Psalmi

Psalmi de Aura Christi

Ignorând retorica unei poezii postmoderniste intolerante, metonimice – balizându-se în criteriul retoricului, un trop ajunge, iată, să impună un model poetic – Aura Christi continuă să ofere un ospăţ metaforic. Psalmul coexistă cu viziunea aspră, expresionistă. Universul şi limbajul au torsiuni tragice, în naraţiuni poematice deopotrivă fruste şi fabuloase, cvasimitice. Moartea e o prezenţă familiară, ca privirea şi olfacţia însăşi. Mitul e prezent ca joc automodelator. Calea spre mit ajunge o traversare a suferinţei.
(Marian Victor Buciu)

A scrie căderea apocaliptică nu e uşor. E un merit al Aurei Christi faptul de a găsi singura soluţie la această cădere fatală, dată din pornire: cel care o scrie o şi „opreşte”, „incitând rigoarea/ celui din urmă frig”. Doar un fel de zeu al poeziei, o divinitate descoperită cu greu, conştientă de destrămarea mitului, poate să impună din nou mitul: instituirea „mai viului” este cu putinţă doar datorită morţii. Învierea nu e posibilă decât datorită ei. Sensul celei mai mari dintre taine se dezleagă, astfel, paradoxal, prin răsturnarea negativităţii generale a sensului. (…) Descoperirea făcută de poetă este că realul însuşi are origine poetică (nu reală!), prin căderea în „emisfera cealaltă”, de parcă Dante însuşi ar fi acum reeditat în altă semantică: „Ah, calul e fiu al pegaşilor dintotdeauna”. Fiinţele existente îşi au obârşia în himere, iar realitatea ia fiinţă din metaforă. (…) Altă „descoperire” poetică: întreg mitul temporal al omenirii poate fi ranversat. (…) Iată, deci, cum se poate recupera mitul într-o epocă în care toată lumea postmodernă a visat la demitizare şi dez-iluzionare pentru a se apropia de realul ca atare.
(Ștefania Mincu)

Cineva m-a uitat aici

Cineva m-a uitat aici.
Nu din greşeală
şi nici din grabă.
Pur şi simplu
a trecut mai departe
cum trece timpul.
Soarele a irupt sub gene;
cozile de cometă
s-au făcut de secoli aer, fum.
Zeii s-au retras în copaci.
Cineva m-a uitat aici
şi eu îmi ispăşesc vina
de a nu pricepe
cum să-i aduc aminte,
cum să-l chem,
din ce cântec,
din care blestem
holbându-se la ezitarea
materiei de a se face
scrum.

Un potop alb

Cine îmi vorbeşte atât de limpede
la masa aceasta adormită?
Cine-mi transformă timpul
în magmă încinsă de întrebări,
când bezna prin mine îşi croieşte drum?
Cine mă aşteaptă în lumina
prin care înaintez dormind?
Cine încheie în locul meu
tratate cu imposibilul?
Cine-mi strecoară în scoica urechii
ecoul prelins din arbori, statui?
Cine urmăreşte felul în care
mă sting, având grijă să nu mor de tot?
Cine-mi inventă din abur şi plante
pretexte de a rămâne singur?
Cine supraveghează felul în care
mă uit înapoi din teama
de a mă uita acolo?
În loc de răspuns,
ninge cu umbre de plopi,
cu ochi de lup, cu aripi
de păsări, ochi de elegiaci delfini.
Ninge. E un potop alb. Enorm.