Evanghelia necunoscută

Evanghelia necunoscută de Dmitri Merejkovski

„O, minune a minunilor, uimire nesfârşită! Nu se poate spune, nu se poate gândi ceva care să depăşească Evanghelia; pe lume nu există nimic cu care am putea s-o comparăm”. Aceste cuvinte le spune marele gnostic din secolul al II-lea, Marcion; şi iată ce spune un simplu catolic iezuit din veacul al XX-lea: „Evanghelia nu stă alături, nici chiar mai presus de toate cărţile omeneşti, ci în afara lor; ea are cu totul altă natură”. Da, altă natură: această carte se deosebeşte de toate celelalte cărţi mai mult decât se deosebeşte radiumul de celelalte metale sau fulgerul de toate celelalte focuri; chiar parcă nu ar fi câtuşi de puţin „carte”, ci ceva pentru care nu avem nume.
Dmitri Merejkovski

Semnul divinităţii lui Iisus este deja faptul că într-un timp atât de scurt – un an şi câteva luni – toată lumea s-a umplut de învăţătura Lui şi de credinţa în El. Origene

„A existat Hristos?”, l-a întrebat Napoleon pe Wieland la un bal dat la curtea din Weimar, în timpul congresului de la Erfurt din anul 1808. „E la fel de absurd ca şi cum aţi întreba dacă au existat Iulius Cezar sau Excelenţa Voastră”, i-a răspuns Wieland. „Bine spus”, a răspuns Napoleon şi s-a îndepărtat, zâmbind. Luptă de douăzeci de veacuri, iar în ultimele trei secole lupta este de aşa natură, încât şi un orb ar vedea: nu pot fi împreună; sau acestei cărţi sau acestei lumi îi vine sfârşitul.”

III

Noul Testament al Domnului Nostru Iisus HristosÎn traducere rusă. Sankt-Petersburg. 1890

O cărticică – a 32-a parte dintr-o coală de tipar, legată în piele neagră, cu 626 de pagini tipărite pe două coloane, cu litere mici. Judecând după însemnarea cu cerneală de pe pagina de gardă: „1902” – o am (suntem în 1932) de 30 de ani. O citesc în fiecare zi şi o voi citi atâta vreme cât ochii mei vor mai vedea lumina soarelui şi inima mea le va ţine făclia, în zilele cele mai însorite şi în nopţile cele mai întunecoase; fericit sau nefericit, bolnav sau sănătos, credincios sau necredincios, simţitor sau nesimţitor. Întotdeauna mi se pare că citesc ceva nou, necunoscut şi niciodată n-o voi citi, n-o voi cunoaşte până la capăt; n-o văd decât cu coada ochiului, n-o simt decât cu marginea inimii, dar dacă aş vedea-o şi aş simţi-o în întregime, ce-ar fi atunci?

Titlul de pe copertă, „Noul Testament”, s-a şters, încât de-abia mai poate fi citit; marginea aurită s-a întunecat la culoare; hârtia s-a îngălbenit; pielea legăturii a putrezit, cotorul s-a dezlipit, filele se desprind, au putrezit şi ele pe alocuri, s-au ferfeniţit pe margini, colţurile s-au îndoit. Ar trebui dată din nou la legat, dar, drept să spun, mi-ar părea rău şi chiar mi-ar fi frică să mă despart de cărticică, fie şi doar pentru câteva zile.

IV

La fel ca mine, un om, omenirea întreagă a citit această carte din scoarţă în scoarţă şi va spune, poate, la fel ca mine: „Ce să-mi puneţi în sicriu? Cartea. Cu ce mă voi ridica din mormânt? Cu ea. Ce am făcut pe pământ? Am citit-o”. E foarte puţin pentru un om şi, poate, pentru toată omenirea, însă pentru Cartea însăşi e teribil de puţin.

Şi pentru ce Mă chemaţi: „Doamne! Doamne!” şi nu faceţi ce vă spun? (Luca, 6.46).

