DonQuijotisme AntropoLexice – 2017 de Mircea Băduţ
Manoli2
De cum ieşi cu adevărat din satul tău, Lumea ţi se întoarce pe dos. Or fi existând şi oameni care nu simt cum astfel lumea lor interioară se surpă, or fi şi din cei care nu se împiedică de asta… Însă prin străinătăţile pe unde umbli vei trăi cu greu – nevolnic cu limba, cu obiceiurile locurilor, vei lupta adesea cu simţământul de nepotrivire, de sufocare –, şi vei înţelege doar o parte din lucruri. Iar de cumva te-ntorci în sat, lângă semeni, curând vei compara cele văzute prin depărtări cu lucruri ce înainte de plecare îţi erau atât de obişnuite că nici nu le observai; şi comparaţiile vor dospi în mintea ta, sfărâmând tihna gândurilor. Vei simţi apoi neaşteptata îmbătrânire, fermentând în regretul că nu mai poţi pleca iarăşi în lumea mare, să-i mai guşti din frumuseţi şi din amar.
„Io sono Manoli”
Era sfârşit de iarnă, în Serbia, când l-am întâlnit pe Manole.
Rebegiţi de frig şi de oboseala drumului, noi, grupul de zidari culeşi din mai multe regate şi imperii, tocmai ne aciuaserăm la un han din Beograd. În ultimele două zile lapoviţa împovărase şi mai mult prea-lunga noastră luptă cu frigul. Boierul ne aşteptase cu căruţe şi caleaşcă la ieşirea din Bosnia turcă, iar acum, ajunşi aici, el se vârâse în camerele hanului cu zapciii lui şi cu maestrul de biserici, iar noi, meseriaşii şi salahorii, ne găsiserăm loc prin spate, în grajdul cailor ori în şopronul de unelte. Hangiul ne adusese imediat ciorbă fierbinte cu carne, ceea ce ne venea ca o cerească binecuvântare. Fusese ordinul boierului. Vraciul, cum îi spuneam eu, pentru că – atât cât înţelesesem din limba lor – acesta era numele său, ori al domeniului unde mergeam să construim biserica.
În acea seară, pe când din lapoviţă mai rămăsese doar o bură cuminte, ne-am strâns cu toţii în sala de mese a hanului, chemaţi fiind la câte-o ulcică de vin fiert. Ajuns înăuntru îmi căutasem locul într-adins, să urmăresc vorbele dintre maestrul de biserici, care ne va fi şef la muncă, şi boierul acela, care ne va fi plătitor, pentru că – prespuneam eu – acesta ne va fi destinul pentru multe luni de-aici încolo, poate chiar pentru doi-trei ani, dacă lucrurile, ori bulgarii sau otomanii, reuşesc să stea cuminţi. Deşi mă străduiam al naibii să înţeleg amestecul acela de limbi habsburgice, sârbeşti şi veneţiene, cuvintele ajungeau tot mai greu – vinul, oboseala, ambianţa zgomotoasă şi caldă, dimpreună unelteau să ne-ameţească. Şi cum în echipa aceea de zidari eu ajunsesem de curând, mai aveam un motiv de a fi atent la vorbe: să aflu despre ceilalţi. Mi-am zis deci să fiu mai cumpătat la băutură.
Se pare că Vraciul voia a-l descoase pe maestru într-ale priceperii de a zidi biserici mari, şi-l îndemna să-i spună unde şi ce a mai construit. Numai că îl ademenea cu prea mult vin, aşa că nepriceperii mele de a pătrunde toate vorbele i se adăugă curând bâlbâiala vestitului constructor. Aflu totuşi că fusese angajat de Ludovico Sforza pentru a ridica cupola în opt aripi a catedralei din Milano3. (Îmi imaginez cam ce-nseamnă cuvântul folosit de meşter, „aripi”, dar cred că am prins greşit înălţimea – am deseori probleme în a înţelege cuvintele despre numere din alte limbi – pentru că spune că acea cupolă se-nalţă la două sute de picioare. Ori poate că exagerează pentru a-l convinge să câştige il contratto, pentru că Vraciul tocmai îi subliniase că vrea să construiască la Beograd cea mai mare biserică din lume.) Şi – mai spune el – acum vine tocmai de la Sevilia, unde fusese chemat pentru că se surpase domul4; şi iată că n-am reţinut greşit, pentru că şi biserica aceea se-nalţă la peste două sute de picioare. Fie că sunt prea uimit de cifrele acestea, ori de distanţele până la acele locuri (distanţe pe care uneori le simt, răsfrânte din imaginaţie sau din amintire, ca dureri în picioare ori ca fiori în viscere), fie poate biruit de vinul acesta îngroşat, îmi e tot mai greu să urmăresc discuţia lor. Curând, boierul ia seama că şi meşterul îşi ţine tot mai greu capul sus: îl ajută să se ridice şi pornesc împreună spre camerele de culcare. Se retrag atunci şi oamenii boierului, dar şi doi-trei din echipa noastră.
