De–culturare şi „democraţie”
După cum reiese din aceste exemple, căderea regimului comunist din România a fost imediat urmată de o invazie de firme de brokeraj ideologic (onegeuri, think tankuri, fundaţii, institute) care au conlucrat în scopul de-culturării românilor. Departe a de a fi lăsate să îşi definească independent parametrii extenţei post-comuniste, românii şi-au văzut cultura, economia şi istoria confiscate şi rescrise în folosul „cruciadei democratice globale” neoconservatoare şi ideologiei neoliberale a pieţei globale „libere”. Năvala onegeurilor şi „experţilor” occidentali şi propulsarea în posturi de conducere, cu sprijinul puterilor dominante (SUA, Germania şi UE, în cazul României) a elitelor „evoluate” au falsificat discursul public împingând populaţia spre zonele extremiste sau ale presei de scandal aparent necontrolate de „hegemon”.
Brokerii ideologici ai onegeurile occidentale au transformat probleme de fond în probleme de drept şi au convertit chestiuni formale în probleme de fond, deturnând astfel sensul dezvoltării democratice a României.
Astfel, în 2012, preşedintele Băsescu a fost suspendat de Parlament, după care s-a organizat un referendum pentru demiterea lui de către electorat. La referendum au participat 8.459.053 de alegători din care 7.403.836 (87,52%) au votat pentru demiterea preşedintelui. La ultimele alegeri prezidenţiale, din 2009, Traian Băsescu usese ales preşedinte al României cu doar 5.275.808 voturi.
La presiunea instituţiilor UE, a ambasadei SUA, a cancelarului german Angela Merkel şi a multor onegeuri euro-atlantice care au popularizat ideea „loviturii de stat parlamentare” lansată de oameni ai preşedintelui precum Tismăneanu, chestiunea de fond a nelegitimăţii democratice a preşedintelui Băsescu a fost transformată într-o delicată chestiune de drept constituţional asupra căreia se putea pronunţa doar Curtea Constituţională a României. Astfel, guvernul liberal-socialist interimar a fost silit de Comisia de la Veneţia să accepte că referendumul e valabil doar în condiţiile în care la vot se prezintă mai mult de jumătate din numărul de alegători înscrişi pe listele electorale. Estimarea numărului de alegători s-a făcut după liste electorale vechi care nu ţineau cont de faptul că populaţia României a scăzut cu circa trei milioane de persoane în ultimele două decenii datorită mortalităţii ridicate, natalităţii scăzute şi emigraţiei constante. Rezultatele finale ale recensământului din octombrie 2011 au fost publicate abia în mai 2013, adică la aproape un an după ce validitatea referendumului pentru demiterea preşedintelui a fost condiţionată de numărul de alegători care se prezintă la vot.
Aşadar, în ciuda voinţei exprimate de cei cărora le pasă de democraţie destul încât să se ducă la vot, România a rămas cu un preşedinte care nu reprezintă voinţa populară şi care în ziua votului pentru referendum, ştiind că singura lui şansă de a rămâne în funcţie e absenteismul electoral, îşi îndemna suporterii să meargă la terasă să bea o bere în loc să se ducă la vot.
Brokerii ideologici ai onegeurile occidentale au tratat votul popular şi acţiunea parlamentară ca pe un „putsch” şi au trâmbiţat în toată lumea că Traian Băsescu este un apărător al statului de drept.
În schimb, cu ocazia revelaţiilor că acelaşi preşedinte Băsescu ar fi acceptat ca pe teritoriul României să funcţioneze închisori secrete ale CIA, deci când s-a pus în discuţie o chestiune care afectează direct statul de drept, oamenii preşedintelui şi ai onegeurilor neoliberale au scris ca şi cum singurul lucru care conta nu era chestiunea de drept a încălcării convenţiilor şi tratatelor internaţionale referitoare la tortură, ci chestiunea de fond a direcţiei istorice a României. România, conform propagandiştilor cu megafoane euro-atlantice, risca să cadă pradă Rusiei dacă presa din România mai discuta mult acest scandal şi deci ridica nivelul de americano-scepticism.
