Cartea lui Iuda

Cartea de faţă este un studiu cu o alură aproape academică, ţesut în jurul descrierii personalităţii lui Iuda, asamblat, în mod sistematic, din fragmente decupate din evangheliile acceptate. Autorul încearcă să elucideze misterul din jurul trădării lui Iisus Christos, avansând ideea sacrificiului menit să slujească unui scop superior, absolut, şi argumentând că justificarea actului de trădare stă în fidelitatea faţă de o cauză supremă, integral asumată. Este, aşadar, interpretarea profund originală a mecanismului trădării în numele unui ideal superior.

Independent de culoarea și decorul istorice pe care i le conferă circumstanțele, această tragedie este cea care ne răvâșește și ne fascinează. Întru totul interioară, Întru totul psihologică, ea se joacă în întregime în conștiința lui Iuda. Și a fost jucată de milioane de ori. Și se joacă în fiecare zi. Oricât de diferite ar putea fi situațiile, ea este mereu aceeași tragedie.

Vom înțelege, deci, cu atât mai bine drama lui Iuda, cu cât îi vom fi caracterizat universalitatea.

Să începem chiar cu analiza gestului trădării, sărutul lui Iuda. Independent de orice motive ar fi putut Iuda să aibă pentru a se despărți de Iisus, nici diferendul său, nici disensiunea sa, nici dezacordul său nu sunt cele pe care i le reproșează conștiința comună, ci, dimpotrivă, faptul de a le fi ascuns. De ce nu l-a părăsit el, pur și simplu, pe Iisus, precum acei apostoli care refuzaseră să-l mai urmeze?!

Întreaga lui trădare nu constă oare în faptul de a-și fi disimulat perplexitatea și îndoielile, simulând o încredere pe care nu o mai avea? Căci specificul trădării este efectiv faptul de a fi o capcană, după cum specificul unei capcane este camuflarea faptului că e o capcană.

Un gest nobil ar fi fost să-i expună lui Iisus obiecțiile sale, să opună predicilor lui poruncile de care el părea că se eliberează și de a-l face să evalueze pericolul ce-l amenința pe Israel, dacă gentilii erau chemați să se contopească în poporul lui Dumnezeu. Ca într-un turnir, ca într-un duel, gestul nobil ar fi fost, așadar, să-l înfrunte pe Iisus cu arme egale, fără fente, fără viclenie, fără prudență, expunându-se pe sine în întregime. Dar, dacă un astfel de cod al onoarei poate fi perfect pus în acord cu estetica duelului, el este, în schimb, neadaptat eticii eficienței, care este cea a unui soldat sau a unui militant. Potrivit eticii provocării, totul se află în formă. Maniera face totul. Potrivit eticii militante, pe care o interesează exclusiv eficiența, contează numai rezultatul.