DonQuijotisme AntropoLexice

Reinterpretări de mituri şi legende – mini–serie de autor

Mircea Băduţ
Rândurile următoare povestesc cum, dintr-o înlănţuire de experimente literare, s-a întâmplat să apară această „mini-serie cu reinterpretări speculativ-antropologice de mituri şi legende populare”, înfiripată prin cele două cărţi editate în primăverile 2014 şi 2015 (Europress, Bucureşti)

Volumul prim: „Întoarcerea fratelui risipitor”

Nu ştiam, nefiind eu chiar genul de persoană strategic-cerebrală, unde mă vor duce încercările scriitoriceşti, astfel că – privind-o retrospectiv – evoluţia m-a surprins şi pe mine, făcându-mă spre final să urmăresc înlănţuirile cu oarece încântare. Povestea „catenei” începea în anul 2011…

Am publicat o carte împreună cu fiica mea. Lucrurile s-au întâmplat astfel: eu scrisesem câteva proze scurte (ficţiuni şi eseuri ivite într-o cadenţă dezlânată), iar fiica mea – Anca – produsese o serie de texte (majoritatea lirice) ce-mi păreau reuşite. Cum niciunul dintre noi nu acumulase destule scrieri pentru un volum solid, ideea de a le „contopi” într-o singură carte a venit firesc. Şi – pentru a nu avea aparenţa de volum rezultat prin alipirea a două cărţi distincte – am propus să ne alternăm textele în cuprins: o scriitură de-a mea, urmată de una de-a ei ş.a.m.d. Rezultatul a fost interesant, şi cartea (Ficţiuni familiare, Editura Conphys) a avut un pic de succes. Aşa încât – încurajat de această formulă alternant-bicefală – i-am propus apoi fiicei mele să scriem împreună un roman, dar unul la care să nu lucrăm „umăr-lângă-umăr” (pentru că abordarea nu ar fi convenit spiritului ei de adolescent aflat în desprindere de tutela părinţilor), ci un roman împletit din capitole scrise alternativ şi cvasi–independent de către cei doi autori. Ceva ca un dialog, ori – mai degrabă – ca o alternanţă de monologuri servind aceluiaşi obiectiv literar. Şi, pentru ca eventualul cititor să înţeleagă rapid structura cu participările întreţesute ale autorilor, am spus că ne trebuie o temă cu doi poli, o temă uşor de recunoscut.

Dintre ideile frunzărite atunci, mai potrivită mi s-a părut acea parabolă biblică cu întoarcerea fiului rătăcitor. Fiica mea n-a fost chiar încântată de propunere.

Mi-am zis că, dacă încep eu şi îi arat unul-două capitole, va fi atrasă de proiect. Fixasem cadrul de lucru astfel: proza să cuprindă o perioadă din viaţa a două personaje legate biologic şi prin destin (fraţi dintr-o familie mică), iar firul epic să alterneze subcapitole „povestite” de cele două personaje.

Pentru a accentua premisa temei biblice am propus să-i botezăm pe cei doi fraţi după alte două nume notorii: Cain şi Abel (dar într-o mică „anagramă”) – inducând astfel o anume prejudecare a personajelor de către cititor. Însă, deşi numele acestea sugerau contextul biblic şi destinul personajelor, speram ca paralela să fie doar provocator-dilematică pentru cititor.

Abordarea proiectului s-a conturat după scrierea primelor pagini: o dramă interioară, cu accente de psihologie şi filosofie; un teatru de gânduri ca o dezbatere laică (în dublu monolog) a cunoscutei parabole religioase.

Astfel, capitolele – fiecare cu gânduri şi întâmplări din mintea şi din viaţa câte unui frate – se puteau intercala aproape fără a depinde între ele, ci doar având o cronologie sumară şi pornind de la un set de amintiri comune. De asemenea, anumite secvenţe biografice urmau să fie revelate din ambele perspective.

Însă datul temporal n-a fost unul prielnic autorilor: fiica mea s-a retras din proiect, fiind tot mai speriată şi mai absorbită de cele două mari praguri din viaţa ei: bacalaureatul şi admiterea la facultate. Cum eu deja înaintasem cu povestea unuia dintre fraţi (şi cum ideea proiectului încă mă fascina), a trebuit să preiau şi „destinul” celuilalt frate.

Deşi visasem un roman (unul bipolar), până la urmă a rezultat o nuvelă; doar că îmi place să cred că „materialitatea” frământărilor umane cuprinse ar putea, cu oarece indulgenţă, să transceandă scriitura înspre denominaţia de „roman scurt”.

Mărturisesc, cu accent esenţial pentru cele ce urmează, că una dintre ideile de pornire ale proiectului – şi anume evitarea acelor elemente topo-contextuale capabile să fixeze acţiunea în timp şi spaţiu – mi-a cam dat de furcă, constituind însă şi o interesantă provocare de paradox: să evit folosirea de neologisme, să ocolesc exprimările evoluate, însă fără a renunţa la filigranul trăirilor.