Aşadar, în chestiunea referendumului, vectorul voinţei populare a fost ignorat de dragul invocării unei condiţii juridice fără precendent şi acceptate sub şantaj mediatic şi diplomatic euro-atlantic. Dar în cazul închisorilor CIA, chestiunea statului de drept a fost cu totul neglijată pentru a se bate monedă pe vectorul integrării euro-atlantice a României. Cu alte cuvinte, brokerii ideologici nu participă la dezbatere, ci definesc cadrul dezbaterii astfel încât preopinentul să fie întotdeauna criminalizat, transformat subtil într-o entitate (comunist, fascist, autarhic, paseist, terorist) situată sub limita de jos a acceptabilităţii.
Ca un epilog al acestei mici istorisiri, trebuie spus că în ianuarie 2014 a vizitat Bucureştiul doamna Victoria Nuland, asistentul pentru Afaceri Europene şi Eurasiatice din cadrul Departamentului de Stat al SUA.
Personaj minor în sine, dar de proproţii gigantice proiectat pe pereţii cavernei bucureştene, dna Nuland a invitat la întâlnirea cu societatea civilă doar patru onegeuri: Centrul Român de Politici Europene (CRPE), Institutul pentru Politici Publice (IPP), Expert Forum (EFOR) şi Freedom House România.
CRPE e finanţat de: Uniunea Europeană prin programul Phare, Fundaţia Soros România, Black Sea Trust (GMF Romania), Open Society Institute, Konrad Adenauer Stiftung, Fundaţia Friedrich Ebert – România, Agenţia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internaţională (USAID), Romanian – American Foundation, Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile (FDSC) – Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe şi Raiffeisen Bank prin Fondul pentru Inovare Civică, United Nations Development Programme – Romania, Programul Operaţional de Dezvoltare a Capacităţii Administrative (PODCA), Unitatea de Asistenţă pentru Dezvoltare (MAE).
Freedom House e finanţat de: Ambasada Franţei în România, Ambasada Marii Britanii şi a Irlandei de Nord în România, Ambasada Regatului Olandei în România, Ambasada Statelor Unite ale Americii în România, American Cultural Center, The Black Sea Trust for Regional Cooperation (BST), Agenţia pentru Strategii Guvernamentale Comisia Europeană, OLAF, Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe, USAID, U.S. Department of State. Printre sponsori se numără: British American Tobacco, Glaxo Smith Kline, Ogilvy, Philip Morris.
Institutul pentru Politici Publice (IPP) şi Expert Forum (EFOR), deşi dedicate promovării cauzei „transparenţei” democratice, nu dau publicităţii numele vreunui sponsor. Conform websitului Institutului pentru Politici Publice, IPP derulează anumite operaţiuni cu sprijinul financiar al lui (Soros) Open Society Institute şi al Balkan Trust for Democracy (program al The German Marshall Fund of the United States). I-am contactat pentru a cere informaţii despre modul în care îşi finanţează activitatea dar au refuzat să răspundă.
Toate cele patru onegeuri – Expert Forum, Institutul pentru Politici Publice, Centrul Român de Politici Europene şi Freedom House Romania – au fost extrem de active în redefinirea suspendării parlamentare a preşedintelui Băsescu şi referendumului care i-a pecetluit nelegitimitatea drept „putsch against the rule of law”.
