Se improvizează mirarea,
cu o detaşare de sine
pe care n‑a avut‑o niciodată cuvântul
cât timp a fost în aşteptare.
Dar eu nu mai aştept,
nu mai pot aştepta pentru lumină
şi nici pentru întunericul geamăn cu tine,
din care se întrezăreşte atmosfera boemă
în care ne‑am complăcut.
Ca şi cum am fi pierit în aceeaşi noapte.
– Ce aşteaptă cuvântul de la cuvinte?
– Însetarea! Percepţia absolutului!
Singurătatea diafană! Nebunia de a fi de unul singur! Atât şi numai atât!
Nu ştiu dacă sunt în stare să adorm,
cât n‑am în mine stingerea firească a focului.
Ar fi fost mai bine dacă am fi fost mai întâi
o mână, apoi un rest de trup
şi totul s‑ar fi terminat cu capul,
de unde se crede
că începe totul.
Am eşuat devenind şerbet într‑un pahar
cu apă rece,
înconjurat de domnişoare bătrâne
care nu pricep nimic.
– Unde vă aflaţi stingerea firească a focului?
Focul se stinge firesc exact la mijlocul osului de pasăre, unde drumul aerului nu mai are nici înainte, nici înapoi.
Acolo, este egal depărtat fiecare de adevăr
şi nici un răspuns nu ne mai întregeşte.
Aripa trece, dar nu mai zboară.
Visul ne subţiază fără imagini
şi trezirea la adevăr înnobilează începutul.
– Mă las copleşit de frigul din degete şi de căldura din ventricul. Ce vrea bătrânul de la nebuna inimă tânără?
Recenzii
Nu există încă recenzii.