I
Vasko Popa – stringenţa unei integrale
în limba română; motivaţii, tendinţe, efecte pe termen lung;
Popa – cel mai tradus poet sârb
O ilustrare elocventă a poziţiei pe care poetul Vasko Popa o ocupă, la ora actuală, pe plan mondial, este faptul că Barack Obama, în campania sa electorală pentru preşedinţia SUA (pe care a şi câştigat-o), a afirmat, în 27 octombrie 2008, pe blogul Fundaţiei internaţionale Harriet, că poetul său preferat este Vasko Popa cu volumul Cutia mică, fiindcă Vasko Popa: „Este conştient şi responsabil de lumea în care trăieşte şi de propriul sine.” Nici John McCain nu s-a dus prea departe, preferându-l pe confratele lui Vasko şi, până la un punct, modelul său – Henri Michaux[1].
Aceasta este partea bună şi frumoasă a lucrurilor şi care se datorează celor doi stâlpi de susţinere internaţională a lui Vasko Popa, de aducere permanentă a poeziei lui Popa în spaţiul vast, universal, al limbii engleze: Anne Pennington[2], traducătoarea şi prietena familiei Popa (ale cărei traduceri, şi după moartea ei, sunt, în continuare publicate), dar mai ales Charles Simic[3], unul din poeţii americani de frunte, de origine sârbă (a emigrat în SUA la şaisprezece ani), câştigătorul Premiului Pulitzer în anul 1991, şi care n-a încetat nicio clipă să susţină destinul de poet universal a lui Vasko Popa.
De cealaltă parte însă, politicul a jucat şi în cazul lui Popa, ca şi în cazul altor lideri, fie ei şi formatori de opinie poetică, un rol nefast. Încă din timpul vieţii sale, de prin anii 90, deşi la început mai modest, pe când se puneau bazele teoretice ale destrămării R.S.F.Iugoslavia, a apărut în Europa, dar mai apăsat în America, un puternic curent anti-sârbesc, concretizat sau, mai exact, care şi la ora actuală se concretizează prin demolarea personalităţilor de talie mondială ale sârbilor, Vasko Popa intrând în selecţia cea mai strictă, la un loc cu Nikola Tesla, Mihajlo Pupin, Mileva Marić Einstein, Sfântul Sava, Milutin Milankov (matematician, astrolog şi climatolog sârb, care a fost salvat din lagărele hitleriste, el şi opera sa integrală, de oamenii de ştiinţă hitlerişti!) şi mulţi, mulţi alţii. În acest sens un număr impresionant de cărţi, publicaţii, emisiuni radio-tv, site-uri şi blogg-uri se ocupă de aproximativ două decenii de denigrarea tuturor celor care şi-au meritat locul în arta, cultura şi ştiinţa poporului sârb, chiar dacă această contribuţie a fost, în unele cazuri, conexată aprecierilor faţă de aceeaşi cultură (cu titlu de exemplu, iubitori şi apărători ai culturii sârbe precum Goethe, Jacob Grimm, Peter Handke etc. sunt aduşi ca martorii contracampaniei de denigrare). Vasko Popa, în acest război mediatic, a fost şi este considerat în continuare vârf de lance, din două motive. Primul – pentru că a scris versuri memorabile despre oamenii şi locurile care au marcat istoria şi cultura sârbă, în felul acesta el însuşi constituindu-se în piatră de temelie a culturii sârbe. Al doilea – pentru că nu s-a dezis niciodată de convingerile sale social-democrate, fiind considerat un îndoctrinat şi periculos om al stângii, un comunist îngust, un titoist, chiar şi şovinist sârb.
