Dunarea. Poveste şi adevăr

„Mitologie” culturală gălăţeană

Titlul prefeţei mi s-a impus chiar de către cel dat de Zanfir Ilie cărţii pe care intenţionează s-o dăruiască gălăţenilor: Dunărea, Poveste şi adevăr, cu subtitlul Eseuri danubiene. Amintindu-mi şi de lucrările anterioare ale autorului, constat că Zanfir Ilie tinde să devină cel mai important cronicar cultural, în sensul „bătrânesc” – neculcean al cuvântului, din spaţiul actual al Galaţiului, după cum regretatul Paul Păltănea i-a fost istoricul prin excelenţă. Fireşte, deosebirea e de rigoare ştiinţifică, eseul având libertatea stilistică de a nu paria pe trimiteri arhivistice şi bibliografice. De aici, asumarea poveştii ca adevăr. Ceea ce nu înseamnă că Zanfir Ilie nu s-a documentat, chiar cu vădită rigoare, asupra temelor abordate.
Aspectul nou în scrierile lui Zanfir Ilie este o mai evidentă preocupare pentru stil, caracterizat, de astă dată, prin concentrare, conturând, în acelaşi timp, un aer al evocării sentimentale, susţinută de un imaginar poetic narativ, fapt ce înlesneşte plăcerea lecturii. Sporul artistic este asigurat şi de hainele editoriale, încununate de ilustraţiile graficianului Teodor Vişan. Voi oferi şi alte câteva particularităţi la momentul potrivit. Autorul începe chiar cu povestea geografică şi istorică a Dunării, căutând de la bun început, corespondenţe între începuturile germanice ale fluviului şi apogeul românesc, gălăţean, din vecinătatea curgerii în Marea Neagră. De observat că Dunărea este singura apă curgătoare importantă a Europei care călătoreşte de la Vest la Est, ceea ce pentru gălăţeanul Zanfir Ilie înseamnă şi hotărârea Providenţei de a da naştere celui mai important oraş de pe cursul românesc al Dunării: Galaţiul. Dar nu e numai atât. Această curgere à rebours i se prezintă autorului „ca un fel de răzvrătire în faţa veşnicei orientări a Estului către Vest…” (p. 11), sugestie fericită a propriei noastre întoarceri către sine, către comoara din propria casă (a se vedea frumoasa poveste a rabinului Eisik din Cracovia, povestită de Martin Buber), în speţă – spiritualitatea ortodoxă strămoşească şi marile valori naţionale sub girul cărora stă şi trăinicia fiinţei gălăţene, imagine care străbate povestea Dunării din cartea lui Zanfir Ilie.
Primul semn al simetriei mitice Dunăre/Galaţi/România este că întâiul oraş important de pe cursul superior al fluviului e Sigmaringen din fosta regiune Hohenzollern, locul de naştere al viitorului rege al României moderne, Carol I (n. 16 aprilie 1839). Urmează Passau, numit în germană şi Dreiflüssestadt, care înseamnă „oraşul celor trei ape” (Dunăre, Inn şi Ilz), rezonant cu Galaţiul, oraş al celor trei ape: Dunărea, Siret, Prut. Iată-ne în plin spaţiu mitologic. Aşa începe povestea oraşului „de la mila 80”, localitate de neconceput fără fiinţa ei danubiană, marcată istoric, după opinia autorului, de trei repere spirituale puternice: Castrul roman de la Tirighina, Biserica Precista (1643-1647) şi Muzeul de Artă Vizuală. Acestea ar simboliza istoria milenară a localităţii şi în jurul lor se coagulează toate celelalte locuri sacre, cele de pe Faleză, din Strada Domnească etc.