Din datele pe care le avem, rezultă aşadar că dna Nuland a venit la Bucureşti pentru a se întâlni cu acea parte a societăţii civile care e finanţată de SUA şi de marile corporaţii. Care deci i-a spus ce voia să audă. Natura ventrilocă a diplomaţiei euro-atlantice bazate pe „dialog” cu onegeuri aflate în solda ta şi pe care le foloseşti pentru a delegitima şi ocupa locul unor organizaţii genuine, eliminate de pe piaţă de imposibilitatea de a concura cu resursele financiare şi logistice ale onegeurilor-dronă, e cât se poate de evidentă. Şi ridică problema ilegitimităţii democratice a onegeurilor, care introduc pe uşa din dos a secolului XXI votul cenzitar din secolul XIX: doar cei destul de bogaţi pentru a-şi putea susţine cauza pe bază de expertiză produsă industrial şi distribuită în masă se pot face auziţi. Fenomenul a fost intuit încă de la 1850 de gânditorul spaniol Juan Donoso Cortes, care observa că, în condiţiile liberalismului economic, aşa-zisa „libertate a presei” nu garantează libertatea de gândire şi de exprimare deoarece aşază presa în mâinile celor bogaţi: „En premier lieu, le journalisme a rendu impossible dans la pratique le droit qu’a tout Espagnol de publier ses pensées par le moyen de la presse, et cela, Messieurs, par une combinaison vraiment diabolique; d’une part, en tuant les livres, et de l’autre, en mettant la création des journaux hors de la portée de la fortune individuelle de tous les Espagnols. Aujourd’hui, a moins d’être millionnaire, un Espagnol ne peut ni faire un journal ni publier un livre; l’argent lui manque pour le journal, et, pour le livre, les lecteurs. Il s’ensuit que, pour publier leur pensée, les Espagnols doivent la rendre collective: les partis seuls ont la liberté, les individus ne l’ont pas”.
Chiar şi în epoca noastră, când majoritatea persoanelor din Vest poate publica un e-book sau blogări la nesfârşit, diferenţa dintre eficacitatea gândirii colective reprezentate de think tankuri, a gândirii teleghidate a cărei distribuţie şi publicitate sunt subvenţionate masiv şi subteran în scopul stabilirii parametrilor dezbaterii de masă, şi verticalitatea de nişă a vocilor autonome rămâne strivitoare. După cum observa antropologul Janine Wedel, think tankurile şi alte onegeuri sunt de cele mai multe ori „motoare ale influenţei” cu ajutorul cărora „experţi” pretins neutri pun în circulaţie materiale care sunt colorate partizan sau confecţionate pentru a sluji intereselor sponsorilor. Aceste instituţii tulbură atmosfera şi stârnesc confuzie prin pseudo-expertiza şi sloganele avansate.539 Odată cu globalizarea şi cu amploarea corupţiei globale generate de economia corporat-globalistă a crescut şi posibilitatea exporturilor ideologice masive. Nu există doar economie de dumping, ci şi elite de dumping, „elite” ieftin de manufacturat şi de amplasat în posturi influente în ţara ţintă. Elite teleghidate care scot din competiţie elitele locale.
[…]
După cum nota politologul francez Marc-Antoine de Montclos în revista Politique Internationale, onegeurile au probleme metodologice şi structurale de deficit democratic. Conform lui Montclos, liderii onegeurilor nu sunt aleşi în urma unui proces democratic şi nu au o bază socială, puterea lor financiară fiind mai mare decât numărul membrilor; onegeurile acţionează de multe ori ca lobbyuri şi nu ca surse alternative de reprezentare a societăţii civile; contribuie la destrămarea autorităţii de stat; blochează coagularea de mişcări pentru dreptate socială divizând societatea cu ajutorul „revendicărilor” specializate („gender issues”, „race issues” etc); ideologia onegeurilor e una caritabilă şi urmăreşte de cele mai multe ori să trateze efecte, nu cauze; şi ajută la colonizarea ţărilor sărace de către cele bogate prin crearea de „reţele transnaţionale care facilitează şi standardizează circulaţia resurselor, informaţiilor şi normelor”.
Think tankurile contribuie la descurajarea gândirii democratice şi la dezafectarea politică (nu doar electorală) a cetăţenilor transformând orice secţiune a vieţii publice sau private în domeniu privat al experţilor.
