Teoria şi practica literaturii la început de mileniu

Notă asupra ediţiei

Teoria şi practica literaturii la început de mileniu este un eseu independent, care se înscrie totuşi în sfera tematică a volumului Discursuri ale noii fizici, de Maria‑Ana Tupan, cu o Prefaţă de Marin Cilea, apărut la începutul acestui an la Editura Universităţii din Bucureşti. Autorii abordează literatura din perspectivă interdisciplinară, alăturându‑se astfel unei direcţii preponderente în studiile literare actuale, care, ca şi în epoca sincretică, de mare densitate culturală, a Atenei secolului al V‑lea î.e.n., sau a Renaşterii, vede în opera de artă un produs de sinteză, al unor complexe negocieri între discursurile tuturor domeniilor spiritului. Modelul de simulare este constituit de ştiinţa dominantă a vremii, care‑şi asigură prestigiul suprem graţie unor descoperiri de natură să schimbe modul omului de raportare la univers şi la semeni, precum şi de reprezentare a propriei identităţi. Ştiinţele naturii (evoluţionismul şi ereditatea) au furnizat, de exemplu, tropii cognitivi ai secolului al XIX‑lea (realism şi naturalism), psihologia a inspirat modernismul, în vreme ce postmodernismul, căruia geniul lui Jorge Luis Borges i‑a imprimat impulsul iniţial, a răsturnat labirintul din spaţiul cvadridimensional, einsteinian, în timpul bifurcărilor, al stărilor relative şi al multiversului Noii Fizici (cuantice).
Studiul literar a devenit el însuşi un gen complex, realizându‑se, cel mai adesea, simultan în direcţii urmate anterior separat. Explicaţia textului, care a înlocuit elaborata descriere a Noii Critici, antrenează elemente de epistemologie, teorie şi interpretare critică.
Capitolele 1‑3 analizează paralelismul ce se poate stabili între concepte ale fizicii cuantice şi instrumentarul criticului şi istoricului literar. Opţiunile pentru o şcoală teoretică (vezi Cap. 4. Dialoguri) sau revizuirile unor definiţii anterioare (de exemplu, a conceptului de literatură universală, în Cap. 5, sau a celui de gen literar, în Cap. 7) decurg din ramele epistemologice supraindividuale, imprimate teoreticianului de ceea ce romanticii numeau „spiritul timpului”, iar filosofii post‑Foucault, „epistemă” (regim de cunoaştere şi discurs instituţional). Capitolul 6 alcătuieşte, progresiv, o imago mundi, al cărei spaţiu, timp, mod de existenţă sau simbolizare sunt reconstituite prin apel la câteva universuri fictive închise în cărţi ale acestor ani.
Textele din capitolele 4 şi 6 au apărut, anterior, în Revista Contemporanul. Ideea europeană. Cap. 3 este varianta extinsă a unei comunicări prezentate la Conferinţa ESSE 10 (Torino 2010), în cadrul Seminarului „Modernitatea timpurie şi Noua Filologie”, iar Cap. 7 cuprinde două comunicări prezentate la conferinţe internaţionale găzduite de Universitatea din Bucureşti pe teme de actualitate: teoria genurilor şi a identităţii, dominată de fenomenul diasporei.
Autorii mulţumesc domnului informatician Radu Popa pentru asistenţă în materie de programe pentru calculator.

M.‑A. T.

Capitolul 1
O nouă filologie?