Zanfir Ilie nu mai concepe Galaţiul doar ca pe o cetate economică a siderurgiştilor şi navaliştilor, focalizându-i acum existenţa către spiritualitate. El sesizează, între altele, că dacă înainte de 1989 predomina, autoritar, dimensiunea economică, după căderea dictaturii se poate vorbi şi despre o veritabilă ofensivă culturală, în care rolul principal îl au scriitorii (Scriitorii, ambasadori ai Galaţiului), dar nu numai. Primele indicii datează din anii ‘70 când s-a înfiinţat, la Galaţi, Cenaclul „Fluviul” care, în timp, a dezvoltat mişcarea scriitoricească prin Ion Trandafir, Apostol Gurău, Paul Sân-Petru, Simon Ajarescu, Corneliu Antoniu, Ion Chiric, Constantin Vremuleţ, Viorel Dinescu, Mihail Gălăţanu, Ion Avram, Mircea Ionescu, Ion Potolea, Dan Plăeşu, Iulian Grigoriu, Valeriu Valegvi, Sterian Vicol, Theodor Parapiru, Ion Zimbru şi mulţi alţii. Au urmat şi altele, „Noduri şi semne”, precum şi Cenaclul „Verva”, care a dat prestanţă umoriştilor, opera acestora fiind oglindită şi de antologia de peste 700 de pagini realizată de Vasile Plăcintă, Istoria umorului gălăţean, de la primele scrieri româneşti până azi. După 1989, asistăm la o adevărată instituţionalizare a efervescenţei culturale gălăţene: de la Centrul Cultural „Dunărea de Jos” până la Salonul Literar „Axis Libri”, găzduit de Biblioteca Judeţeană „V.A. Urechia” şi „Serile de Literatură ale Revistei ANTARES”. Dacă în decembrie 1989, inventariază cu orgoliu local Zanfir Ilie, erau în jur de 20 de scriitori, azi ar fi ajuns la vreo 400, cu tot cu cei vechi sau plecaţi din Galaţi, plus cei din judeţ, de la tecucenii Ionel Necula, Dionisie Duma și Vasile Ghica până la singuraticul din Bereşti, Ion Trif Pleşa.
Numele Dunării abundă în cele mai multe dintre numirile instituţiilor culturale, artistice, din învăţământ. Chiar şi Porto-Franco (editura şi revista) tot de bătrânul Danubius se leagă. Asemenea, Antares, trimite la destinul apelor, steaua din Constelaţia Scorpion fiind aceea după care se orientează marinarii. 15 august, Sfânta Maria, este sărbătoarea marinarilor şi a Galaţiului. De Bobotează, oraşul se strânge pe malul Dunării, la poalele Bisericii Precista, unde oficiază Î.P.S. Casian, arhiepiscopul „Dunării de Jos”, tinerii viguroşi întrecându-se în recuperarea Crucii de lemn aruncate în fluviu. Mai nou, 29 iunie este „Ziua Dunării”. Intrat în legendă este şi Iosif Ivanovici, autorul celui mai cunoscut vals românesc, Valurile Dunării. Şi lucrurile nu se opresc deloc aici.
Eseul Ecouri pe faleza Dunării este unul emblematic pentru viziunea cărţii lui Zanfir Ilie. Faleza gălăţeană singularizează urbea între toate orașele importante de pe cursul Dunării, de la izvoare până în Deltă, alt prilej de justificată mândrie pentru autor. De regulă, observă Zanfir Ilie, orașele se termină cu suburbii insalubre. În schimb, Galaţiul are privilegiul să înceapă sau să se termine cu „splendida faleză ce însoţește firul Dunării dinspre vărsarea Siretului și până dincolo de marele Palat al navigaţiei, monument de arhitectură, străjuind masiv și impunător la porţi de ape, graniţă dată de Dumnezeu și transformată de mâna omului într-o fâșie de grădină însoţitoare a curgerii milenare a fluviului binecuvântat.” (p. 115). Mai mult de atât, Faleza nu este pur și simplu „graniţă” între Moldova și Dobrogea, între două tărâmuri culturale, linie de legătură între ele, Dunărea arătându-se aici „precum o sprânceană cochetă pe lângă luciul apei” (p. 116), arcuită pe distanţa a patru kilometri (cea mai lungă faleză de pe Dunăre), unind organic, deci, două lumi ale aceluiași trup de ţară, ca punct turistic, cel mai estetic, al orașului. Eseul se transformă într-un poem evocator, oglindă a posibilităţilor de prozator liric ale autorului: „Pentru cine știe și înţelege cu adevărat Faleza Dunării, este clar că, la Galaţi, anotimpurile încep și se sfârșesc aici, întinderea verde de pe malul stâng al Dunării este un fel de orologiu vegetal al trecerii veșnice, primăvara, sălciile sunt primele care anunţă revenirea la viaţă, vara copacii înfrăţiţi cu apele strâng tot soarele și ascund cântecul păsărilor ce săgetează firul fluviului, toamna, covorul de frunze moarte freamătă la primele adieri de răcoare nordică, iar când iarna, temperaturile coboară mult în termometre, albul invadează peisajul, zăpada se înfrăţește cu apele ce prind adesea consistenţa gheţii și nopţile lungi așază o tăcere de necuprins peste firea lucrurilor… Aici, pe faleză, eternitatea pare mai accesibilă și mai îngăduitoare faţă de efemera privire, care caută în armonia naturii un loc de reculegere și de pace sufletească și de aceea n-ai să vezi chipuri triste și mine îngândurate, pentru că, pășind pe treptele de marmură special amenajate, „coborâţi” dincolo de pragul vechiului mal (despre care se spune că ar fi fost cândva, demult, al Mării Negre), dincolo, spre împărăţia apelor, oamenii devin deodată mai blânzi, mai veseli, mai neîmpovăraţi și mai buni…” (p. 117).