Cu acest gen de îndoctrinare vizavi de Vasko Popa, în America se ocupă constant Stephen Schwartz. Cităm aici un paragraf al lui Schwartz despre literatura sârbă, preluat de pe site-ul World Poetry: Vasko Popa este adesea clasat în grupul suprarealiştilor sârbi, cu toate că s-a născut cu o generaţie după aceştia. Popa a devenit cu timpul mai degrabă un brand, ceva în genul maşinii Yugo, un simbol al culturii iugoslave peste tot în lume, tradus şi promovat peste tot. Printre admiratorii lui se număra şi regretatul Octavio Paz. Trebuie să recunosc că nu am înţeles sau aderat vreodată la acest entuziasm. Îl consider pe Popa iritant până la extrem. Versurile scurte ale lui Popa mie îmi par a fi doar nişte însemnări isteţe, lipsite de şarmul visărilor şi al fanteziei suprarealiste. E ca şi cum şi-ar fi dorit, intenţionat, să imite concizia poeţilor anglo-americani de după Pound şi nu e foarte diferit de felul în care Đilas a vrut să se vândă cititorilor vestici, ca fiind un anti-comunist. Ne este imposibil să-l evităm numai pentru că apare în volumul Poezia Mondială: O antologie de versuri, din antichitate până în zilele noastre, însă cu nimic altceva decât versuri despre Kosovo şi alte mituri naţionaliste sârbe precum „Bătălia de pe Câmpia Mierlei” şi „Călătoria Sfântului Sava”, ultima dedicată fondatorului Bisericii Ortodoxe Sârbe. Aici, de asemenea, se aseamănă cu Đilas, care era un aprins şovinist sârb.
Pe urmele carnajului din Kosovo, indiferent care sunt părerile opiniei publice despre politica adoptată acolo de Iugoslavia sau de Vest, în 1999, trebuie să constatăm că toate aceste manifestaţii au un stresant caracter „Wagnerian”. Unii se pot întreba de ce, din toata matricea iugoslavă, doar literatura sârbă, incluzând vedete precum Popa, s-a vândut în Vest, şi mai ales cea care exprimă un puternic sentiment naţionalist. Desigur, nimeni nu s-a deranjat să traducă versurile de dragoste ale suprarealiştilor sârbi. Şi este extrem de îndoielnic că versurile croate despre regele Tomislav din secolul al X-lea s-ar fi bucurat de o atât de mare atenţie din partea poeţilor şi cititorilor din Vest, şi cu atât mai puţin ar fi avut forţa să trezească entuziasmul lui Ocatvio Paz.
Îl consider pe sârbo-americanul şi traducătorul Charles Simic, câştigătorul premiului Pulitzer, complice al acestei campanii de propagandă intelectuală. De exemplu, în antologia: Calul are şase picioare: O antologie de poezie sârbă, nu ne cruţă de Popa referindu-se la SF. SAVA, dar, în acelaşi timp, îi ignoră şi pe Šantić, şi pe Dučić, ultimul fiind omis absurd, ca şi Davičo. Totuşi, ni se oferă o selecţie din suprarealistul Vučo, despre creştinătorii sârbi Ćiril şi Metodije, icoane ale naţionalismului sârb (chiar dacă ei au fost macedoneni) (…)[4].
Corul denigratorilor este întărit şi de unii dintre foştii săi colegi de breaslă, de altfel poeţi merituoşi din spaţiul ex-iugoslav, care n-au pregetat să-l tot demaşte pe Vasko Popa ca pe un slugoi al regimului comunist titoist, deşi, în marea lor majoritate, ei sunt cei care au scris versuri dedicate lui Tito şi comunismului. Traducerea integrală a operei poetice a lui Vasko Popa va arăta că acesta nu a scris nici măcar un vers dedicat lui Tito şi comunismului, păcatul cel mare a lui Popa constând în câteva poeme dedicate luptei partizanilor (dar nu numai partizanilor sârbi, pentru că era perioada frăţietăţii şi unităţii), pe care însuşi Vasko le-a exclus din selecţiile ulterioare şi pe care noi le-am introdus de dragul surprinderii întregului adevăr. Acest subiect însă, merită un studiu aparte.
În ceea ce priveşte Belgradul, amintim că un juriu prestigios alegea din 2500 de volume de poezie sârbă selectate, doar 15 care să alcătuiască cea mai reprezentativă antologie a poeziei sârbe a secolului XX. Rezultatele au fost date publicităţii în 13 ianuarie 1995. Doar pentru necunoscători a fost o surpriză să constate că cele mai multe voturi le-a întrunit Nepočin Polje (Câmpul neodihnei) a lui Vasko Popa. Alături de el au mai fost selectaţi: Branko Miljković, Ivan Lalić, Desanka Maksimović, Miodrag Pavlović, Stevan Raičković, Matija Bečković, Oskar Davičo, Branislav Petrović, Borisav Radović, Ljubomir Simović, Dragan Jovanović Danilov, Dušan Matić, Milutin Petrović şi Miloš Crnjanski [5].