Şi încă mai tare, încă mai înfricoşător se spune într-un fragment „nescris”, într-un agraphon neinclus în Evanghelie, într-un cuvânt necunoscut al lui Iisus Necunoscutul:

Dacă voi cu Mine una sunteţi, şi vă aflaţi la sânul meu, de nu-Mi veţi îndeplini vorbele, vă voi renega³.

Asta înseamnă: nu poţi citi Evanghelia fără să faci ce se spune în Ea. Şi cine dintre noi face? Iată de ce este cea mai necitită dintre cărţi, cea mai necunoscută.

V

Lumea, aşa cum este ea, şi această Carte nu pot fi împreună. Sau lumea, sau Cartea: sau lumea nu trebuie să mai fie ceea ce este, sau această Carte trebuie să dispară din lume.

Lumea a înghiţit-o aşa cum omul sănătos înghite otrava sau cum bolnavul înghite medicamentul; a înghiţit-o ca s-o absoarbă în sine sau s-o elimine pentru totdeauna. Luptă de douăzeci de veacuri, iar în ultimele trei secole lupta este de aşa natură, încât şi un orb ar vedea: nu pot fi împreună; sau acestei cărţi sau acestei lumi îi vine sfârşitul.

VI

Oamenii citesc orbeşte Evanghelia, pentru că e ceva obişnuit. În cel mai bun caz se gândesc: „Este o idilă galileană, un al doilea rai nerealizat, este sublimul vis divin al pământului despre cer; dar, dacă visul s-ar împlini, toate s-ar duce la naiba”. E un gând teribil? Nu, unul obişnuit.

De două mii de ani oamenii dorm pe muchia cuţitului, ascunzându-l sub perna obişnuinţei. Dar numele Domnului e Adevărul şi nu obişnuinţa”⁴.

„Apa întunecată” ce ne acoperă ochii atunci când citim Evanghelia, este ne-mirarea, obişnuinţa. „Oamenii nu-şi iau faţă de Evanghelie distanţa necesară, n-o lasă să acţioneze asupra lor ca şi cum ar citi-o pentru prima oară; caută răspunsuri noi la întrebări vechi, lasă ţânţarul să le scape printre dinţi şi înghit cămila”⁵. A mia oară s-o citeşti ca prima dată, să-ţi alungi din ochi „apa întunecată” a obişnuinţei, să vezi deodată şi să rămâi uimit – iată de ce avem nevoie ca să citim Evanghelia aşa cum se cuvine.

VII

„Şi erau uimiţi de învăţătura Lui” se spune chiar la începutul predicii lui Iisus şi, tot aşa, şi la sfârşitul ei: „Şi mulţi, auzindu-L, erau uimiţi” (Marcu, 1.22, 11.18).

„Creştinismul e ciudat”⁶, spune Pascal. „Ciudat”, neobişnuit, uimitor. Primul pas spre el este uimirea şi e tot mai uimitor pe măsură ce înaintezi în el.

«Prima treaptă spre cunoaşterea superioară (gnoză) evanghelistul Matei o vede în uimire… cum ne învaţă şi Platon: „începutul oricărei cunoaşteri este mirarea”» îşi aminteşte Clement din Alexandria, glosând, poate, pe marginea unui „cuvânt nescris al Domnului”, agraphon, care s-ar putea să fie din originalul lui Matei în limba arameică, pierdut pentru noi:

Căci cine caută n-are odihnă… câtă vreme nu va fi găsit; şi, găsind el, se va minuna; minunându-se, va stăpâni; stăpânind, îşi va găsi odihna⁷.

VIII

Zahei-vameşul „căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând el înainte, s-a suit într-un sicomor” (Luca, 19.3-6).

Şi noi suntem mici de statură şi urcăm în sicomorul istoriei ca să-L vedem pe Iisus; dar nu-L vom vedea până când nu vom auzi: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca, 19.5). Numai văzându-L în casa noastră, astăzi, îl vom vedea şi de la distanţa celor două mii de ani, în istorie. „Viaţa lui Iisus”, iată ce căutăm şi nu găsim în Evanghelie, pentru că altul este scopul ei: nu viaţa Lui, ci a noastră, mântuirea noastră, „căci nu este sub cer nici un alt nume dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte, 4.11-12).

„Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul Domnului, şi crezând să aveţi viaţă în numele Lui” (Ioan, 20.31). Numai găsind viaţa noastră în Evanghelie, vom găsi în ea şi „viaţa lui Iisus”. Ca să aflăm cum a trăit El, e nevoie ca El să trăiască în cel care vrea să afle. „Şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal., 2.20).

Ca să-L vedem, trebuie să-L auzim, cum L-a auzit Pascal: „În chinul meu de moarte, mă gândeam la Tine, picături din sângele meu am vărsat pentru Tine”⁸. Şi cum L-a auzit Pavel: „m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal., 2.20). Iată lucrul cel mai necunoscut în El, Necunoscutul: atitudinea proprie a lui Iisus Omul faţă de om, de persoană: înainte de a-I da eu Lui ce-i al meu, îmi dă El mie ce-i al Lui; iată minunea minunilor prin care Evanghelia, fulger ceresc, se deosebeşte de celelalte cărţi omeneşti, care nu-s decât focuri pământene.

IX

Ca să citeşti în Evanghelie „viaţa lui Iisus”, istoria nu este suficientă; trebuie să vezi şi ce-i deasupra ei, şi înaintea ei, şi după ea – începutul şi sfârşitul lumii; trebuie să hotărăşti ce şi cine e mai presus – Iisus faţă de istorie sau istoria faţă de El, şi cine judecă pe cine: El judecă istoria, sau istoria îl judecă pe El? În primul caz e imposibil să-L vedem în istorie; numai în cel de-al doilea se poate. Înainte de a-L vedea în istorie, trebuie să-L vedem în noi înşine. „Rămâneţi în mine şi Eu în voi” (Ioan, 15.3) – acestui cuvânt scris al Lui îi corespunde unul „nescris”, un agraphon:

Mă veţi vedea în voi aşa cum cineva se vede în apă sau în oglindă⁹.

Numai ridicându-ne ochii de pe această oglindă lăuntrică, veşnicia, îl vom vedea şi în timp, în istorie.

X

„A existat Iisus?” La această întrebare va putea răspunde nu cel pentru care El doar a existat, ci acela pentru care El a existat, există şi va exista.

Că a existat ştiu şi copiii, însă înţelepţii nu ştiu. „Cine eşti Tu?”; „Până când o să ne scoţi sufletul?” (Ioan, 8.25, 10.24).

Ce este El – mit sau istorie, umbră sau trup? Trebuie să fii orb ca să confunzi trupul cu umbra; dar şi orbul, de îndată ce întinde mâna şi pipăie, îşi dă seama ce e trup şi ce e umbră. Nimănui nu i-ar fi trecut prin cap să se întrebe dacă a existat Hristos, dacă, înaintea acestei întrebări, raţiunea nu i-ar fi fost întunecată de dorinţa ca Hristos să nu fi existat¹⁰.

În anul 1932, El e la fel de Necunoscut, e o enigmă, e „semnul care va stârni împotriviri” (Luca, 2.35) ca şi în anul 32.

³ II Epist. Clement., IV, 5 – W Bauer, Das Leben Jesu im Zeitalter der N.T. Apokryph., 1909, S. 384.
⁴ Tertullianus ap. Ot. Pfleiderer, Die Entstehung des Christentums, 1907, S. 247.
⁵ J. Wellhausen, Das Evangelium Johannis, 1898, S. 3.
⁶ Pascal, Pensées, 537: „le Christianisme est etrange”.
⁷ Clement Alex., Strom. II, 9, 45; V, 14, 57 – Resch, Agrapha, S. 70.
⁸ Pascal, Pensées, 552: „Je pensais à toi dans mon agonie, j’ai verse telles gouttes de sang pour toi”.
⁹ Pseud.-Cyprian., De duobus montibus, c.13: „ita me in vobis videte quomodo quis vestrum se videt in aqua, aut in speculum”.
¹⁰ D. Merežkovskij, Tajna Zapada. Atlantida – Evropa, 1931, II, Bogi Atlandy, gl. XIII, K Ijsusu Neizvestnomu, VIII.