Celălalt loc sacru al Galaţiului este Strada Domnească, unde se întâlnesc statuile şi monumentele închinate lui Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Mihai Eminescu şi I.C. Brătianu. V.A. Urechia a vrut să-i ridice un monument lui Cuza încă din 1891, dar abia în 1928 s-a înălţat monumentul „Unirea Principatelor”, cu bustul lui Lascăr Catargiu (operă a italianului Raffaelo Romanelli), dat jos de comunişti, pe locul rămas gol fiind pus, în 1959, bustul Domnului Unirii, opera lui Ion Dimitriu-Bârlad, înlocuit, la rându-i, cu statuia impunătoare a lui Ion Jalea, în 1972. Pe aceeaşi stradă, în 1911, s-a dezvelit (premieră în ţară) statuia lui Eminescu, iar în 1912, cea a lui Costache Negri. În capătul străzii a tronat statuia lui I.C. Brătianu (opera lui Oscar Spaethe), din 1926, dată jos de comunişti şi restaurată în 1992. „Când îi ai acasă pe Eminescu, Negri, Cuza, Brătianu – scrie Zanfir Ilie – poţi spera la un viitor în care alţi bărbaţi, de aceeaşi putere şi de aceeaşi aleasă plămadă, vor fi urcaţi în statui pentru ceea ce vor fi făcând în slujba celor din rândurile cărora au răsărit…” (p. 43). Un eseu aparte dedică autorul relaţiei lui Eminescu cu Galaţiul, legătura benefică fiind reiterată şi-n alte texte. Se ştie că Eminescu a descins, sigur, de două ori la Galaţi: în 1867, cu trupa lui Iorgu Caragiale, şi în 1869, cu aceea a lui Pascali: „Iar noi, gălăţenii, spunem că a mai venit o dată, şi atunci a rămas definitiv aici. Se întâmpla în 1911…” (p. 51).
Cele mai multe eseuri evocă, nostalgic şi îndrituit, biserici, personalităţi gălăţene, bresle precum cea a pescarilor (Unde sunt pescarii de altădată?), Păpădia, opera inginerului Mircea Roibu, Biblioteca „V.A. Urechia”, personalitatea patronului ei, Urechia, adevărat corifeu în rândul făuritorilor României moderne (Învățăturile lui Urechia către urmașii săi, ziariștii), toamna gălăţeană, descinderea creatorilor din Turnul de fildeş pe „baricadele” spiritului critic şi cultural, nava „Tudor Vladimirescu” etc. Voi încheia cu aceasta din urmă, altă singularitate specifică urbei, despre care, personal, n-am ştiut până acum. Este nava „celebră” a Galaţiului, „cel mai bătrân vapor fluvial din Europa, unul mai bătrân decât România însăşi, pentru că anul său de naştere, de la lansare pe Dunăre, este 1854…” (p. 67). Această „navă de Cartea Recordurilor”, graţie gălăţenilor care s-au luptat pentru conservarea ei, este, astăzi, navă-muzeu, punct de atracţie turistică a oraşului.
Scrisă bine, viu şi alert, Dunărea. Poveste şi adevăr mi se pare a fi cea mai bună carte a lui Zanfir Ilie.

Theodor CODREANU

Dunărea, poveste şi adevăr…

La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns… Cunoscutul vers din „Scrisoarea III” a lui Eminescu localizează o așezare bulgărească de pe malul drept al Dunării, intrată în istorie ca loc de înfruntare a otomanilor cu oștile Apusului hotărât să oprească ascensiunea Semilunii. Dar câte așezări de la izvoarele sale și până la istovirea în mare nu atinge cu spiritul său Dunărea?!… Botezată în fel și chip de neamurile Europei, Istris, Danaistru, de către greci, Danubius, de latini, Duna, de maghiari, Dunav, de croaţi, Danube, de francezi și englezi, Tuna, de turci, fluviul este al doilea ca lungime (după Volga) din Europa și singurul pe bătrânul continent care curge de la Vest la Est, (un fel de răzvrătire în faţa veșnicei orientări a Estului către Vest), zăbovind cel mai mult în cursul lui pe tărâmurile românești.