Un timp, liniştea ocupă sala de mese a hanului. În lipsa cuvintelor aproape că ascultăm scârţâitul din îmbinările scaunelor grosolane ori zgomotele casnice venind dinspre bucătărie.
Atunci, dintr-un ungher al locantei, care oricum era mai toată sălăşluită de întuneric, se apropie de masa noastră un drumeţ, ne adună pe toţi într-o privire circulară şi se aşază pe un scaun din colţul mesei:
„Io sono Manoli.” Deşi a spus-o cu voce moale, cuvintele au picat ca un pumn greu pe masa din stejar negeluit. Dar aspectul omului – atât cât putem vedea la lumina lămpilor – ne pare plăcut tuturor, astfel că ne pomenim privindu-l cu caldă curiozitate, subjugaţi de ochii aceia largi şi direcţi.
„Şi eu construiesc catedrale şi biserici. Cele mai frumoase, pentru că le fac pentru oamenii Dumnezeului lor.”
Felurite zâmbete înfloriră pe feţele noastre: curiozitate, simpatie, ori dispreţ de breaslă. Eu sunt întâi ocupat să ghicesc ce naţie e omul acesta, iar apoi – când înţelesul cuvintelor sale ajunge şi-n mintea mea – gândul că omul e doar un fanfaron prinde a se lupta cu impresia pe care chipul, privirea şi straiele lui o fac asupra-ne.
„Veniţi cu mine în Valahia, să construim noi, fără maeştri apuseni, o biserică şi mai făloasă! De rămâneţi aici, ceea ce veţi construi va fi ars de otomani. Ei ne văd ca păgâni!” Şi repetă aceasta în mai multe graiuri, observând el că în echipa noastră ne strânsesem din mai multe seminţii.
Nu ştiam ce cred ceilalţi despre spusele straniului personaj, dar pomenirea Valahiei m-a fluturat pe interior şi mi-a cam alungat aburii vinului fiert. „Dacă e să vină turcii în numele lui Allah, ce-i va opri pe ei să dărâme şi biserica aceea?” l-am întrebat atunci, chiar în limba vlahă.
„În veac – răspunse el, dar nu în vlahă, ci tot aşa, repetând în mai multe limbi – muslemii nu vor trece râul cel mare! Acolo sunt locuri sfinte!”
„Să-nţelegem că eşti şi tu vlah?”, îl întrebă un confrate, aţâţat de vorbele acestea.
„Io sono Manoli.” Şi altceva n-a mai răspuns. (De altfel, în toate lunile pe care aveam să le petrec în echipa lui, nu aveam să reuşesc a afla ce neam este el. Manoli evita orice răspuns care ne-ar fi lămurit. Bănuiam că-i de prin Bolognia ori din Milano, că prea vorbea bine limbile ducatelor italieneşti, dar asta doar în rarele momente când nu-mi părea cu adevărat valah. De fapt, l-am şi întrebat cândva – întinzându-i astfel o capcană – dacă a învăţat aşa de bine limba vlahilor pentru că aceasta se trage din fostul imperiu al Romei. Iar el mi-a dat un răspuns care mai mult m-a încurcat: cum că aş fi ghicit problema, doar că istoria ar fi cam inversă.)
Da, atunci n-a răspuns întrebării curioase, însă ne-a povestit despre proiectul său. Aşa am înţeles o parte din încrederea pe care o avea Manoli în ceea ce spunea. Voievodul valah l-a tocmit de doi ani să-i construiască o catedrală atât de mare cât să se vadă de la marginile ţării, alegând pentru această capitală religioasă locul unde câmpia valahă se întâlneşte cu munţii Carpaţi. Iar el i-a construit-o. (O parte din comeseni au ridicat atunci sprâncenele. Chiar o construise?) Da, în toamna ce trecu era aproape gata, iar peste câteva săptămâni trebuie să se-ntoarcă acolo cu o echipă de zidari pentru a ridica turlele şi pentru a pune acoperiş bisericii. Numai că, fiind atât de înaltă şi de largă, are nevoie de oameni foarte pricepuţi.
„Ne arăţi şi nouă schiţele?” întrebă aceeaşi voce, la fel de afurisită ca mai adineauri.
Nu, nu avea desenele construcţiei. Pentru că planurile toate şi le purta în cap. „Să nu se ude prin disagi, ori pe sub şei!” glumi Manoli.