Mai toate recenziile pe care le-a avut cartea „Întoarcerea fratelui risipitor” au subliniat filonul definitoriu al acestei piese centrale, observând ideile esenţiale (iar uneori şi pe cele mărunte). (Cătălin Badea-Gheracostea: „majoritatea prozelor ar putea fi citite într-o cheie psihologică şi/sau filosofică, a marilor interogaţii şi a răspunsurilor vagi”;

Valentin Protopopescu: „«Întoarcerea fratelui risipitor», este, până la urmă, acel gen de ficţiune psihologică de bună calitate ce explorează distincţia asemănării. Cum pot fi doi oameni apropiaţi şi cu istorii de viaţă aproximativ similare foarte diferiţi?

Mircea Băduţ are meritul de a fi mlădiat cu profunzime această dihotomie aparent radicală, adăugând nuanţe ce relativizează altitudinea polilor şi îmbogăţeşte cu aspecte morale nişte comportamente policrome şi imprevizibile, întrucât aparţin unor personaje deosebit de vitaliste.”; Andreea Tănase: „o meditaţie în proză asupra alegerilor pe care le facem în viaţă şi cum ne afectează ele, atât pe noi, cât şi pe cei pe care îi iubim. (…) Fiecare simte că alegerea făcută îl reprezintă, însă nu poate să nu se gândească cu nostalgie la drumul ales de celălalt frate.”;

Alexandru Lamba: „Prin prisma variabilă şi prin cadrul schiţat foarte lapidar, pilda devine atemporală, universal-valabilă. Nu de puţine ori, parcurgând sofismele unuia sau altuia, ne vom regăsi pe noi înşine.

Cine suntem? Cei care pleacă, sau cei care stau? Aventurierii sau statornicii? (…) Textul nu trage concluzii, nu se erijează în judecător, nu pilduie – aşa cum ne-am aştepta.”; Sorin Preda (1951-2014) „Textele lui ies oricum din zona uimirilor interstelare, cantonând serios şi talentat, cu toată convingerea şi întregul ecartament, într-o literatură a ciudatului, a zonelor voit neclare, din care nu lipsesc nici tensiunea narativă de bună calitate şi nici micile dantelării metaforice”;

Andrei Simionescu-Panait: „Cred că francheţea care se iveşte progresiv în orizontul lecturii este firul de suprafaţă al unei sensibilităţi bine adăpostite şi dificil de accesat. Acest aspect este conştientizat la fiecare pas, îndreptând intenţiile stilistice către experiment şi încercare, în urma cărora se iveşte reuşita de a oferi cititorului înţelegerea faptului că amintirea umană are un rol bine determinat în viaţă, indiferent de conţinutul acesteia, obişnuit sau straniu, întrucât prin deschiderile donate de amintiri poate apărea pofta de experiment – într-un cuvânt, vitalitate, deşi una nostalgică.”)

Onorabilă a fost şi compararea acestei reinterpretări de mit biblic cu cea reuşită de Thomas Mann în romanul „Iosif şi fraţii săi” (desigur, păstrând proporţiile). Iar recent am aflat despre o similitudine interesantă cu „Alchimistul” lui Paulo Coelho.

Volumul secund: „DonQuijotisme AntropoLexice”

Mult timp de-atunci m-am regăsit (cu încântare) prins în siajul stilistic născocit la scrierea acelei nuvele.

Da, pentru a sugera că lucrurile se petrec în trecut (un trecut neclar fixat, dar totuşi „vechi”, nejudecabil cu acea familiaritate a contingenţei), îmi creasem o exprimare pseudo-arhaică, iar autoimpusa restrângere a lexicului mă forţa să mut expresia înspre o interiorizare a cuvintelor. Şi cum fascinaţia aceasta – a descoperirii greutăţii din cuvintele simple – nu mă părăsea, mi-am zis să încerc mai departe. Totodată mi-am propus să mă desprind de zona „mitului biblic”, cumva şi de teama unor neînţelegeri (dezamăgiri?) privind abordarea mea laică.

Numai că pe-aici s-a mai altoit ceva: o sensibilizare, o preocupare tot mai accentuată în gândurile mele (simptom de bătrâneţe, deh!) pentru aspectele simple, dar profunde ale existenţei umane. Pentru implicita, dar discreta coordonată existenţială din actele/operele oamenilor. Pentru antropologie, carevasăzică. (Încerc aici un exemplu de cum „funcţionează” această sensibilitate:
la vizitarea unei cetăţi istorice mă aflu copleşit nu atât de grandoarea/frumuseţea monumentului, cât de zbaterea gândului ce-mi fuge imediat în acel trecut, încercând să-şi imagineze fel-de-fel de chestii: câţi oameni vor fi lucrat la ridicarea construcţiei? Erau ei un fel de sclavi, sau, ca oameni liberi, fuseseră motivaţi de cadenţa unui blid cu mâncare? Şi ce anume putea fi în acel blid? Apoi, prin ce tehnică prelucraseră piatra?