Sunt multe orașe scăldate de Dunăre, înainte de a se defini în cea mai frumoasă Deltă a Europei. Primul de luat în seamă și cel mai aproape de izvor este, în Germania, orașul Sigmaringen, localitate care, situată în fosta regiune Hohenzollern, are o rezonanţă aparte în istoria românilor, pentru că aici, aproape de izvoarele fluviului, s-a născut, la 16 aprilie 1839, Carol I, întâiul lor rege… La ieșirea din ţara lui Goethe, Dunărea trece prin Passau, în care se poate găsi o similitudine românească, de data aceasta, chiar cu Galaţiul… Passau este numit în germană și Dreiflüssestadt, adică „orașul celor trei ape”, una fiind fluviul, celelalte râurile Inn și Ilz, care confluează aici. Şi ce altceva decât „orașul celor trei ape” poate fi însuși Galaţiul, dacă alăturăm Dunării, Siretul și Prutul?
Fluviul străbate în continuare alte cetăţi ale istoriei și ale culturii europene, în Austria, trecând mai întâi pe lângă Linz, oraș în care Mozart a scris, în 1783, Simfonia a 36-a (zisă și „Simfonia Linzului”), unduindu-și apoi valurile albastre pe lângă Viena, capitala muzicii clasice și a operei… În Slovacia, scaldă Bratislava, capitală europeană renumită pentru multiculturalitatea sa. Mai aproape de noi, în Ungaria, Dunărea îi desparte capitala în Buda și Pesta, iar, mai jos, atinge mica așezare Mohacs, având rezonanţe de tragedie în istoria ungurilor, pentru că, acolo, la 1526, Suleiman Magnificul l-a învins pe ultimul lor rege. De la Baziaș încoace, Dunărea devine românească și, până la vărsare, cel mai mare oraș pe care îl binecuvântează cu trecerea sa este Galaţiul…
„La mila 80” – cum este marinărește reperat Galaţiul – și pe malul stâng al Danubiusului – „orașul teilor” –, cum l-au numit poeţii, istoria se desfășoară într-o succesiune de epoci și timpuri structurate printr-o continuitate pe care cel mai bine ar putea s-o simbolizeze trei piese importante ale patrimoniului său cultural: Castrul roman de la Tirighina, Biserica Precista și Muzeul de Artă Vizuală, primul ilustrând o antichitate daco-romană, al doilea un ev mediu eminamente creștin și, al treilea, o contemporaneitate spirituală de certă valoare naţională și europeană. Şi, deși la prima vedere între cele trei nu ar fi de găsit legături și asemănări structurale, ele se constituie într-o trinitate spirituală emblematică pentru tot ceea ce înseamnă Galaţiul, ca așezare și spirit.
Istoricii convin că denumirea Castrul roman de la Tirighina- Barboși are drept suport o fostă cetăţuie dacică, întărită cu un val de pământ, dacii fiind primii locuitori ai Galaţiului – s-ar putea spune –, apoi venind romanii care au construit peste cetatea lor. Ceramica dacică, vestigiile castelului roman, cele două necropole, cele trei depozite de amfore, monedele din vremea lui Augustus și Nero vorbesc de la sine despre continuitatea vieţuirii în această zonă. Cert este că aceste construcţii antice succesive pe înălţimea care domină împrejurimile scăldate de Dunăre, Siret și Prut, au constituit baza tuturor dezvoltărilor urbanistice ulterioare și că Galaţiul a însemnat întotdeauna, aici, la sudul Moldovei și la întretăiere de căi nautice și terestre, nu numai un punct strategic, dar și un continuu izvor de civilizaţie. Era firesc faptul ca un Miron Costin să-și fi oprit atenţia asupra acestui monument, amintindu-l în lucrarea sa „Cartea pentru descălecatul dintăiu a Ţării Moldovei”.