Relativismul epistemologic care le îngăduie think tankurilor neoliberale să ceară retragerea statului din economie şi să devalorizeze cunoaşterea de tip democratic-tradiţional în favoarea opiniei „experte” nu face decât să supună lobbyurilor specializate din ce în ce mai multe aspecte ale existenţei noastre cotidiene, de zi cu zi. Opinia expertă, adică finanţată sau mercenară, a ajuns, cu ajutorul onegeurilor, să controleze piaţa oligopolizată a ideilor. Asemenea sofiştilor din Grecia clasică, onegeurile profesionalizează „meseria” de cetăţean, eliminând de pe piaţă opiniile lipsite de sistem de amplificare.
Sentimentul de fatalism, ideea că ştie altcineva mai bine decât ei ce şi cum trebuie făcut, nu are cum să îndemne cetăţenii la o viguroasă democraţie participativă.
Omul a devenit devalorizat atât ca forţă de muncă, cât şi ca forţă de gândire. A fost abolit de experţii predicând statul minimal, austeritatea neoliberală şi predominanţa gândirii privatizat-experte, mercenare.
Nu e de mirare că, în condiţiile în care economia capitalistă, sub influenţa corporatismului global şi a neocolonialismului, devine din ce în ce mai mult o economie extractivă de valori, nu producătoare de valori, onegeurile generate de acest tip de economie militează pentru profesionalizarea cetăţeniei, pentru îndepărtarea oamenilor obişnuiţi de centrul unde se ia decizia şi unde se acumulează profitul extracţiei.
Dacă în zorii capitalismului Adam Smith ne învăţa cum diviziunea socială a muncii ne ajută să producem un pantof, astăzi, diviziunea globală a muncii le permite unora să fabrice naţiuni. Adică tot lucruri în care mâna nevăzută îşi poate băga piciorul. Pantoful lui Adam Smith era, în teorie, mai bun şi mai ieftin decât cel meşteşugit tradiţional. Naţiunile manufacturate astăzi sunt mai proaste şi mai scumpe decât cele şlefuite de istorie.
Lucrul nu e de mirare, de vreme ce, după cum ştie orice negustor de artă, lucrurile la modă acum un veac, două, au devenit antichităţi. Lucrurile la modă acum două-trei decenii devin, odată cu trecerea timpului, gunoi.
Tabloul, scump, agăţat de un perete al sufrageriei, la care se uita acum trei veacuri întreaga familie, e acum şi mai preţios. „Plasma”, scumpă, la care se uită acum întreaga familie după ce au aninat-o de suporturile împuşcate în peretele sufrageriei, va sfârşi la groapa de gunoi, De aceea, spre deosebire de orice piaţă de duminică din Europa (de unde obişnuiam să cumpăr ediţii de poezie din secolul 18 cu 2 mărci), magazinele de antichităţi americane au atât de mult junk şi atât de puţine antichităţi: pentru că îşi duc cu ele propriul timp, un timp pierdut pe care nu vrea să îl mai regăsească nimeni.
Nu e nici măcar efemerul, ci ambalajul de plastic al efemerului. Plasticul se descompune infinit mai greu decât metalul, stofele de lână, lemnul sau hârtia, şi totuşi durabilitatea lui nu are nimic de a face cu istoria.
Valoarea lui nu creşte, ci scade, în timp.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu producţia de idei.
Ordinea mondială capitalistă nu se bazează doar pe diviziunea globală a muncii, ci şi pe diviziunea globală a gânditului. Tendinţa e, desigur, ca unii să producă, iar alţii să înghită pe nemestecate ce li se dă. Să consume „idei”, să de îndoape cu conceptele modificate genetic în laboratoarele şi think-tankurile altora. Cu idei de unică întrebuinţare. Şi de oligarhică folosinţă.