Aşadar primul dintre poeţii sârbi ai secolului XX este românul Vasilie V. Popa – junior, după cum şi-a semnat prima poezie în limba română, Muguri, care este totodată şi prima sa poezie publicată, la Colţul începătorului, în ziarul Biruinţă de la Vârşeţ, pe 26 februarie 1939 (preocuparea pentru compuneri literare a lui Vasile Popa este chiar mai veche, de prin anul 1937, pe când citea compunerea sa în limba română, Miros de pene arse, la o seară literară a liceenilor vârşeţeni. Avea 15 ani)[6]. De altfel, destinul a decis ca şi ultima poezie publicată în timpul vieţii poetului să fie una adresată României şi tinerilor români, scrisă cu ocazia Revoluţiei din decembrie 1989, Autodidactul libertăţii.[7] Conştiinţa lui de român vibra permanent, iată, în inima sa de român.
Este evident, şi istoria literară a demonstrat acest fapt, că statutul unui poet nu este dat numai – sau neapărat – de valoarea operei sale, ci mai ales de mediul intelectual dispus să promoveze sau denigreze opera dată.
Este firesc, într-o astfel de instanţă, ca statutul lui Vasko Popa, în România, să fie unul de admiraţie poetică, înainte de toate pentru valoarea acestei impresionante opere poetice scrise de un român într-o altă limbă, în modul în care îi considerăm ai noştri, de exemplu, pe Eugen Ionesco, Mircea Eliade sau Emil Cioran. Vasko Popa nu este însă unul care a plecat din spaţiul românesc, el este mai degrabă o victima a istoriei, asemenea tuturor celor despărţiţi de limba mamă, rupţi definitiv şi pentru totdeauna din rădăcinile lor de o graniţa care a tăiat Banatul în două, după primul război mondial, obligându-i pe bănăţeni să se redefinească şi să-şi caute alte puncte de sprijin şi de rezistenţă decât cele tradiţionale. Ca atare, Vasko Popa s-a născut într-o diasporă istorică, şi aceasta l-a obligat (şi aici ne bazăm, păstrând proporţiile, pe propria experienţă) să devină înţelept şi să ia decizii dureroase, dar singurele viabile.
Desigur, acest exerciţiu de admiraţie nu se putea desfăşura de la sine aici, în Banatul românesc şi în România, el avea nevoie de cărturari conştienţi de valoarea poetică indiscutabilă a operei lui Vasko Popa şi de importanţa translării şi legitimării sale în literatura şi cultura română. De la traducerea lui Vasko Popa făcută de un alt poet-cap de serie, Nichita Stănescu (în anul 1965 Adam Puslojić îi va da prietenului său Noni, varianta pe care Vasika, cum îl alinta Florica Ştefan, o va dori tradusă în limba sa maternă) şi până astăzi, bibliografia Vasko Popa în România este una importantă şi ea se va regăsi, selectiv, la sfârşitul lucrării de faţă. În context, considerăm că un loc cu totul aparte îl ocupă criticul şi profesorul Cornel Ungureanu – pentru străduinţa de a-l fi menţinut pe Vasko Popa într-o permanentă actualitate, aplicând, cu acribie şi în mod fericit, un slogan acum la modă în Serbia: Svetsko, a naše, adică: Este universal, dar este al nostru.
Extindem paranteza, pentru că subiectul e incitant (şi acesta merită, desigur, un studiu aparte) şi ne întrebăm, deşi bănuim răspunsul, de ce a ales Vasilie Popa să-i înveţe pe sârbi sârbeşte şi nu, după cum îi dictau străbunicul lui Ilie Luca Morun, şi bunicul Nicolae Uroşevici Suciu, să fie păstor al lupilor şi să-i înveţe româneşte pe români la ora de poetică.