Titlul acestui capitol introductiv ne‑a fost sugerat de Bernard Cerquiglini, Rector, din 2007, al Agenţiei Naţioanle de Francofonie, care, începând de la sfârşitul anilor 80’ şi până la data publicării unei introduceri astfel intitulate la volumul Nouvelle philologie et stratégies interprétatives du texte médiéval (Frandsen 2005), s‑a dedicat elaborării unui model teoretic bazat, în mod preponderent, pe contribuţia post‑structuraliştilor francezi (Barthes, Lacan, Derrida, Deleuze), dar şi a noului istorism, lansat de americanii Louis Montrose şi Stephen Greenblatt şi canalizat în albia generoasă a studiilor culturale, reuşind să impună, în domeniul studiilor literare, conceptul şi practica normativă a „noii filologii”.
Discursul începutului de mileniu arată deja tendinţa schimbării de paradigmă, care, de obicei, înseamnă o reorientare radicală. „Epoca cunoaşterii” (The Age of Knowledge), cum sună titlul unei sesiuni ştiinţifice organizate în această perioadă la Londra, este un termen care indică un optimism renăscut al elitelor intelectuale, atât din domeniul ştiinţific, cât şi umanistic, în privinţa potenţialului cognitiv al speciei, după o îndelungată epocă de absolutizare a scepticismului nietzschean, care nu acordă conceptelor decât un statut metaforic.Teoria critică, a cadrelor epistemologice, dar şi a aplicaţiilor web inteligente, a generat un câmp semantic tot mai extins al cuvântului „cunoaştere”: ingineria cunoaşterii, leader mondial în cunoaştere, management‑ul cunoaşterii, promovarea cunoaşterii în epoca digitală, parteneriat sau asociaţie mondială a cunoaşterii, comunităţi ale cunoaşterii etc. Frecvent apare, dar, mai ales, se practică, sintagma „tehnologii de recomandare”. Recomandarea temelor de cercetare ţine cont de contextul social al utilizatorului, având, aşadar, o pronunţată orientare pragmatică. Organizatorii conferinţelor Societăţii Europene de Anglistică, de exemplu, par să împărtăşească opinia filosofului renascentist Francis Bacon, care, după secole de mitologie a vieţii contemplative, propăvăduite de Sântul Augustin şi de Papa Grigore cel Mare, se întreba în eseul pe această temă: Oare este cunoaşterea vreodată sterilă? Cunoaşterea operei de artă, aşa cum se pune acum în pagină subiectul, trebuie să mijlocească, atât înţelegerea întregii problematici umane, cât şi, cu un gest autoreflexiv, genealogia obiectului estetic individual, natura şi modul său de existenţă, percepţie şi distribuţie, nu considerate în sine, însă, ci ca evenimente pe axa schimbărilor sau metamorfozelor artei, în general. Poziţia pe axa timpului şi măsurarea impulsului – cognitiv, retoric, intersubiectiv, etc – al operei de artă fac din demersul simultan istoric, teoretic şi critic al comentatorului un fel de calcul al poziţiei ei într‑un spaţiu al fazelor… Căci textul analizat nu este privit ca o structură autonomă, capabil să ofere răspunsuri lipsite de ambiguitate, la toate întrebările criticului, ci o funcţie cronotopică. Iată un exemplu: Dumnnezeu s‑a nscut în exil, roman de Vintilă Horia publicat în exil, în timpul „fazei postmoderne” a literaturii, prezentând parametri caracteristici, cum sunt deconstrucţia relaţiei hegemonice dinre centru şi margine, toposul colonizării în epoca postcolonială, textualizarea propriei experienţe diasporice etc. Nimic din ceea ce e omenesc nu‑mi este străin, astfel poate fi rezumată poetica hibridă a artistului contemporan, ceea ce face necesară, din partea teoreticianului, o analogă deschidere maximă a obiectivului fixat asupra obiectului de studiu.
Dacă postmodernismul a însemnat intensificarea, până la ultimele consecinţe, a criticii spiritului raţionalist al iluminismului, reprezentând, nu numai o post‑ ci şi o contra‑modernitate, asemănătoare, prin relativism, scepticism şi pluralism sau latitudinarism sexual şi etic, fazei eteroclite, clar‑obscure, a barocului sau a oricărui final de fază culturală, începutul de mileniu afirmă două preocupări dragi culturii de tip clasic: cunoaşterea şi educaţia, aceasta din urmă beneficiind de o adevărată industrie pedagogică.
Trăim, în continuare, în epoca definită de ştiiinţa favorită, fizica: epocă a complexităţii, a cărei teorie centrală a încetat să mai sperie: teoria haosului. Aceasta deoarece „haosul” a fost resemantizat, desemnând acum „ordinea” sau, cel puţin, emergenţa ei. Unde deconstrucţioniştii vedeau indeterminare, contemporanii substituie… determinism.
Mai trebuie spus şi că trecerile, în cultură, generează un palimpsest, cu vechile naraţiuni încă active sub stratul celor noi sau în curs de scriere, bruindu‑le sau silindu‑le pe acestea din urmă să se auto‑defineacă prin raportare la cele anterioare. Trecerea nu este de tip falie sau ruptură definitivă. În plus, corpusul teoretic al sfârşitului de secol mai generează încă, dacă luăm în consideraţie chiar şi câmpul dinamic al publicaţiilor şi reuniunilor ştiinţifice, exerciţii de aplicaţie în sfera discursului şi a programelor curiculare ale studiilor literare. Este neccesar, pentru a merge mai departe, să revezi parcursul pe care ai ajuns la răscruce.