„O biserică atât de mare precum spui nu poate fi ridicată fără planuri.”, zise atunci acelaşi, parte dezamăgit, parte mulţumit că demascase pe impostor. Mai mult, văzând că Manoli nu-şi pleacă privirea înfrânt, eliberă colţul de masă, scoase din desagă o pânză gri-gălbui (un ştergar, ori ceva de soiul acesta), aduse un tăciune din vatra hanului şi-l îndemnă: „Măcar arată-ne cum ai construit-o! Cât e de mare şi de frumoasă!”
Manoli luă cărbunele între degete, iar privirea lui pârjoli mesenii din jur, apoi se-ntoarse la pânză. Cu greu scrijeli pe moliciunea aceea primele linii ce arătau temelia de construcţie. Puteam spune că semăna cu oricare dintre biserici, doar că avea pronaosul mai mare, iar naosul ca un trup de fată. În rest, nimic deosebit. (Măcar a trecut examenul de calfă, am glumit eu în gând, văzând schiţa de pe pânză.) Apoi a tras câteva dungi în sus, ca şi cum temelia se ridica înspre cer, iar între dungi a figurat ferestre. Mult mai sus a creionat acoperişul, şi când a-ncercat a desena turnurile, iar acestea n-au mai avut loc pe pânză, Manoli s-a înfuriat brusc, a mototolit-o şi a aruncat-o celui care-l provocase. „Nu! Proiectul este doar în mintea mea.”
„Cine mă crede, vine cu mine. Vă promit o jumătate de an cu merinde cuvenite, timp în care terminăm o catedrală cum nu s-a mai văzut!… Cel puţin nu pe meleagurile acestea.” A adăugat el după o clipă de răsuflare. Atunci mi-am dat seama că el nu doar că era ceea ce pretinde că este, ci chiar fusese în acel apus şi văzuse că există – aşa cum se vorbeşte mistic printre calfe şi zidari – o catedrală atât de înaltă că ajunge până la Dumnezeul acelui popor.
*
Am fost doar doi cei care l-am urmat de-a doua zi pe Manoli. Pe celălalt zidar, Timus pe numele său, n-am înţeles atunci ce-l mâna să se rupă din echipa Vračar5, dar mai apoi – văzându-l cât de evlavios este, cât de tăcut şi de retras – mi-a trecut prin minte că poate i se arătase în vis ceva, o viziune altoită pe prea-plina lui credinţă creştină, şi el avea să îmi confirme aceasta mai târziu. În ceea ce mă priveşte, aflându-mă nefiresc de exaltat, încercam deseori să mă liniştesc, ca să aflu pricina mea. Se-adunau în mine mai multe: eram curios în privinţa lui Manoli, devenind în gânduri (dar mai ales în suflet) tot mai convins că din măreţia omului acesta – luând parte la lucrarea lui – mă pot şi eu adăpa. Apoi, deşi raţiunea avea motive să tăgăduiască, mai era şi faptul că eu însumi mă trăgeam din ţinuturile spre care deja ne îndreptam. Cunoşteam limba şi obiceiurile, deci aproape că mă întorceam acasă. Doar că nu aveam nici vreun rost şi nici vreo familie la care să ştiu a mă-ntoarce.
Iar drumul până la Curtea-de la-Argeş, cum se numea şantierul capitalei religioase a Valahiei, ni s-a părut scurt în comparaţie cu peregrinările de până atunci prin provincii bavareze ori austriece sau prin voievodate sârbe. Chiar trecerea Donaului (mai bine zis căutarea şi aşteptarea ocaziei cu care să traversăm marele râu) a durat aproape cât întreg drumul. S-au adăugat şi popasurile prin târgurile mai răsărite, unde Manoli încerca să convingă pe unul-altul să se alăture echipei. N-a reuşit atunci, aşa că avea să plece mai apoi câteva zile spre Câmpul Lung şi spre Coroana şvabă, de unde să aducă meşteri şi salahori necesari trebuinţei sale.
Şantierul bisericii. Cupola
Deşi crezusem, absorbind setos, tot ce ne povestise Manoli – fie în acea noapte în Beograd, fie mai apoi pe drum –, în ziua când ajungeam la Curtea Domnească de Argeş m-am simţit eliberat de îndoieli: da, construcţia exista acolo, între văioaga Argeşului şi dealul carpatic, şi – chiar privind-o de departe, chiar fiind înconjurată de schelărie, chiar şi în lipsa turlelor – ni se arăta falnică. Iar apoi, ajuns lângă temelie, puteam jura că n-am văzut zidărie mai înaltă. Ba i-am dat şi ocol, pentru că – având senzaţia că se poate dărâma de cât de înaltă e –, am pornit imediat să caut contraforturile şi să văd dacă zidul are vreo neascultare de la firul de plumb.