Eurobservator –
Maria-Ana Tupan: Elitele între narcisism şi implicare
Publicarea unei cărţi despre pericolul alienării de propriul destin al unui popor în condiţiile triumfului globalizării politice reprezintă una din cele mai inspirate iniţiative ale editorilor celei mai vechi şi prestigioase publicaţii de dezbatere ideologică privind edificarea României moderne…
https://goo.gl/f48qmY
Eurobservator –
Elitele între construirea personalității naționale și articularea conștiinței naționale
În general, mersul unei națiuni prin istorie este responsabil într-un grad înalt de stadiul dezvoltării sau, dimpotrivă, al înapoierii prezente. Cu excepțiile de rigoare, statele puternice de azi sunt cele care au avut capacitatea de a depăși dificultățile legate de dificila condiție umană și de a își articula un destin pe măsura propriului potențial. Așa cum scria Emil Cioran, nu putem vorbi de națiuni morale sau imorale; în mod cert putem vorbi de națiuni care își urmăresc interesul cu orice preț – preț care poate și trebuie să fie condamnat de la înălțimea valorilor și principiilor noastre contemporane -, dar care a fost inevitabil și care a făcut diferența între subiectul activ al istoriei și obiectul pasiv al acesteia. Or, dacă plecăm de la aceste premise, situația românilor și a evoluției lor comportă niște certe paradoxuri.
https://goo.gl/9o3Snh
Mihai Vintilă –
România contemporană nu a apărut din nimic. Ea a fost construită de elite. Ele au purtat steagul emancipării naționale, al unității și al românismului. Ce avem astăzi este munca acestor elite. Ele au creeat România de azi pentru noi iar nouă ne revine misiunea de a o pregăti pentru românii de mâine.
Elitele și conștiința națională semnată de Mircea Platon atinge puncte sensibile ale realităților de azi. România are tot ce îi trebuie pentru a fi o națiune bine întocmită. Doar că firele sunt conectate greșit.(pag.9)- scrie autorul și în jurul acestui argument construiește întreg volumul ca o argumentație a cum trebuie făcut. Nu caută departe prin lume. Se uită chiar la oamenii care au făcut istoria noastră. Crează o antiteză între trecut și prezent cărând în spate un mare bolovan nostalgic.
Potențialul României e ignorat și risipit din cauză că subansamblurile României sunt conectate anapoda de o pseudo-elită care nu înțelege să ajute la structurarea personalității naționale a românilor. Și această structurare începe de la buna noatră așezare în raport cu potențialul identitar, cultural și modelator de acțiune pe care ni l-au lăsat strămoșii (pag.9).
Pentru a arăta acest potențial Mircea Platon conturează exemple. Și ele sunt parte din noi, ne regăsim în ele dar în același timp nu uită ca aceste exemple să fie puse exact în contextul lor, cu dușmăniile momentului dar și cu pașii succesului. Conturează astfel nu numai un îndemn la renaștere națională ci o adevărată lecție de istorie a patriotismului românesc. Modele sale sunt arhicunoscute precum Gheorghe Asachi, Nicolae Iorga sau Mihai Eminescu dar și unele locale precum Carol Mihalic de Hodocin, D.C. Ollănescu- Ascanio sau Pentru Th. Missir.
Asumarea locului și momentului istoric le ilustrează și printr-un exemplu care astăzi este uitat scriitorul I.Șt. Ioachimescu și romanul său Țărani și târgoveți. Inserarea acestui studiu în volum conturează o imagine a societății interbelice așa cum este evitat a ni se prezenta și anume o societate a contrastelor , a dezrădăcinării țăranului. Avântul modernizării, industrializării surprins de acest scriitor, acum uitat, face din exemplul dar un model e arheologie socială. Elitele de atunci în ciuda războiului idelologic și politic intern puneam mai presus de toate România și numai România. Interesele de grup, politice și personale păleau când intra în discuție România. Aici este problema în ziua de azi.
Căderea regimului comunist din România a fost imediat urmată de o invazie de firme de brokeraj ideologic (oengeuri, think tankuri, fundații, institute) care au conlucrat în scopul de-culturalizării românilor. (pag. 407).
