Un caftan pentru Don Quijote

Un caftan pentru Don Quijot de Victor Ivanovici

Text şi traductibilitate
(Schiţă a unei teorii contrastive a traducerii)

Studiul de faţă îl continuă şi dezvoltă pe cel dintr-o carte anterioară, intitulat „Propuneri teoretice minime pentru o traductologie contrastivă” [Ivanovici 2000, 57-65]. Reiau şi rezum aici strictul necesar pentru înţelegerea a ceea ce urmează.

Scurtă retrospectivă

Din punct de vedere contrastiv – adică din acela al contactului („întâlnirii”!) a două limbi şi culturi pe terenul unei „practici traducătoare” [pratique traduisante] date –, teoria care subîntinde practica respectivă se sprijină pe conceptul de ‘traductibilitate’: o însuşire generală a textelor, actualizată însă ca tendinţă funcţională. Diagrama de mai jos ilustrează sinoptic traseele pe care se dezvoltă dinamica traductibilităţii1.

Le trec pe scurt în revistă:
ü a – B: traseul  t r a d u c t i b i l i t ă ţ i i  propriu-zise, în înţelesul curent al cuvântului; deoarece e imposibil de acoperit nemijlocit (de unde şi reprezentarea lui cu o linie punctată), celelalte trasee constituie alternative ocolitoare la acesta;
ü A – B: traseul  s t i l i s t i c i i  c o n t r a s t i v e, unde sunt comparate stilurile funcţionale ale LS şi LŢ, în scopul de a se determina traductibilitatea lor de principiu, unele într-altele;
ü A – a: traseul de-a lungul căruia se determină raportul real dintre ts şi LS, adică  p u n c t u l  d e  i n s e r ţ i e  al idiolectului textului sursă în cadrul sistemului stilistic funcţional al Limbii Sursă;
ü B – b: traseu ce ne conduce la detectarea unui nou  p u n c t  d e  i n s e r ţ i e,  de data aceasta virtual, al textului ţintă în sistemul Limbii Ţintă;
ü a – b: traseul verificării rezultatelor (prin raportarea textului tradus la original), potrivit principiului  o m o l o – g i e i  (sau al analogiei funcţionale):
aşa cum a (a1, a2…an) faţă de A, tot astfel b (b1, b2…bn) faţă de B

(posibilitate de a opera unele corecturi şi ajustări liminare, prin aplicarea „legii compensaţiei” sau a echilibrului între „pasiv” şi „activ”, adică între pierderile şi câştigul de expresivitate înregistrate pe parcursul traducerii);

ü b – A: traseu facultativ (de unde şi reprezentarea lui cu o linie întreruptă) dar în esenţă foarte necesar, de-a lungul căruia se poate realiza un feed back, cu ajutorul  a n a -l i z e i  c o n t r a s t i v e  (adică a aşa numitei „gramatici a erorilor”), care implică o serie întreagă de cunoştinţe lingvistice mai generale şi de abilităţi ale traducătorului 2.

Analiza contrastivă (traseul b – A) şi stilistica (funcţională) contrastivă (traseul A – B) sunt două capitole de bază ale Teoriei traducerii şi, în general, a ceea ce în lumea anglo-saxonă se numeşte Translation Studies. Din punctul meu de vedere, rolul lor în plan epistemologic este de a netezi terenul pentru practica traducătoare propriu-zisă, structurată de un  m o d e l  s t i l i s t i c  c o n t r a s t i v  (traseele a – A şi b – B, la care se adaugă de asemeni traseul a – b).

În continuare voi trece la faza cu adevărat utilă a cercetării de faţă, şi anume la construcţia unui model teoretic punctual pentru cazul concret şi particular al contactului/contrastului dintre două limbi date. În realitate iau aici în considerare nu o pereche ci o triadă lingvistică, însă polarizată dual, şi anume greaca modernă sau neoelena (NE) versus româna (RO) şi spaniola (SP). Din păcate nu am nici răgazul nici competenţa necesare prelucrării unui model contrastiv echilibrat pe toate laturile. Hazardul profesional a făcut ca, la capitolele de analiză şi, respectiv, stilistică (funcţională) contrastivă, să mă fi ocupat mai mult de binomul NE vs SP (fără a lăsa deoparte RO), în timp ce, dimpotrivă, în a treia etapă o experienţă mai bogată de traducător din NE în RO şi-a spus cu greutate cuvântul în elaborarea modelului stilistic contrastiv (ceea ce nu înseamnă că nu am luat în calcul şi SP ca LŢ).