N-am început lucrul din primele zile: n-aveam nici materiale, nici oameni. Manole ne-a lăsat în grija duhovnicului din târgul acela (cu care am convenit ca să nu ne hrănească de milă, să ajutăm la oarece reparaţii şi să muncim în gospodăria monahală) şi a plecat să facă rost de cele necesare. Târgovişte, Kronstadt, Fogaras, Sebiu, Cozia, Cetăţuia. Apoi – cu echipa crescândă şi cu lemnul adus – am reparat covercile de la şantier şi am completat schela din jurul clădirii, care pe alocuri se urnise în timpul iernii.
Deşi odată cu încălzirea vremii am tot suit pe schelă, construcţia propriu-zisă n-a pornit mult timp. Îmbinările dintre zid şi lemnăria de structură a viitorului acoperiş nu erau simplu nici măcar de explicat, d-apoi de înfăptuit.
Mircea Badut –
Florin-Corneliu Popovici (filolog, Timişoara), despre ‘Donquijotisme antropolexice’
“Un nebun patentat”, “un Christ spaniol”, iată două dintre apelativele foarte folosite de critica de specialitate pentru a sintetiza esenţa nemuritorului personaj Don Quijote. La vremea când îşi scria celebrul roman, Don Quijote de la Mancha, Miguel de Cervantes nici nu bănuia că e pe cale să devină creatorul unuia dintre genotipurile de prim rang din patrimoniul cultural al umanităţii. Povestea Cavalerului Tristei Figuri o cunoaştem cu toţii: Alonso Quijana, un umil ţăran spaniol din secolul al XVII-lea, singur şi trecut binişor de vârsta a doua, decide la un moment dat, sub influenţa lecturilor romanelor cavalereşti ale epocii, să rupă legătura cu realitatea în care trăieşte (o realitate ternă, searbădă) şi să-şi făurească propria realitate, plecând în lume şi trăind liber, după bunu-i plac. Drept urmare, îşi schimbă numele (dezicându-se simbolic de eul său perimat), se autoînnobilează, luându-şi cu de la sine putere titlul de cavaler, îşi găseşte un scutier (în persoana lui Sancho Panza, un om la fel de umil, căruia îi promite că îl va pune guvernator peste o insulă), îşi confecţionează o armură ruginită (de un caricatural aparte) şi, călare pe mârţoaga Rosinanta (pe care o imaginează drept un straşnic bidiviu), porneşte în lume în căutarea aventurii şi a adevărului său pentru care este în stare de sacrificiul suprem, de unde şi “rătăcirile” sale picareşti, sublime, care, în timp, au luat denumirea de “donquijotisme”.
Mânat în “luptă” de celebrul personaj, Mircea Băduţ, în ale sale Donquijotisme antropolexice, îşi concentrează “rătăcirile” (umaniste şi deopotrivă ştiinţifice) în sfera antroplogicului, luându-şi însă necesare măsuri de precauţie prin plasarea acestora deliberată în zona lui “pseudoantropikos”, al ‘falsului tratat de antropologie’ (subtitlul cărţii). De ce fals şi de ce antropologic?, ar fi o dublă întrebare legitimă la care încercăm să răspundem în cele ce urmează. În privinţa primei chestiuni, cea a “falsului”, autorul (de formaţie inginerească), fără a avea orgolii personale nemăsurate şi fără a se ascunde îndărătul falsei modestii, recunoaşte că nu e nici pe departe deţinătorul adevărului absolut (în opinia sa existând o sumă de adevăruri şi nu unul singular), nici atunci când, preluând două dintre miturile fondatoare ale poporului român (Balada Meşterului Manole şi Mioriţa), ficţionalizează abundent, creând variantele sale la variantele deja existente (de unde şi adevărul sau realitatea ficţiunii), nici când, schimbând radical metoda, discursul şi stilul, îşi formulează propriile opinii în eseuri cu caracter ştiinţific (e vorba aici de realul real sau de realitatea realităţii). În problema antropologicului, după modelul clasic, preluat şi desăvârşit de modelul renascentist, Mircea Băduţ consideră oportun, dată fiind criza majoră prin care trece umanitatea, să repună omul în prim-plan, să restaureze omul, de unde şi viziunea sa antropocentristă, cu omul în centrul preocupărilor sale literare şi extraliterare. “Melange”-ul astfel obţinut, o îmbinare fericită între discursul de tip po(i)etic şi discursul de tip ştiinţific, este în sine o paralelă-pledoarie între lumea ficţiunii şi lumea ştiinţifică, fiecare operând cu un anumit tip de adevăr (realitatea ficţiunii şi realitatea reală fiind faţete diferite ale conceptului de real).