Ordinea mondială capitalistă nu se bazează doar pe diviziunea globală a muncii, ci și pe diviziunea globală a gânditului. Tendința e, desigur, ca unii să producă, iar alții să înghită pe nemestecate ce li se dă. Să consume idei, să se îndoape cu conceptele modificate genetic în laboratoarele și think-tankurile altora. Cu idei de unică întrebuințare. Și de oligarhică folosință (pag.416).
Paradoxal autorul nu oferă soluții. Se mărginește doar la antiteza de care spuneam la început. Face însă altceva și anume ne îndeamnă să gândim prin prisma exemplelor pe care tocmai ni le-a relevat. Nu avem unde merge decât spre o renaștere națională pe care și autorul o speră dar nu o întrevede.
Elitele și conștiința națională este un strgăt, un semnal de alarmă cu speranța trezirii. Mircea Platon ne trage de mânecă, ne arată cum se poate face și se așteaptă la un răspuns.
Punctul critic –
Marea reeducare. Vocea lui Iorga şi serviciile secrete
Apostazia naţională a „păturii superpuse”, conturată dramatic de Nichifor Crainic, creează ceea ce Eminescu (încă din conferinţa Influenţa austriacă asupra românilor din Principate) a numit golul etnic din istoria românilor (devenit, la Emil Cioran, neant valah)
Rolul civilizator al Mitteleuropei habsburgice, exercitat asupra românilor bucovineni? Bogata documentare a lui Liviu Papuc şi Mircea Platon duce la concluzia: „Departe de imaginea idilică despre Mitteleuropa ca incubator al virtuţilor UE (regionalism, multiculturalism, paternalism germanic) pe care o proiectează pe pereţii peşterii unii propagandişti, corespondenţa venită de la colaboratorii bucovineni al Neamului Românesc ne arată o competiţie acerbă între grupurile etnice ale imperiului pentru acces la resursele economice, culturale, educaţionale şi instituţionale (magistratură, administraţia statului).”1 Corespondenţii bucovineni ai lui Iorga, dar nu numai, vorbesc despre strămoşii Companiei Holzindustrie Schweighofer, care-şi băteau joc de pădurile Ţării Fagilor, despre fărădelegile primarilor nemţi etc. Românii, „de bine ce le era în Bucovina”, erau nevoiţi să plece la lucru în America, anticipând exodul masiv al celor patru milioane de după 1989, de unde şi una dintre explicaţiile că, în vreme ce minoritarii creşteau vertiginos, ca număr, autohtonii deveneau periferici. Pe atunci, vechiul regat constituia o salvare, bucovinenii descinzând aici pentru studii, pentru a-şi găsi un rost într-o ţară în orice caz cu mult mai liberă decât „frumoasa Bucovină” eminesciană. În acele condiţii, Iorga va lua locul lui Eminescu, devenind principala voce pentru Bucovina şi Transilvania. În apărarea românilor, Iorga se revendică, altminteri, din „tradiţia lui Eminescu, lui Alecu Russo” şi a lui Kogălniceanu: „Eu plecam de la ce văzusem cu ochii în hârtia documentelor şi în sufletul oamenilor în viaţă, cercetaţi de la un capăt al pământului românesc la altul. Desigur că aveam cea mai mare stimă pentru crezul unui Kogălniceanu şi admiraţia pentru geniul politic, dar şi pentru puternicele convingeri ale lui Eminescu, şi mă bucuram ca aceeaşi credinţă, acomodată cu vremile, poate trece de la o graniţă la alta.”2 Intelectualitatea românească, în urma descinderilor istoricului în Ţara Fagilor, a început să se trezească. Niţă de la Carpaţi făcea un astfel de apel către intelectuali, în 1911: „O, voi intelectualilor, care dormiţi somnul indiferenţei sau vă combateţi unul pe altul, uitaţi-vă şi vă fie milă de acest blajin ţăran, care tremură înaintea fiecărui somnoros îmbrăcat în zdrenţe nemţeşti. Deschideţi-i ochii, să vadă adevărul; arătaţi-i calea dreaptă, să meargă la fericire. Ura şi indiferenţa să dispară, iar solidaritatea şi munca să intre la locul de cinste.”3 (S-au schimbat intelectualii noştri privitor la soarta actuală a României?).
