Teoria şi practica literaturii la început de mileniu

Teoria şi practica literaturii la început de mileniu de Maria-Ana Tupan, Marin Cilea

Capitolul 1
O nouă filologie?

Titlul acestui capitol introductiv ne-a fost sugerat de Bernard Cerquiglini, Rector, din 2007, al Agenţiei Naţioanle de Francofonie, care, începând de la sfârşitul anilor 80’ şi până la data publicării unei introduceri astfel intitulate la volumul Nouvelle philologie et stratégies interprétatives du texte médiéval (Frandsen 2005), s-a dedicat elaborării unui model teoretic bazat, în mod preponderent, pe contribuţia post-structuraliştilor francezi (Barthes, Lacan, Derrida, Deleuze), dar şi a noului istorism, lansat de americanii Louis Montrose şi Stephen Greenblatt şi canalizat în albia generoasă a studiilor culturale, reuşind să impună, în domeniul studiilor literare, conceptul şi practica normativă a „noii filologii”.

Discursul începutului de mileniu arată deja tendinţa schimbării de paradigmă, care, de obicei, înseamnă o reorientare radicală. „Epoca cunoaşterii” (The Age of Knowledge), cum sună titlul unei sesiuni ştiinţifice organizate în această perioadă la Londra, este un termen care indică un optimism renăscut al elitelor intelectuale, atât din domeniul ştiinţific, cât şi umanistic, în privinţa potenţialului cognitiv al speciei, după o îndelungată epocă de absolutizare a scepticismului nietzschean, care nu acordă conceptelor decât un statut metaforic.Teoria critică, a cadrelor epistemologice, dar şi a aplicaţiilor web inteligente, a generat un câmp semantic tot mai extins al cuvântului „cunoaştere”: ingineria cunoaşterii, leader mondial în cunoaştere, management-ul cunoaşterii, promovarea cunoaşterii în epoca digitală, parteneriat sau asociaţie mondială a cunoaşterii, comunităţi ale cunoaşterii etc. Frecvent apare, dar, mai ales, se practică, sintagma „tehnologii de recomandare”. Recomandarea temelor de cercetare ţine cont de contextul social al utilizatorului, având, aşadar, o pronunţată orientare pragmatică. Organizatorii conferinţelor Societăţii Europene de Anglistică, de exemplu, par să împărtăşească opinia filosofului renascentist Francis Bacon, care, după secole de mitologie a vieţii contemplative, propăvăduite de Sântul Augustin şi de Papa Grigore cel Mare, se întreba în eseul pe această temă: Oare este cunoaşterea vreodată sterilă? Cunoaşterea operei de artă, aşa cum se pune acum în pagină subiectul, trebuie să mijlocească, atât înţelegerea întregii problematici umane, cât şi, cu un gest autoreflexiv, genealogia obiectului estetic individual, natura şi modul său de existenţă, percepţie şi distribuţie, nu considerate în sine, însă, ci ca evenimente pe axa schimbărilor sau metamorfozelor artei, în general. Poziţia pe axa timpului şi măsurarea impulsului – cognitiv, retoric, intersubiectiv, etc – al operei de artă fac din demersul simultan istoric, teoretic şi critic al comentatorului un fel de calcul al poziţiei ei într-un spaţiu al fazelor… Căci textul analizat nu este privit ca o structură autonomă, capabil să ofere răspunsuri lipsite de ambiguitate, la toate întrebările criticului, ci o funcţie cronotopică. Iată un exemplu: Dumnnezeu s-a nscut în exil, roman de Vintilă Horia publicat în exil, în timpul „fazei postmoderne” a literaturii, prezentând parametri caracteristici, cum sunt deconstrucţia relaţiei hegemonice dinre centru şi margine, toposul colonizării în epoca postcolonială, textualizarea propriei experienţe diasporice etc. Nimic din ceea ce e omenesc nu-mi este străin, astfel poate fi rezumată poetica hibridă a artistului contemporan, ceea ce face necesară, din partea teoreticianului, o analogă deschidere maximă a obiectivului fixat asupra obiectului de studiu.

Dacă postmodernismul a însemnat intensificarea, până la ultimele consecinţe, a criticii spiritului raţionalist al iluminismului, reprezentând, nu numai o post- ci şi o contra-modernitate, asemănătoare, prin relativism, scepticism şi pluralism sau latitudinarism sexual şi etic, fazei eteroclite, clar-obscure, a barocului sau a oricărui final de fază culturală, începutul de mileniu afirmă două preocupări dragi culturii de tip clasic: cunoaşterea şi educaţia, aceasta din urmă beneficiind de o adevărată industrie pedagogică.

Trăim, în continuare, în epoca definită de ştiiinţa favorită, fizica: epocă a complexităţii, a cărei teorie centrală a încetat să mai sperie: teoria haosului. Aceasta deoarece „haosul” a fost resemantizat, desemnând acum „ordinea” sau, cel puţin, emergenţa ei. Unde deconstrucţioniştii vedeau indeterminare, contemporanii substituie… determinism.

Mai trebuie spus şi că trecerile, în cultură, generează un palimpsest, cu vechile naraţiuni încă active sub stratul celor noi sau în curs de scriere, bruindu-le sau silindu-le pe acestea din urmă să se auto-defineacă prin raportare la cele anterioare. Trecerea nu este de tip falie sau ruptură definitivă. În plus, corpusul teoretic al sfârşitului de secol mai generează încă, dacă luăm în consideraţie chiar şi câmpul dinamic al publicaţiilor şi reuniunilor ştiinţifice, exerciţii de aplicaţie în sfera discursului şi a programelor curiculare ale studiilor literare. Este neccesar, pentru a merge mai departe, să revezi parcursul pe care ai ajuns la răscruce.

„Discursul asupra metodei” angajează numeroase voci şi impresionante energii în sfera publică, ceea ce înseamnă că există sentimentul unei schimbări de paradigmă. Cum lucrurile se petrec la marginea mişcării turbionare ce urcă dinspre experimente şi căutări individuale către ordinea instituţionalizată şi diseminată prin programe academice a protocoalelor disciplinare, autorii şi editorii unor astfel de volume se arată precauţi, prezentându-şi contribuţiile publicului ca pe nişte provizorii „introduceri”, de exemplu: Introduction aux méthodes des études littéraires, editat de Ilona Kovács, 2006, Introducing Criticism at the 21st Century, editat de Julian Wolfreys, 2002, sau Introduction to Modern Literary Theory de Kristi Siegel, care chiar cere îngăduinţă pentru caracterul reductiv şi provizoriu al demersului său.