Între anii 1643 și 1647, pe când Moldova se afla sub domnia lui Vasile Lupu, s-a construit, pe faleza superioară a Dunării gălăţene, Biserica Precista, acum un monument de seamă al arhitecturii medievale, cu elemente moldo-vlaho-transilvănene, pe atunci nu numai un lăcaș de credinţă, dar și unul de apărare, precum și, cu multe secole înainte, vechiul castru roman. Ceea ce le leagă în timp, într-o istorie comună, vine nu numai din rosturile lor primordiale, ci și dintr-o unitate structurală dintre cele mai trainice și anume chiar a materialelor de construcţie. Este știut că la ctitoria bisericii de pe faleză s-au folosit piatră masivă și cărămizi recuperate din ruinele castrului roman, dar și nisip de pe plajele Dunării, realizându-se ceea ce foarte rar mai poţi întâlni în altă parte, un monument peste monument, o istorie peste istorie, mai ales că și aici, precum în cazul cetățuii dacice înainte de castellum, exista o biserică din lemn și vălătuci, peste care s-au înălţat noile ziduri…
Mai bine de trei secole de istorie s-au scurs peste zidire și de cele mai multe ori evanghelia creștină era însoţită de adevărate strategii de apărare în faţa cotropitorilor, mai întotdeauna prezenţi pe aceste meleaguri, clădirea având, din proiectare, și rol de redută în faţa unor atacuri, de tăinuire a obiectelor de cult și a valorilor dobândite. Legenda vorbește chiar despre existenţa unui tunel de subtraversare a fluviului, dar, dincolo de ea, dotările bisericii vorbesc de la sine despre ideea de fortificaţie medievală. Astfel, podul întărit al bisericii este alcătuit din două părţi, una deasupra naosului și cealaltă deasupra altarului, prevăzute cu un coridor de strajă și cu 28 de metereze. Îmbinarea funcţiei principale de lăcaș al credinţei creștine cu aceea de fortificaţie militară este o caracteristică unică a acestei construcţii, care, de altfel, după consolidarea din anii 1952-1956, a funcţionat ca muzeu de artă religioasă medievală. Abia după 1989, biserica a fost redată practicării cultului creștin-ortodox, după ce, între 1991 și 1994, ea a trecut printr-un nou proces de restaurare, care avea să-i redea cât mai fidel înfăţișarea originală. După terminarea renovării, la 30 noiembrie 1994, de Sfântul Andrei – patronul spiritual al municipiului Galaţi, Biserica Precista, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost sfinţită de ÎPS dr. Casian Crăciun, Arhiepiscopul Dunării de Jos, lăcașul de cult și monumentul istoric totodată intrând într-o nouă eră…
Până în anul 1878, Eparhia Dunării de Jos funcţionase la Ismail, dar, după cedarea sudului Basarabiei, intrat sub stăpânirea rușilor (astăzi este la ucraineni), ea se va muta la Galaţi unde se punea problema unui sediu de funcţionare. Așa s-a construit, între anii 1897 și 1900, cu mari eforturi financiare din partea Ministerului Cultelor și a administraţiei locale, înălţătorul palat episcopal de pe strada Domnească, remarcat, pentru arhitectura sa impunătoare, de însuși Nicolae Iorga. Din 1967, clădirea a fost redestinată înfiinţării primului – și unicului – muzeu de artă contemporană din România, cel de al treilea important reper spiritual al Galaţiului, important pentru că, dacă biserica cu metereze de pe Faleză a cuprins în sine elemente de apărare militară, palatul episcopal a găzduit pur și simplu arta… Muzeul, devenit, din 1990, de Artă Vizuală, păstrează importante colecţii de pictură, sculptură, grafică, artă decorativă (tapiserie, ceramică, sticlă). O parte mai restrânsă a colecţiilor de pictură, sculptură și grafică o constituie câteva piese din secolul al XIX-lea (Aman, Rosenthal, Grigorescu) și din perioada interbelică (Victor Brauner, Theodor Pallady, Petrașcu, Tonitza etc.), cea mai mare parte a patrimoniului fiind format din piese de artă contemporană românească, realizate în special între 1967-2000 (Horia Bernea, I. Gheorghiu, I. Sălișteanu, Marin Gherasim, Ana Lupaș, Gheorghe Apostu, Ion Ţuculescu, Corneliu Baba etc.). Totodată merită menţionat faptul că muzeul deţine bunuri culturale clasate în Tezaurul patrimoniului cultural naţional.
Recent, Palatul Episcopal, viitor Muzeu al spiritualității ortodoxe, a revenit Arhiepiscopiei Dunării de Jos, intrând în lucrări de consolidare și restaurare, iar Muzeul de Artă Vizuală, funcţionând în continuare în același spaţiu, se va muta într-o clădire nouă, modernă, ce se va construi, în mare parte din fonduri europene, pe un teren din apropiere… Şi iată cum spirala istoriei orașului de la Dunăre se înalţă pe structuri solide și pe continuitatea organică a acestora, pe cetatea dacică se înalţă castelul roman, biserica-redută Precista se zidește din temeliile castrului roman, iar biserica străbună găzduiește, în palatul său de reședinţă, cel dintâi și singurul muzeu de artă contemporană românească, pentru ca, în timpuri mai noi, și Episcopia devenită arhiepiscopie să-și regăsească locul dintâi, iar noul muzeu să se recompună într-un spaţiu nou și modern, special construit și de importanţă și de valoare europeană…