https://goo.gl/s4uqGK
Eurobservator –
Intelectualii de portbagaj – elitele trecutului
Menuț Maximinian
În volumul Elitele și conștiința națională, apărut la Editura Contemporanul, Mircea Platon are unul dintre cele mai frumoase discursuri legate de intelectualii țării, cu totul diferit față de ale celor care se „bat” cu pumnul în piept că promovează reperele culturale.
Se vede la universitarul Mircea Platon cum, cărămidă cu cărămidă, și-a construit un portret solid. A publicat peste 200 de eseuri, comentarii politice și recenzii în toate revistele culturale importante din țară, dar și peste hotare. Cele 17 eseuri din carte descriu o perioadă istorică mare, de la primele semne de închegare a statului modern român, până la zi. Avem un trecut, o moștenire culturală pe care o ignorăm. Din postura filosofului, Platon reușește să facă diferențiere între „intelectualii de portbagaj”, născuți în blocuri de beton, și elita de altădată, care înfăptuia Marele Act al Unirii de la 1 Decembrie 1918, împreună cu mulțimea. Avem nevoie și astăzi de asemenea elite care să coordoneze proiectele de țară. Pentru a vedea ce ne lipsește sau de ce se ascund elitele, Mircea Platon ne propune să ne reîntoarcem în trecut, să ne întâlnim cu Gheorghe Asachi pe care ar trebui să-l cunoaștem ca o personalitate marcantă a culturii noastre, alături de care a stat Carol Mihalic De Vodocin, unul dintre străinii care s-a românizat și a contribuit la propășirea societății românești de la mijlocul secolului al XIX-lea, fiind ctitor și profesor al primei școli de arte și meserii din Moldova.
Unde sunt discursurile de altădată, cum este cel al lui Gheorghe Asachi, din 1855, care spunea: „Toate sentimentele, care unesc pre oameni între sine și-i îndeamnă spre virtute, sunt nobile. Cinicul, ce are în dispoziția sa purure sofisme în contra tuturor sentimentelor generoase, se deprinde a se făli cu filantropia sa pentru a desprețui iubirea de patrie… Patria mea este lumea. Ungheriul cel mic, în carile sunt născut, nu poate avea drept de a fi preferat înaintea alegerei mele, fiindcă nu este mai presus de atâte alte țări, unde-i de asemene bine, ba poate și mai mult. Iubirea de patrie este numai un egoism obștesc a unui număr de oameni, carii locuiesc într-o țară și întru care și fac dreptăți pentru a urî pre ceilalți oameni.”
Vorbim, în acele vremuri, despre personalități ca Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu, Constantin Rădulescu-Motru sau Mircea Vulcănescu, Costache Negruzzi, C. Sturdza, Constantin Caragiu, care și-au arătat disponibilitatea pentru construcții culturale și economice de anvergură. Să nu uităm de acțiunile Junimii post pașoptiste, care au continuat programul elaborat și pus în practică de pionierii modernizării organice a societății românești.
Cartea lui Mircea Platon este un manual de construit o țară, la fel cum vorbim și despre proiectul revistei Convorbiri literare, apărută într-un cadru în care energiile naționale erau destul de puternice pentru a face să intre în joc ideile și instituțiile capabile să articuleze națiunea română pe baza unui proiect coerent.