1. Analiza contrastivă

Nu intenţionez să mă extind prea mult asupra acestei prime secţiuni, căci examinarea detaliată a „gramaticii erorilor” în aria româno/hispano – neoelenă ar presupune o serie de analize speciale, dacă nu chiar specioase (şi oricum fastidioase). Mă rezum deci la enunţarea pe scurt a problematicii generale, ilustrând-o cu exemple – unele chiar amuzante – pe care le-am colectat de-a lungul a aproape trei decenii de activitate didactică în domeniu 3.

Aşa cum am anticipat, analiza contrastivă este comparaţia dintre două limbi aflate în contact, în cadrul procesului de traducere4. Interacţiunea idiomatică poate îmbrăca fie forma paralelismelor, fie pe aceea a interferenţelor. Ultimele generează erori, deci ne interesează cu precădere.

Şi unele şi celelalte sunt clasificabile după cele două axe ale limbajului: axa    p a r a d i g m a t i c ă  (a relaţiilor in absentia), unde vom depista paralelisme şi/sau erori  d e  s e l e c ţ i e  şi axa  s i n t a g m a t i c ă  (a relaţiilor in praesentia), unde vom avea de-a face cu paralelisme şi/sau erori  d e  c o m b i n a ţ i e .  Primele afectează îndeosebi câmpul  l e x i c o – s e m a n t i c,  iar celelalte pe cel  m o r f o – s i n t a c t i c . Există însă o strânsă interdependenţă între cele două categorii, căci o greşeală de selecţie duce mai întotdeauna şi la una de combinare (şi viceversa)5.

1.1. La primul nivel, comparând cuvinte izolate din LS cu cele din LŢ, constatăm următoarele situaţii posibile6:

(a)        Semnificanţi asemănători / semnificaţi identici.
De ex.: (NE) blouza / (SP) blusa / (RO) bluză.
(b)        Semnificanţi asemănători / semnificaţi analogi.
De ex.: (NE) sýntagma / (SP) sintagma / (RO) sintagmă.
(c)        Semnificaţi asemănători / semnificanţi distincţi.
De ex.: (NE) ephemerida / (SP) efeméride / (RO) efemeridă.
(d)       Semnificanţi distincţi / semnificaţi identici.
De ex.: (NE) molybi / (SP) lápiz / (RO) creion.
(e)        Semnificanţi distincţi / semnificaţi analogi.
De ex.: (NE) bgazo / (SP) sacar / (RO) a scoate.
(f)        Semnificanţi distincţi / semnificaţi distincţi.
De ex.: (NE) krasí [‘vin’] / (SP) leche [‘lapte’] / (RO) ţuică.

Fiecare din variantele de mai sus dă naştere la paralelisme şi – cu excepţia lui (d) – la erori specifice. Fără a le trece sistematic în revistă, iată câteva cazuri interesante pentru traducător, cu exemple care le ilustrează.

La punctul (b) posibilitatea erorilor interferenţiale apare atunci când unul din termenii în contrast este polisemic. Astfel, dacă LS este NE iar LŢ este SP sau RO, termenul sýntagma ascunde capcane, căci înseamnă: (1)‘constituţie’, (2)‘regiment’ şi (3)‘sintagmă’ (în accepţiune lingvistică). Dintre acestea, doar cel de-al treilea sens are un semnificat analog în SP şi RO. Ca atare – ca să menţionez o nouă anecdotă –, o prietenă a mea semioticiană, din Argentina, comenta cândva (glumind, fireşte), după o vizită în Grecia: „Che, aceea e o ţară de lingvişti. Închipuie-ţi că piaţa centrală din Atena se cheamă Piaţa Sintagmei” 7.