Ce substanţe amestecau în liantul cu care ridicau zidurile? Câţi ani să fi durat construirea? Cum şi de unde procura „antreprenorul” materialele necesare?
Motivaţia ctitorului fusese una politico-militară sau una spirituală? etc. etc.)

Între timp, am scris şi o serie de eseuri non-ficţionale, inspirate fie din chestiuni cvasi-cotidiene, fie rezultate din căutări la care ne ducem mai rar cu gândul. Ele fuzionează – cu diverse accente/alternanţe de autoironie, umilinţă şi duioşie – idei de psihologie, sociologie ori de filosofie. Astfel încât, la coagularea ideii de a le reuni şi publica într-un volum, aceste piese de proză eseistică au părut a se potrivi binişor sub umbrela generoasă a antropologiei. Mai mult, atât pentru condimentarea experienţei de lectură, cât şi pentru democratizarea conceptului de antropologie, am propus ca seria de eseuri din cuprinsul viitoarei cărţi să fie „punctată” simetric (iniţial, median şi final) cu câte o proză ficţională din astfel-născuta serie a interpretărilor speculativ–antropologice de mituri şi legende populare: pentru că, da, între timp am reuşit trei „randări” în proză ale baladelor „Mânăstirea Argeşului” şi „Mioriţa”. (Incongruenţa „două balade – trei proze” se explică prin aceea că prima legendă mi-a inspirat două poveşti: una dedicată lui Manole, cealaltă Anei. Nepremeditat.) Iar pentru mine, apropo de inedita (şi oarecum riscanta) sintagmă „speculativ-antropologic”, imersiunea în acele poveşti a fost precum o călătorie în timp, însă trăind nu doar epopeea, ci şi detaliile vieţii mărunte.

Desigur, şi la scrierea acestor reinterpretări de legende populare am avut parte din plin de acea provocare deosebită, menţionată mai sus (probabil cea mai interesantă dintre experienţele mele scriitoriceşti): pentru a transpune cititorul în atmosfera secolelor respective (16 şi 19) a trebuit să „inventez” o exprimare aparent arhaică, însă nerenunţând la un rafinament al ideilor. Am fost destul de consecvent în a respinge cuvintele ce îmi veneau în minte având aromă de neologism, însă am încercat să construiesc o reprezentare fluentă şi modernă, astfel încât cititorul să nu aibă de luptat cu o scriitură de letopiseţ.

Dacă a fost similară provocării de la „Întoarcerea fratelui risipitor”, din cartea anterioară? Da, scriiturile din seria aceasta (reinterpretări speculativ-antropologice de mituri/legende pupulare) au multe în comun, însă sunt şi diferenţe esenţiale: acolo am urmărit ca plasările temporală şi geo-spaţială să fie incerte, pe când aici timpul şi locaţia sunt bine documentate; acolo era vorba de împletirea a două monologuri, pe când aici avem o epică narativă destul de intensă.

Riscuri asumate

Întrucât multe dintre eseurile adunate în acest volum secund ţintesc spre chestiuni din sfera „convingerilor personale”, s-ar putea să existe riscul de coliziune spirituală, din eventuale nepotriviri cu ideile cititorului.

Dar am speranţa că vor fi nu coliziuni, ci interferenţe, mai toate aceste scriituri având inoculat – pe lângă acel „adevăr”, prezentat când cu oarece patimă, când argumentat mai sistematic, când pus în şăgalnică discuţie – şi antidotul: fie contrapuncte autoironice, fie îndoieli incluse homeopatic, fie propuneri de perspective antagonice (epistemologice, carevasăzică). Deseori reiterând, mai discret ori mai explicit, chestiunea esenţială: cum că nimeni nu are în custodie exclusivă adevărul. Aşa cum ne spuse şi Marcus Aurelius acum aproape două milenii: „Tot ce auzim este o opinie, şi nu un fapt. Ceea ce vedem este o perspectivă, ci nu adevărul.”.

Am fost avertizat că reunirea în volum a mai multor domenii ideatice (beletristică, psihologie, biologie, sociologie, filosofie), deşi benefică cititorului obişnuit, deschis la provocări, va induce reţinere în tabăra criticilor literari, amalgamarea stânjenindu-i în exerciţiul reflex al catalogării. Aşa cum nici experţii în antropologie, sociologie, psihologie ori filosofie probabil că nu pot fi satisfăcuţi dacă lecturează cartea în cheia lor, ci nu dintr-o perspectivă de fuziune. Însă de-acum şi riscul acesta e asumat.