„Discursul asupra metodei” angajează numeroase voci şi impresionante energii în sfera publică, ceea ce înseamnă că există sentimentul unei schimbări de paradigmă. Cum lucrurile se petrec la marginea mişcării turbionare ce urcă dinspre experimente şi căutări individuale către ordinea instituţionalizată şi diseminată prin programe academice a protocoalelor disciplinare, autorii şi editorii unor astfel de volume se arată precauţi, prezentându‑şi contribuţiile publicului ca pe nişte provizorii „introduceri”, de exemplu: Introduction aux méthodes des études littéraires, editat de Ilona Kovács, 2006, Introducing Criticism at the 21st Century, editat de Julian Wolfreys, 2002, sau Introduction to Modern Literary Theory de Kristi Siegel, care chiar cere îngăduinţă pentru caracterul reductiv şi provizoriu al demersului său.

1.1. Vechea şi noua filologie

O ştiinţă precum filologia, explică Cerquiglini, „care combină teoria cu practica, foloseşte concepte şi noţiuni care alcătuiesc o paradigmă. Aceasta se bizuie, la modul implicit sau explicit, pe o teorie a literaturii ce poartă amprenta timpului.” De aici, concluzia sa că filologia se caracterizează prin istoricitate şi trebuie să accepte o analiză în acest sens. Imprumutată din Thomas Kuhn şi Michel Foucault, noţiunea de „paradigmă” sau ramă epistemologică care guvernează modurile de structurare şi reprezentare discursivă ale unei faze culturale este, de obicei, evidentă mai curând în apus decât în perioada de configurare progresivă. Prin „noua filologie”, Cerquiglini înţelege teoria critică postmodernă, acoperind cele două faze îndeajuns de distincte, de altfel, poststructuralismul şi noul istorism (Tupan 2006). Iată o reprezentare a celor două şcoli de teorie critică a textului printr‑un tabel de opoziţii binare sau invariante (Cerquiglini 2005, 3), însoţit de glosa autorului pe marginea celor două tipuri de înţelegere şi abordare a textului, pe care le şi testează ulterior prin aplicarea comparativă în analiza aceloraşi codexuri din perioada medievală. Schimbarea de metodă produce o răsturnare surprinzătoare a modului de percepţie: poetica romantismului, care mitifică geniul autorului şi caracterul unic şi exemplar al operei, pare mai depărtată de moduri de percepţie actuale decât codexul medieval, acea elaborată creaţie colectivă la care contribuiau glosatori, iluminatori şi rubricatori şi care valoriza mai curând materialitatea şi geneza supra‑individuală a obiectului estetic sau tehnologia şi proporţiile diseminării sale.