În categoria (c) sunt clasificaţi faimoşii „falşi prieteni” (faux amis, false fiends), care pot fi totali (omonime) sau parţiali (paronime interlinguale). Prima variantă se află la originea unor păţanii „pitoreşti”, ca aceea a universitarului român în vizită (ori în misiune) la Roma, care, întrebat fiind de hotelier dacă doreşte să i se ‘încălzească odaia’ = (ri)scaldare la stanza – ceea ce ar fi atras fireşte un supliment de preţ – răspunde grijuliu: „Eu mă scald [‘fac baie’] numai sâmbăta”. Pe acelaşi mecanism se bazează o glumă ce exploatează umoristic unele deosebiri lingvistice dintre spaniola peninsulară şi cea americană, în speţă faptul că verbul coger =  ‘a lua’, ‘a apuca’ a ajuns să semnifice în regiunea La Plata ‘a poseda sexual’. Astfel, un domn din Madrid, abia debarcat pe aeroportul din Buenos Aires, întreabă pe un localnic (pe) unde ar putea lua [‘coger’] un taxi. La care acesta, vizibil deconcertat de bizareria gusturilor erotice ale turistului, ridică din umeri şi răspunde: „Ştiu şi eu? Poate prin… ţeava de eşapament”. Productive umoristic, asemenea erori nu sunt totuşi cu adevărat primejdioase. În primul rând pentru că acela care studiază o limbă străină este prevenit de la bun început cu privire la „falşii prieteni”, de care învaţă curând să se ferească; în al doilea rând deoarece, de cele mai multe ori, contextul dezambiguizează expresia în cauză. Mai perfizi sunt „falşii amici” parţiali, care pot fi interpretaţi şi ca un caz particular la punctul (b). O situaţie interesantă o reprezintă, de pildă, grecismele (mai ales verbe în –isi) pătrunse în RO nu pe cale cultă, ci direct din NE, probabil în perioada fanariotă, care au suferit în LŢ o „coborâre” de registru  stilistic (fără importante modificări de sens). În aceasta şi constă capcana pe care i-o întind traducătorului. Iată câteva, mai cu haz 8:

– a se fandosi, din care derivă „fandoseală”, „fandosit” şi „fandaxia” caragialiană: de la phantázomai = ‘a-şi reprezenta ceva pe plan mental’, ‘a(-şi) imagina’ – a ajuns să însemne în R ‘a avea o comportare afectată, plină de pretenţii, de mofturi’ (la evoluţia respectivă trebuie să-şi fi adus aportul şi participiul prezent phantasmenos =  ‘închipuit’, ‘încrezut’);
– a (se) sastisi, cu derivatul „sastisit”: de la sastizo, -omai =  ‘a produce cuiva (sau sieşi) confuzie’, ‘a deconcerta’, ‘a deruta’ – a devenit ‘a (se) zăpăci’ (sens destul de apropiat de cel original), dar şi ‘a se plictisi’, ‘a fi sătul de ceva sau de cineva’;
– a sfeterisi, cu derivatul „sfeteriseală”: de la spheterizo, -omai = ‘a-şi însuşi ceva în mod ilegal’, ‘a uzurpa (drepturile cuiva, tronul etc.)’, a ajuns să semnifice între altele ‘a şterpeli’.

Din punct de vedere formal, sufixul –isi provine din desinenţa –esa/-isa (pronunţată în ambele cazuri  ‘-isa’) a aoristului (perf. simplu) NE. Cât despre deplasarea de accent semantico-stilistic, aş risca următoarea speculaţie. Importate ca neologisme (probabil cu semnificaţia iniţială), într-o vreme când raporturile dintre cele două popoare nu erau dintre cele mai armonioase, „coborârea” de registru pe care au suferit-o în RO este expresia unei logici resentimentare (devenită între timp caducă, de unde şi calificativul „învechit” pe care cuvintele cu pricina îl poartă în dicţionare)9. Asemenea nuanţe se pot exploata în traducere spre a încărca stilistic anumite contexte, compensând pierderile suferite în altele.

Punctul (e) este cel mai bogat în erori interferenţiale. Acestea se datorează fie ambiguităţii polisemice din LS, fie unei lexicalizări diferite în LŢ (faţă de LS). In al doilea caz trebuie considerate situaţiile: (1)sisteme polarizate, (2)structuri lexicale incorporante, (3)creaţia lexicală analogică şi (4)frazeologia. Lăsând deoparte primele două categorii (excesiv de tehnice), mă opresc în treacăt – pentru amuzament – la cea de-a treia (numită şi clasa erorilor absolute), care include binecunoscutele „furculisioane”: cuvinte din LS introduse în LŢ în baza unei sonorităţi oarecum familiare celei din urmă. În chip de exemplu, o întâmplare din anii studenţiei mele: un decan bucureştean, salutând o delegaţie de universitari francofoni, se străduia să-şi altoiască „limbajul de lemn” pe limba oaspeţilor. Iată rezultatul: C’ est un très bon  *p r i l è g e  (precum arpège, sortilège ş.a.) celui-ci, de raviver nos rapports traditionnels d’ amitié et de collaboration etc.