Ce presupun Donquijotismele antropolexice ale lui Mircea Băduţ? În primul rând, o libertate deplină, puternic amprentată de subiectivism, a interpretării, autorul permiţându-şi să fie de acord sau nu cu idei deja formulate sau, după caz, să formuleze propriile ipoteze sau scenarii. În al doilea rând, evadările-rătăciri ale sale sunt o punere în acord cu sinele, un antidot la lumea reală care pare să-şi fi epuizat resursele, inclusiv la nivel de idei. În al treilea rând, evaziunea în ficţional, şi aceasta o demonstrează pe deplin personajul lui Cervantes, nu ţine de vârstă, ci doar de asumarea curajului de a visa, de a te desprinde, fie şi la nivel mental, de realitatea “rea”, de realitatea “contondentă”. Pornind de la modelul literar invocat, Mircea Băduţ îşi permite două tipuri de “rătăciri”, în două lumi fundamental diferite, pe care încearcă (şi aici e detectabilă o primă notă de originalitate) să le apropie, să le găsească posibile puncte antropologice comune: controlate, artizanul fiind “tehnocratul” Mircea Băduţ, iubitorul de ştiinţă, opuse celor necontrolate, caz în care vorbim de “povestaşul” Mircea Băduţ, evazionistul în ficţional, ficţiune care îl surprinde în dubla ipostază, cea a evazionistului în ficţiunea baladescă şi cea a evazionistului în literatura de tip science-fiction. Indiferent însă de formele de evazionism practicate de cel în cauză, esenţa lor poartă girul aventurii, al ludicului, inclusiv sub aspectul limbajului (există situaţii când, chiar în interiorul discursului de tip ştiinţific, Mircea Băduţ stă să încalce regula rigorismului discursului aplicat, intervenind cu pasaje intertextuale sau cugetări personale presărate adeseori cu ironie subtilă sau cu fin umor).
Puse laolaltă, donquijotismele şi antropolexicele dau naştere unui oximoron: “rătăcirile” după modelul personajului din La Mancha (care, în treacăt fie spus, nu are niciun moment oroare de ridicol, aventurile picareşti pe care şi le provoacă şi la care se înhamă fiind tratate la modul extrem de serios şi de responsabil, personajul însuşi luându-se în serios) versus lexicul, vocabularul (tributar normelor fonetice, gramaticale) propriu fiinţei umane. Ceea ce au în comun Don Quijote şi Mircea Băduţ este faptul că ambii interpretează, trec realitatea prin filtrele propriei subiectivităţi, amprentând-o cu eul. Şi unul şi altul, chiar dacă primul este personaj, iar celălalt persoană, construiesc o meta-realitate pornind de la realitatea-fundament în care trăiesc, de la realitatea ca dat, de la realitatea obiectivă. Altfel spus, subiectivizează adevăruri obiective. Indiferent de forma pe care o îmbracă aventura celor doi, fie că se desfăşoară pe tărâmul ficţiunii, fie pe cel al ştiinţei, aceasta are în centru omul. La fel, pornind de la realitatea obiectivă (pe care nu o contestă), Don Quijote şi Mircea Băduţ construiesc pe scheletul acesteia viziunea proprie asupra realităţii.
Cum detectăm donquijotismele-“rătăciri” ale lui Mircea Băduţ? În cazul baladelor Meşterul Manole şi Mioriţa (ambele creaţii populare, cu autor necunoscut, circulând în multiple variante), ficţiune pură, autorul pleacă de la o bază cunoscută urmărind povestirea (până la un punct), după care se abate de la textul original intervenind cu varianta sa, deci ficţionalizînd în interiorul unei ficţiuni (deja existente). Personajele sale (în esenţă cele originare, dar “altfel”) ajung să donquijoteze la rândul lor, nu atât la nivel de acţiune (în mare, acţiunea baladescă fiind aceeaşi cu cea binecunoscută), cât la nivel lexical, având propriul discurs, propriile replici, propriile memento-uri şi reconfigurări ale realităţii ficţionale baladeşti, caz în care mistificarea “povestaşului” Mircea Băduţ, ţinând cont de caracterul “mincinos”-ficţional al baladei şi de gradul mare de libertate, este una permisă. De cealaltă parte, în cazul eseurilor ştiinţifice, libertatea de mişcare în interiorul textelor se reduce drastic datorită supunerii la normă, la canon şi la rigorile demonstraţiei, Mircea Băduţ nepermiţându-şi denaturarea şi divagaţiile de la adevărul ştiinţific, în caz contrar contravenind datelor empirice considerate ca fiind viabile. Totuşi, şi în acest caz se poate vorbi de “donquijotisme” în măsura în care iubitorul de ştiinţă Mircea Băduţ de astă dată se lansează în şi formulează propriile ipoteze şi demonstraţii vizavi de un adevăr logic şi legic. Ca o concluzie, în ambele domenii se poate “donquijota”, în funcţie însă de specificul domeniului respectiv şi de permisivitatea acestuia, de gradul de abatere pe care îl presupune acesta. În cazul ficţiunii se poate “rătăci” şi divaga fără oprelişti, în vreme ce în cazul ştiinţei se poate face aceasta controlat, cu metodă, depinzând de un anume rigorism. Indiferent de domeniul abordat şi de amploarea “rătăcirii”, Mircea Băduţ se ia foarte în serios în demersul său antropocentric.