La Mircea Platon răzbate ideea de românism adevărat, nefiind nici măcar o clipă de acord cu asocierea termenilor de balcanism, miticism, inconsecvență și improvizație pentru noi. Dând exemplu pe Nicolae Iorga și prezența lui în arhivele vieneze și ale Siguranței Regale din perioada 1903-1914, naționalismul lui fiind perceput de autorități în termeni de clasă, ca revoltă a unui fond social obscur ce trebuia menținut în lanțuri și pe care activitatea lui Iorga risca să-l agite. Mircea Platon vorbește despre dosarele fostei Securități și dezbaterile care ar trebui să fie mai largi, despre modul în care serviciile secrete au compromis activitatea elitelor țării. „România are tot ce îi trebuie pentru a fi o națiune bine întocmită. Doar că firele sunt conectate greșit. E ca și cum ai avea o moară de vânt pe care ai băga-o sub apă așteptând apoi să-ți alimenteze cu energie o fabrică de conserve în care tu ai vrea să fabrici ciorapi. Potențialul României e ignorat și risipit din cauză că subansamblele României sunt conectate anapoda de o pseudo-elită care nu înțelege să ajute la structurarea personalității naționale a românilor. Și această structurare începe de la buna noastră așezare în raport cu potențialul identitar, cultural și modelator de acțiune pe care ni l-au lăsat strămoșii” spune Platon.
Interesante sunt și abordările etnologice trecute prin filtrul filosofului, cum ar fi cele ale structurării personalității lui Mircea Vulcănescu și a sociologiei gustiene interbelice.
Mircea Platon spune că după căderea regimului comunist din România a urmat o invazie de firme de brokeraj ideologic, care au conlucrat în scopul de-culturării românilor: „năvala ONG-urilor și «experților» occidentali și propulsarea în posturi de conducere, cu sprijinul puterilor dominante (SUA, Germania și UE, în cazul României) a elitelor «evoluate», au falsificat discursul public, împingând populația spre zonele extremiste sau ale presei de scandal aparent necontrolate de «hegemon»”.
Doctor în istorie al Universității din Columbus, Ohio, autorul are un discurs clar și radical, care își impune consecvența. În epoca noastră, când majoritatea persoanelor poate publica un e-book sau blogări la nesfârșit, diferența dintre eficacitatea gândirii colective, a gândirii teleghidate ale cărei distribuție și publicitate sunt subvenționate masiv și subteran în scopul stabilirii parametrilor dezbaterii de masă, și verticalitatea de nișă a vocilor autonome rămâne strivitoare. Nu există doar economie de dumping, ci și elite de dumping, „elite” ieftin de manufacturat și de amplasat în posturi influente în țara țintă. Elite teleghidate care scot din competiție elitele locale. „Omul a devenit devalorizat atât ca forță de muncă, cât și ca forță de gândire. A fost abolit de experții predicând statul minimal, austeritatea neoliberală și predominanța gândirii privatizat-experte, mercenare” subliniază Mircea Platon.
E clar, ordinea mondială capitalistă nu se bazează doar pe diviziunea globală a muncii, ci și pe diviziunea globală a gânditului. Tendința e, desigur, ca unii să producă, iar alții să înghită pe nemestecate ce li se dă. Să consume „idei”, să se îndoape cu conceptele modificate genetic în laboratoare „cu idei de unică întrebuințare”.
Sunt exprimate clar ideile care au plămădit România modernă. Textul surprinde revoltele unui intelectual de marcă al țării, care încearcă să repună pe matca normalului reperele culturale, fără elite neavând nicio șansă pentru redresarea poporului și scoaterea României din conul de umbră în care se află în momentul de față.
Sursa: Revista Mișcarea Literară nr. 04/2018
http://www.miscarealiterara.ro
Eurobservator –
Risipitorii de Magda Ursache
Ne risipim şi risipim. Suntem din ce în ce mai risipitori. Mentalul stabil şi tradiţional e batjocorit în fel şi chip, personalităţile sunt şi ele minimalizate, ţintele fiind elitele cu reală conştiinţă naţională.
https://www.contemporanul.ro/polemice/magda-ursache-risipitorii.html