conţinutul material şi reprezentarea sa. Noţiunea de „Stoff” este pusă în legătură „cu fabula ca element narativ, cu motivul ca şi concretizare a unui eveniment de bază, a unei situaţii pregnante sau a conţinutului unei experienţe şi cu tema ca şi concretizare a unei reprezentări spirituale dezvoltate în text.” În texte se compun bulversări ale elementelor ce le compun, ceea ce duce la definiţii contradictorii, „care pun Stoff în relaţie cu fabula, conţinutul, trăirea (Erlebnis), situaţia, dar şi cu toposul, motivul, tema şi mitul”^[11]. După Max Lüthi, motivul reprezintă de asemenea unitatea cea mai mică a povestirii, care în tradiţie există nu numai ca element izolat, ci şi ca un câmp de relaţii cheie. „Motivele produc curbe de tensiune în texte, acţionează direct asupra evenimentelor şi concretizează temele. În corelaţia textuală, motivul este nucleul concret”, scurt „motivul este purtătorul funcţiei textului”.^[12] În interpretările cele mai diferite, motivele reprezintă o formă tipică de gândire, un mod uman de comportament sau de situaţie. Trousson (1965), Lüthi (1980), Frenzel (1992) pornesc de la faptul că motivele reprezintă modele schematice de însuşiri tipice, pe cât posibil arhetipale, situaţii care se repetă. După Albony, Brunel, Danckert, Derche, Fraisse ş.a. structura motivelor corespunde principiilor de organizare a gândirii mitice.
Motivele încorporează componentele obiective de reprezentare a unei teme. Ele precizează tema, o înalţă şi contribuie la dezvoltarea ei. Ca purtătoare de semnificaţie şi structură, declanşează acţiuni, trimit la evenimente viitoare, fondează moduri de comportament şi explică trăsăturile de caracter ale figurilor.
Referinţa explicită la temă poate să absenteze. Fără să fie în mod clar solicitat, lectorul angajează travaliul de identificare şi de remontare a modelului ascuns, din indici în indici. S‑a exemplificat cu Gumele lui Robbe‑Grillet, unde aluziile înlocuiesc naraţiunea şi unde motivul este prezent fără să fie povestit. Numeroase elemente faustiene se întâlnesc, de exemplu, la Balzac sau la Dostoievski sau la Ibsen chiar. Personajele poartă alte nume decât cele din legendă, însă aluziile la pactul, nescris explicit şi nesemnat, cu puterile malefice, sunt uşor sesizabile. Pe o asemenea idee am construit câteva eseuri în cartea de faţă, ca bunăoară „Explicaţia lumii este neapărat polivalentă”. Traseul orizontului tematic este adesea modificat şi nu este întotdeauna asigurată poligeneza mitului. Dincolo de fenomenul aluziei, critica a mai vorbit de existenţa unei multitudini de aşa‑numite „pacte tematice mai mult sau mai puţin explicite”. Printr‑un asemenea pact se fixează din start măsura respectului pe care un autor estimează că l‑ar datora unui model şi pornind de la care el îşi formează o idee sau o concepţie proprie pe care el vrea să o impună. Modelul este mai întâi primit, receptat, apoi acest prim orizont de aşteptare se transformă în cursul scrierii operei, încât între cele două modele se naşte o distanţare, cel de‑al doilea devenind acum el însuşi model de referinţă. În fond, măsura nu o dă istoria temei, ci relaţiile care apar în operă între temă şi constelaţia de motive.

Note:
^[1] Horst S. und Ingrid G. Daemmrich, Themen und Motive in der Literatur. Ein Handbuch, Zweite überarbeite und erweiterte Auflage, Franke Verlag, Tübingen und Basel, 1995
^[2] Gerhardt R. Kayser, Einführung in die vergleichende Literaturwissenschaft. Forschungsstand‑Kritik‑Aufgaben, Wissenschaftliche Buchgeselschaft, Darmstadt, 1980
^[3] Phillipe Chardin, Thématique comparatiste, în Précis de la littérature comparée, sous la diréction de Pierre Brunel et Yves Chevrel, PUF, 1985, p. 163‑176
^[4] André Dabezies, Visages de Faust au XX^e siècle. Littérature, idéologie et mythe, PUF, Paris, 1967
^[5] Angelika Corbineau Hoffmann, Einführung in die Komparatistik, Erich Schmidt Verlag, Berlin, 2000, p. 136
^[6] Ed. rom., p. 343
^[7] Littérature générale et littérature comparée. Essais d’orientation, Paris, 1968
^[8] Owen A. Aldrige (edit.), Comparative Literature: Matter and Method, Urbana Chicago…, University of Illinois Press 1969, p. 106
^[9] Vasile Voia, Tematologia comparatistă, (în) „Caietele Echinox”, vol. 6, Editura Dacia, Cluj, 2004, p. 61‑72
^[10] Michel Potet, Place de la thématologie, (în) „Poetique”, 33/1978, p. 378
^[11] H. und I.G. Daemmrich, op. cit., p. XV
^[12] Id., ibid., p. XV, XVI