Deloc întâmplător, volumul Donquijotisme antropolexice este “flancat” de două evaziuni ale autorului în domeniul baladescului, respectiv în Balada Meşterului Manole şi în Mioriţa (aici purtând numele de Manoli şi de Mioara-mică). Constatarea aceasta se bazează pe faptul că ficţiunea îi permite autorului un grad sporit de divagare (de unde şi abaterea de la baladescul “clasic” şi inserarea unei viziuni “moderne”, cu accentul pus pe antropolexic, pe personaj şi pe ceea ce spune acesta) şi demersul comparatist pe care-l poate realiza orice cititor interesat, pornind de la textul de bază (mult mai facil şi accesibil decât un text ştiinţific). În Manoli, spre exemplu, ficţionalizând pe scheletul unei ficţiuni, Mircea Băduţ îşi îngăduie libertatea de a contura în tuşe groase profilul uman al personajului de legendă (portretizat la intersecţia geniului constructiv cu slăbiciunile umane), scoţând în evidenţă maniile, pornirile sale hübrice, instabilitatea emoţională, impulsivitatea, încăpăţânarea de a construi fără proiect şi fără metodă (dovadă şi eşecurile constructive repetate), patriotismul, orgoliile, poliglosia, întreţinerea cu bunăştiinţă a tainei în jurul persoanei sale, cruzimea de a se folosi de debila Ana (prin sacrificarea ei) în a dura monastirea Curtea dela Argeş (un alt element de originalitate, în care întâlnim o Ană cerşetoare, inutilă din punct de vedere social, cu minţile rătăcite, adoptată de un preot, fascinantă prin misterul ascuns în ochii-i ireali). Tot în spiritul noutăţii aduse de Mircea Băduţ în viziunea sa baladescă este povestea spusă din perspectiva naratorului Timus, ucenic al lui Manoli. Prin divagaţiile sale de la baladele cunoscute (aici nu zidurile nu se încheagă, ci complicatul acoperiş de pe care Manoli îşi va găsi, într-un final, pieirea, după ce-şi va fi salvat – într-un acces de altruism suprem, dar şi din încăpăţânarea de a nu-şi abandona opera – întreaga echipă care nu-l merită) şi prin accentul pus pe valenţele antropocentrice, Mircea Băduţ destructurează un mit, demitizează deliberat. Jocul de idei caracterizează şi versiunea Mioara-mică, inspirată de balada Mioriţa. Povestea e relatată din perspectiva naratorului cioban moldovean extrem de receptiv la aspectul antropocentric. “Saga” sa diferă de textul de bază, în sensul că variantei donquijoteşti propuse de Mircea Băduţ îi lipseşte tema iniţială a complotului ciobanilor vrâncean şi ungurean. Naratorului îi este teamă de solitudine şi de îmbătrânire (practic, nu îşi ascunde slăbiciunile umane), tânjeşte după comuniune şi tovărăşia semenilor pe principiul omului-fiinţă socială, e captiv între dorinţa de a crede în divinitate şi contestarea vehementă a acesteia (moartea surorii îi trezeşte porniri eretice), are predilecţie pentru evaziunea în imaginar (având mai degrabă profilul artistului), însă îi lipsesc atributele masculinităţii feroce (respinge alcoolul, se păstrează cast). Finalul Mioarei-mici ni-l prezintă pe naratorul-cioban ţinându-i oii botezate de el Mioriţa un discurs nostalgic antropologic.
Aşa cum am mai afirmat, “umanistul” Mircea Băduţ donquijotează şi când vine vorba de literatura de tip science-fiction, al cărei fan declarat este. Un exemplu în acest sens sunt Dosarele pan-galactice, cu acţiunea plasată în anul 200 al erei galactice, într-un topos numit “Penalgezia”, planetă populată de “penalgezieni”, specializaţi în hoţia de tip “trişpuială” (p.150), o veritabilă parabolă a societăţii româneşti contemporane.