Iată o dilemă dezbătută pe larg de intelectualii de seamă ai vremii, atât în timpul vieţii poetului, dar mai ales după. Fără a încerca imposibilul, adică epuizarea listei celor care s-au ocupat de alegerea între cele două literaturi a lui Popa, amintim câteva nume importante: Javor Rašajski, Ioan Baba, Petru Cârdu, Florica Ştefan, Karlo Ostojić, Mircea Samoilă, Ion Marcoviceanu şi până la prietenii lui români din România, Gellu Naum, Geo Bogza (care spunea: Vasko, nobil nume sârb, de poet, de român), Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Cornel Ungureanu şi alţii. Am ales să-l cităm pe criticul Cornel Ungureanu, poziţia domniei sale fiind, după părerea noastră, relevantă în lămurirea acestei chestiuni: „În 1989 încheiasem – credeam eu – o carte despre poet. Pe urmă am avut o discuţie stranie cu el (…) în care constatasem cu mirare că ştie foarte bine româneşte. Nu scria în limba română fiindcă el era instalat în literatură, în limba sârbă, precum Cioran în franceză. Tradus în româneşte Vasko Popa lasă impresia unei vecinătăţi excesive cu marii moderni ai literaturii române: Cerul secund sună rău în româneşte, unde sensurile fuseseră confiscate de Ion Barbu şi de urmaşii săi. De-a v-aţi ascunselea a lui Arghezi interzice drumul cititorului român către altă direcţie inaugurată de Vasko. Percepţia cititorului român, care nu cunoaşte bine baladele epice sârbeşti de o extraordinară încărcătură epopeică, este fatal îngustă. Cuvintele poemelor lui Vasko afirmă ele însele o profunzime neobişnuită. Apariţia unei epopei. Sunt segmente ale unei rostiri oraculare. Au o strălucire a lor. În Ţara verticală ele au o plenitudine: sacralizează”[8].
Mitul care propovăduia că Popa nu ştie destul de bine româneşte a fost contestat de prietenii lui români – sârbi apropiaţi, care ştiau cu certitudine că lucrurile nu stau aşa. Şi cercetarea noastră a dus în aceeaşi direcţie, parcurgând locurile şi epoca în care s-a format Vasko.
Desigur, aventura intelectuală, urmată de un succes răsunător, fie el şi mondial, nu a diminuat sensibilitatea aparte şi mereu neodihnită a poetului, pentru limba sa maternă. Biografii lui Popa cred (şi biografia poetului susţine poziţia lor) că Premiul Nobel acordat lui Ivo Andrić în 1962 s-a constituit într-unul din impedimentele majore în a i se decerna şi lui Vasko Popa, adică tot unui iugoslav. Vasko Popa a avut cele mai mari şanse de-a obţine Nobelul dintre toţi scriitorii spaţiului iugoslav, undeva între anii ’70 şi ’90. Iar mult discutata alegere pe care a făcut-o Popa pentru limba sârbă în detrimentul limbii române, are de-a face, indiscutabil, cu disponibilităţile vaste ale culturii iugoslave, la acea dată. Popa era un intelectual fin, cu studii de limba şi literatură franceză absolvite la Facultatea de Filosofie belgrădeană, a audiat cursurile de egiptologie la Viena, unde avea prieteni, dar s-a bucurat şi de multe prietenii din spaţiul cultural românesc, de la Gellu Naum la Emil Cioran şi Eugen Ionesco, de fapt, el avea relaţii în toată Internaţionala socialistă. Un scriitor şi prieten sârb Mihajlo Lalić, scrie despre Vasko în memoriile sale, Cu băţu-n baltă, referitor la perioada anilor ’47-’48, în care Popa nu publicase încă: A aşteptat şi-a apucat vremuri mai bune. M-a mirat însă un singur lucru: de unde a ştiut, cine i-a şoptit lui că vine, că nu peste mult timp va veni şi vremea sa: după Informbiro-ul, după Goli Otok (Gulagul iugoslav n. a.) va veni şi schimbarea ideologiei, pe care el o va întâmpina c-un titlu, aparent modest dar simbolic, dat unui ciclu de poezii „Dă-mi zdrenţele mele înapoi”. Abia mai târziu mi-am dat seama că nu i-a şoptit nimeni, el nu avea legături dubioase, el însuşi era un prooroc, un vizionar, un clarvăzător, un illuminé. (…)[9]Avem, aşadar, mărturia că Vasko Popa ştia, cu o precizie de iniţiat, în ce lume trăieşte. Dacă a ales limba sârbă (la acea oră sârbocroată, nu-i aşa?), limba sârbă era politic vorbind, capabilă şi dispusă să traducă pe oricare dintre valoroşii săi autori, ceea ce limba română, tot politic vorbind, nici nu putea visa.
Sigur, problematica legată de opţiunea lui Vasko Popa pentru limba sârbă este cât se poate de complexă şi, la drept vorbind, inepuizabilă, însă convingerea noastră este că acest aspect al libertăţii limbii, al mişcării neîngrădite în spaţiul lingvistic universal, a atârnat foarte mult în alegerea sa. (Şi acum mi se pare straniu că pe Mircea Eliade de exemplu, l-am găsit şi l-am citit, mai întâi, într-o traducere în limba sârbă…). De aceea cred că traducerea Integralei Vasko Popa era o stringenţă. Iar modul exemplar în care Vasko a trăit în limba mea maternă, sârba, m-a obligat să-l traduc în limba maternă a Domniei Sale – româna, cu o acribie poetică şi afectivă, la fel de responsabilă. La care s-au mai adăugat motivele personale (familiale), de respect şi dragoste.
În acest context, nu mică ne-a fost mirarea să descoperim în volumul Schisma Roşie; România şi declanşarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), al cunoscuţilor istorici Florin Constantiniu şi Adrian Pop[10], o umbră aruncată asupra lui Vasko Popa, aceasta provenind din documentele vremii găsite în diverse arhive: Documentul 32 din anul 1949, iunie 16, Bucureşti. Comentarii şi observaţii ale ambasadorului român la Belgrad, Teodor Rudenco, pe marginea „conferinţei muncitorilor publici, politici şi culturali ai românilor din RPFI”, publicate în ziarul Libertatea din 12 iunie 1949:
1) Trecând peste faptul că „conferinţa” a fost deschisă şi „salutată” de reprezentanţi oficiali iugoslavi, delegaţi ai centrului pentru Voevodina, în majoritate sârbi sau neştiutori de limba românească (directorul liceului de ex.), aproape toţi „reprezentanţii” vieţii publice, politice şi culturale din Voevodina pentru români sunt sau din Belgrad (Popin Andrei, Vasile Popa, Aurel Gavrilă) sau… din Coştei (Gaico Eva, Visu Ilie, Bîlicea Cornel, Ion Sârbu). De nici o altă localitate românească (şi sunt zeci de sate curat româneşti) nu se pomeneşte, în afară de Vârşeţ, colonizat în ultimii ani numai de sârbi.
În orice caz adunătura pare să fi strânsă la comandă numai din Belgrad, Vârşeţ şi Coştei, fără participarea reprezentanţilor adevăraţi din satele româneşti (Uzdin, Voevodinţi, Novo-Selo etc.).
2) Cine sunt reprezentanţii „adevărului şi moralei comuniste” din scrisoarea către radiourile româneşti, prezenţi la conferinţă, şi acei care au vorbit şi au iscălit scrisoarea?
- a) Mihai Avramescu (…)
- b) Aurel Gavrilă (…)
- c) Vasile Popa, tânărul absolvent al literelor, scos pentru incapacitate de la ora-radio a pionerilor, menţinut la revista „Književne novine” a societăţii scriitorilor unde „informează redacţia” asupra mişcării literare româneşti din RPR şi unde „n-a reuşit” să publice nimic despre realizările noastre. Sub acest pretext este „trimis” să ia contact cu Ambasada noastră. De altfel e bun şi intim prieten al lui A. Gavrilă şi cunoaşte la perfecţie activitatea „secretă” de agent al UDBA-ei (securitatea iugoslavă – n. m, L. R.). Ca om de încredere al stăpânirii, a prezidat ultimul congres al uniunii culturale româneşti din Voevodina, după care a urmat dizolvarea acestor organizaţii şi înglobarea lor în Frontul Popular împreună cu celelalte societăţi culturale ale naţionalităţilor asuprite (ungară, slovacă) din Voevodina, toate sub dominaţia, „tutela şi comanda” sârbească din Novi Sad. A refuzat să se întoarcă profesor de limba română în satul lui natal sau Vârşeţ, considerând că aşa ceva n-are nici o perspectivă în viitor, că numai la Belgrad şi prin fuziune cu sârbii el poate să-şi facă carieră.