“Replierea” donquijotescă a lui Mircea Băduţ are loc în momentul în care, depăşind sfera literaturii, acesta schimbă registrul discursiv şi tematic şi se cantonează în sfera eseurilor ştiinţifice. Dacă în Manoli întâlnim un veritabil “tratat” de antropologie aplicată (a se vedea şi discursul ciobanului ţinut oii Mioriţa), eseurile ştiinţifice ale autorului conţin speculaţii pe marginea subiectului. Schimbarea de paradigmă ni-l aduce în prim-plan pe “tehnocratul” Mircea Băduţ, cel care devine emitentul unor idei interesante, chiar dacă se pretinde doar “chibiţ” în materie: “antropologia se află la confluenţa dintre biologie, sociologie şi psihologie” (p.31). În acelaşi timp, cel invocat sesizează paradoxurile lumii moderne contemporane, postura din care formulează judecăţi de valoare fiind aceea de subtil observator al fenomenului social şi nu numai: “În ultimul timp, cu toţii am putut observa că superficialitatea s-a insinuat pe mai toată orizontala şi chiar pe verticala societăţii umane” sau “câştigăm eficienţă, dar pierdem esenţe, evităm profunzimi” (p.35). În opinia lui Mircea Băduţ (şi aici suntem înclinaţi să-i dăm dreptate), orice formă de progres înseamnă, invariabil, o formă de regres, civilizaţia tinzând, dacă nu să anuleze, să acapareze farmecul şi “romantismul” unor acţiuni ce ţin de sfera naturalului şi a firescului, gen rătăcirea pe străduţe întortocheate. Fiind un subtil observator al universului în care trăieşte şi fiind conectat la informaţie (care înseamnă putere), Mircea Băduţ nu scapă din vedere nici neajunsurile lumii înconjurătoare. Concluziile la care ajunge, departe de a fi panicarde, ţin totuşi să ne tragă un serios semnal de alarmă: supertehnologizarea care ameninţă fiinţa umană, îndepărtarea omului de lucrurile esenţiale şi de trăitul autentic, promovarea agresivă, de către societatea consumeristă, a lui ‘a avea’ în dauna lui ‘a fi’ etc. Toate aceste constatări pertinente, oricând verificabile (şi nu “invenţii”), îl îndepărtează pe autor de ficţional sau de scenarii virtuale, moment în care Mircea Băduţ e mai puţin “donquijotist” cât spirit raţional, echilibrat, cartezian. “Tehnocratul” nu întreprinde o cercetare în adevăratul sens al cuvântului, deşi, în comparaţie cu “povestaşul”, există situaţii când devine extrem de tehnic.
Ceea ce se degajă din lecturarea atentă a cărţii Donquijotisme antropolexice este poziţia echilibrată pe care o afişează Mircea Băduţ vizavi de cele două domenii de referinţă, umanist şi ştiinţific. Când vorbeşte despre datele imediatului, el devine concret, punctual, sistemic, reacţionând prompt la situaţiile paradoxale de care se înconjoară fiinţa umană: dispariţia publicaţiilor tipărite şi înlocuirea lor cu cele on-line va văduvi omul de plăcerea lecturii şi implicit îl va sărăci din punct de vedere spiritual; expansiunea fără precedent a gadget-urilor îi va transforma pe tineri în inşi fără personalitate şi identitate clar conturate, mai degrabă versatili decât dotaţi intelectual; efectele globalizării adâncesc şi mai mult frustrările şi alienarea; dispariţia graniţelor geografice dintre ţări izolează, îngrădesc libertatea şi instaurează barierele artificiale între semeni.
Indiferent însă de forma donquijotismelor sale, Mircea Băduţ are momente când devine filosofic, vorbind în parabole: “în lungul vremurilor neturbulente, traiectul civilizaţiei umane e dat nu atât de voievod, cât de făuritorul de «obade»” (p.39) sau, în alt context, pur aforistic: “Liliputan = un hipopotam în miniatură şi având culoarea liliacului.” (p.112); “În plină eră comunistă Marin Preda scria despre acea orânduire că ar fi şansa pitecantropului de a sui pe scena istoriei. Acum, democratizarea internetului, speculată comercial, cu involuţia serviciilor web la furnizarea lor în pachete […], pare a face acelaşi lucru – reducând proporţiile, dar extinzând fenomenul la scară mondială.” (p.114)
Don Quijote şi Mircea Băduţ au în comun refugiul în lumea ideilor lor, ambii creându-şi lumea lor, universul uman “de rezervă”. Personaj şi persoană pleacă de la premisa că datul existent suferă de ceva, are carenţe majore, de unde şi tendinţa de depăşire a acestora. Păstrând proporţiile, ambii îndrăznesc, depăşesc cadrele rigide ale realităţii-dat, au curajul asumării propriului fel de a fi: tranşant, definitoriu. Şi unul şi altul, în funcţie de luciditatea reclamată şi permisă de context, fac apel la prietenie şi la socializare, încurajează căutarea, (re)descoperirea şi (re)inventarea omului.
Chiar şi în ipostază de “tehnocrat”, întâlnim situaţii în care Mircea Băduţ destructurează mituri ce ţin de sfera antropologicului mioritic: “Apropo de era comunistă! Cred că se vorbea mult despre căldura/ospitalitatea poporului român şi datorită faptului că eram pe atunci mai relaxaţi (nu tremuram de grija serviciului, «ziua de mâine» era cumva prestabilită social; nu prea aveam bani, dar nici pe ce îi cheltui) şi mai neştiutori (mass-media nu ne absorbea/provoca; fiecare îşi confecţiona domestic propriul divertisment). Observăm aici două condiţionări întrepătrunse: una economică şi una de disponibilitate psihică.” (p.41-42) Mircea Băduţ este preocupat de alienarea omului fără însuşiri, contemporan, ce îmbracă hainele omului Facebook, care vorbeşte (de cele mai multe ori inutil şi inconsistent), dar nu (se) comunică. Oarecum “de modă veche” în ceea ce priveşte scriitura pe suport de hârtie, el adresează cititorilor săi un îndemn de reflecţie asupra condiţiei umane în genere. Chiar dacă abordează genul literar sau pe cel fundamental opus, ştiinţific, discursul său vizează antropologia ficţională sau nonficţională, “subiecţii” racolaţi fiind, după caz, personaje literare sau semeni din imediata sa vecinătate. Discursul său este discurs despre om.
În peregrinările sale donquijoteşti, Mircea Băduţ are un oarecare control asupra speculaţiilor (realităţilor-irealităţilor) sale, indiferent de spaţiile în care acestea se consumă (real sau ficţional): “reflexul de a privi autocritic propria obişnuinţă de speculare […]” (p.45), atrăgând atenţia, o dată în plus, asupra riscurilor “urmăririi adevărului absolut” (p.48). Demersurile sale antropologice mai vizează eseuri ce au ca temă sinuciderea şi implicaţiile sale sociale, formele extraterestre de viaţă şi de inteligenţă, diferenţele dintre a vorbi şi a scrie în comunicarea directă (scrierea de tip SMS, Yahoo Messenger sau e-mail), dreptul la diferenţă, antroposemantismul, muzica şi dezvoltarea plantelor, labirintul social şi regulile de convieţuire, reflecţii despre Grecia, eseurile cu tentă autobiografică (Vâlcea copilăriei sale), despre “diversitatea acţiunilor omeneşti” (p.97), despre mecanismele gândirii (“gândim prin propoziţii-fraze”- p.136), despre rolul determinant în gândire al cuvântului şi al imaginii, despre “legătura dintre starea de sănătate a oamenilor şi undele electromagnetice” (p.140), despre factorii care favorizează sau împiedică cunoaşterea, despre învăţare, educaţie religioasă şi afonie, despre “prezumţia de mediocritate” (p.172), despre aptitudini şi talent, despre impactul pe care-l are asupra omului scurgerea ireversibilă a timpului, despre relaţiile interumane, despre discrepanţa dintre litera şi spiritul legii, despre sport şi muzică, despre traduceri, despre filme etc.
Mircea Băduţ, dincolo de ideile îndrăzneţe pe care le avansează (exemplu: inteligenţa minerală şi energetică, “xeno-inteligenţa” – p.58 sau “xeno-viaţă”, “meta-viaţă” – p.55, “AXIOMA TIMPULUI: Călătoriile în timp sunt imposibile. Timpul este unic şi nerecuperabil.” -p.198), nu se limitează doar la a le expune telegrafic, ci îşi încearcă demonstraţii, pune întrebări, provoacă, invită la dezbatere de idei. Uneori, explicaţia pur ştiinţifică se îmbină cu explicaţia pe înţelesul tuturor. Pentru a menţine suspansul, în cazul eseului pe marginea Baladei Meşterului Manole, Mircea Băduţ îşi întrerupe deliberat textul, pentru a-l continua câteva zeci de pagini mai încolo, nu înainte de a insera speculaţiile sale de factură ştiinţifică. Donquijotismele antropolexice iau în cătare şi destructurarea basmului (a se vedea Fot-Frumos şi Ileana-model). Datate, fără însă a respecta o ordine cronologică strictă (e vizată perioada 1987-2015) sau o logică textuală, donquijotismele lui Mircea Băduţ conţin citate din Winston Churchill, Karl Marx, Spinoza, Demostene, Steve Jobs sau John Lennon.
Ca o concluzie, departe de a fi o carte “ezoterică”, Donquijotisme antropolexice este o carte necesară (carte reflex anti ignoranţă, anti blazare, anti tabuu) în contextul vremurilor “crizate” în care trăim şi care pun în paranteză tocmai esenţa: Omul. Încercarea lui Mircea Băduţ de restaurare a omului, de restitutio in integrum a lui, cu nota de autoironie şi de umor aferent (“Hai să nu «naşpim» chiar toată viaţa atunci când avem un moment mai jalnic!” – p.166) este o dovadă de altruism sui generis.
https://goo.gl/LvaZc3