- d) Popin Andrei (…)
Ceilalţi toţi sunt necunoscuţi, anonimi etc.
3) Fără îndoială că întreagă aceasta „haită” urmăreşte pregătirea unei atmosfere pentru arestarea bunilor români din Iugoslavia şi eventual înscenarea unui proces contra acestora şi, în primul rând, contra deputaţilor arestaţi Lupşici, Florea Trăian şi alţii.
E de notat că nici lichelele de la această ″conferinţă″ n-au îndrăznit să pomenească numele celor arestaţi şi în genere oficialitatea n-are curaj să aducă această, şi mai ales adevăratele motive, în faţă opiniei publice româneşti.
Şi adevăratele motive sunt multe:
Satele româneşti nu aprobă politica clicii titoiste şi a reprezentanţilor săi în satele acestea.
Satele româneşti sunt pentru prietenia cu URSS şi pentru relaţii frăţeşti cu poporul român din RPR.
Satele româneşti rezistă la politica oficială de sârbizare şi nu aprobă dizolvarea şi oprirea activităţii societăţilor (uniunilor) culturale româneşti. (Azi ei n-au voie să facă o horă fără autorizaţia prealabilă a miliţiei sârbeşti.)
Satele româneşti protestează că li se scoate limba română din relaţii cu autorităţile locale, că s-au dat jos firmele româneşti de la primării, că sigiliile româneşti au fost înlocuite de cele sârbeşti etc.
Satele româneşti suferă că până acum în şcolile lor nu există manuale noi româneşti şi nici profesori şi învăţători români suficienţi.
Satele româneşti resping zvonurile lansate de provocatori titoişti sârbi despre apropiata creare a celei de-a şaptea republici în Iugoslavia „Voevodina Mare” cu Reşiţa şi Timişoara. Deci palavrele lui Avramescu, Popin, Gavrilă etc. nu reprezintă opinia publică şi culturală românească din Voevodina.
Bucureşti 16/VI 949 [ ss. Indescifrabil ]
ANIC, fond CC al PCR – Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 9 / 1949, ff. 10-11 (faţă – verso).
Note:
[1] În www.poetryfoundation.org/harriet, pe 27 octombrie 2008
[2] Radovan Popović, Vasko Popa; Mit i magija, Kolekcija Životopisi, Društvo Vršac lepa varoš, Vršac, 1998, p. 82; p. 83
[3] Idem, Ibidem, p.84-85
[4] În www.webdelsol.com, în Contemporany Poetry Review, articolul ziaristului Stephen Schwartz, A Personal Survey of Modern Vers in Ex-Yugoslavia and Albania, The Yugoslav Surrealist, Forur Major figures: Popa, Miljković, Mihalić, Kocbek
[5] În revista Lumina, anul LV, serie nouă, nr. 6-7-8 (37-38-39), Ioan Baba, Plecarea şi exilarea lingvistică, Confidenţe inedite despre Vasko Popa, Vârşeţ, 2002, p.4
[6] În revista Lumina, anul LV, serie nouă, nr. 6-7-8 (37-38-39), Mircea Samoilă, Vasko Popa sau cultura şi conştiinţa românească, Vârşeţ, 2002, p.23
[7] Idem, Ibidem, p.24
[8] Cornel Ungureanu, Vasko Popa un poet al răsăritului, în prefaţă la Vasko Popa, Inel celest, traducere Ioan Flora, Editura Grai şi Suflet-Cultura Naţională, Piteşti, 2000, p.12
[9] Radovan Popović, Vasko Popa; Mit i magija, Kolekcija Životopisi, Društvo Vršac lepa varoš, Vršac, 1998, p.19-20
[10] Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma roşie, România şi declanşarea conflictului sovieto-iugoslav (1948-1950), Compania, Bucureşti, 2007, p.216-219
Recenzii
Nu există recenzii până acum.