Libertate, morală şi politică

Introducere

Eseurile cuprinse în această carte au în comun câteva teme care m‑au preocupat: raţionalitatea, valorile şi libertatea. O parte dintre articole au apărut în diferite publicaţii, altele au văzut lumina tiparului prin această carte. Am încercat să aduc în conştiinţa publică câţiva gânditori români importanţi în spaţiul cultural românesc şi lăsaţi în umbra uitării. Opera acestora era realizată în bună parte în perioada interbelică, într‑un climat de libertate, fără presiuni „ideologice” sau de altă natură, fiind rezultatul forţei intelectuale şi a culturii personale. După 1946, regimul comunist a îngrădit progresiv libertăţile politice, a încercat să distrugă tradiţiile culturale, aşa‑zis burgheze, exercitând o represiune asupra intelectualităţii şi a creatorilor de opere. Domeniul ştiinţelor sociale a fost afectat de o cenzură inchizitorială, punându‑se la index autori şi opere considerate „periculoase” societăţii româneşti şi ideologiei marxiste.
Este o datorie morală aducerea în actualitate a operei şi personalităţii acestor gânditori, mai ales că temele dezvoltate de ei sunt de mare actualitate. Mircea Djuvara a fost un jurist şi un filosof al dreptului de nivel internaţional, având o operă de invidiat prin calitatea şi diversitatea sa, abordând probleme fundamentale de filosofia dreptului, de drept internaţional sau metodologie juridică. În domeniul dreptului penal s‑a remarcat marele jurist Vespasian Pella, unul dintre creatorii dreptului penal internaţional, fiind apreciat de mari personalităţi ale ştiinţei dreptului din străinătate la fel şi în propria sa ţară. O viaţă dedicată culturii, filosofiei şi dreptului a avut Eugeniu Speranţia, ale cărui opere au fost puţin cunoscute din cauza politicii culturale comuniste. Operele sale de sinteză precum „Resorturile psihologice ale evoluţiei umane” sau celebrul său tratat de filosofie a dreptului au fost ignorate deliberat de către autorităţile comuniste. Acelaşi tratament al uitării l‑a avut şi Mihail Manoilescu. Lucrările de economie politică au apărut în străinătate şi au fost traduse târziu în româneşte, abia în 1986, într‑un moment de aşa‑zisă „deschidere politică şi culturală”. Cartea sa despre etica politică a fost tradusă recent din limba franceză şi publicată în anul 2010.
Trecând de la cultura românească la valorile universale, o mare nedreptate i s‑a făcut filosofului german G.W.F. Hegel. Este adevărat că opera filosofului a fost tradusă în româneşte, dar exegeza hegeliană a contribuit mai mult la neînţelegere decât la o adevărată explicare a sistemului hegelian. Cele mai nedrepte şi greşite aprecieri se referă la filosofia politică hegeliană, datorată liniei interpretative deschise de Marx şi continuată de epigonii marxişti. Hegel a fost considerat ca un duşman al libertăţii, un apologet al statului totalitar prusac etc. Peste dificultatea textului hegelian s‑a depus crusta deformantă a exegeţilor şi comentatorilor. Hegel este unul dintre cei mai sistematici şi profunzi filosofi ai libertăţii, dar care nu poate fi înţeles fără decriptarea sistemului său speculativ.
Un element comun al acestor gânditori este efortul lor de a pune în evidenţă raţiunea şi valorile în determinarea faptelor sociale; iar libertatea este categoria fundamentală a spaţiului axiologic.
Evocând gândirea unor personalităţi de excepţie, nu am neglijat actualitatea, realitatea socială a României postcomuniste ţinând seamă de continuitatea şi deosebirea cu societatea comunistă. În 1989, regimul comunist s‑a prăbuşit, iar o nouă politică şi noi actori ai scenei politice au luat locul vechilor „avangarde comuniste”. Noi experienţe, mai bune sau mai rele, au afectat indivizii şi societatea. Este important să înţelegem noua politică postdecembristă, cu experienţele economice şi sociale, cu numeroasele şi complicatele reforme instituţionale şi legislative. Şi‑au făcut din nou apariţia „formele fără fond”, copierea instituţiilor democratice europene şi deformarea lor autohtonă din cauza actorului politic şi noilor situaţii sociale. Cele câteva articole: „Despre politică înainte şi după 1989”, „Patologia vieţii noastre economice” şi „Societate, morală şi politică” sunt dedicate modificărilor structurale şi funcţionale ale României contemporane. Cele două părţi ale cărţii ne duc cu gândul la contrastul dintre ideal şi real, dintre exigenţele raţionale şi realitatea empirică, altfel spus, deosebirea dintre Sollen şi Sein.

Filosofia Libertăţii la Hegel

Dificultatea lecturii şi înţelegerii filosofiei lui Hegel este notorie. Exprimarea barocă, greoaie, termeni speciali inventaţi de filosof pentru precizarea conceptului la care se adaugă limba germană cu subtilităţile şi dificultăţile cunoscute, toate cuprinse într‑un sistem de mare coerenţă şi complexitate, sunt obstacole în calea accesului la gândirea speculativă a marelui filosof german. Exegeza enormă care acoperă opera lui Hegel obturează de multe ori înţelegerea filosofiei hegeliene. Peste dificultăţile textului lui Hegel s‑a aşezat crusta de multe ori deformantă a comentatorilor. Un exemplu îl constituie constatările şi aprecierile lui Marx şi întreaga tradiţie exegetică marxistă care a vulgarizat şi criticat pătimaş, simplificând din perspectiva unui partizanat politic opera gânditorului german.
Hegel este un filosof sistematic, opera sa se articulează coerent cuprinzând în fina sa textură sublimate, cristalizate în noţiuni şi concepte întreaga diversitate a lumii, a omului şi a culturii. Arhitectura logică a operei hegeliene este construită printr‑o reţea de interdependenţe şi articulaţii logice dificil de urmărit.
Gândirea politică a lui Hegel a fost poate cea mai afectată de lipsa de înţelegere a sistemului speculativ din care făcea parte, în care un rol determinant l‑a avut şi partizanatul politic al „interpreţilor” şi mediocritatea exegezelor. În optica deformantă a unor comentatori hegelieni, filosoful ar fi fost un „apologet al statului prusac autoritar”, un duşman al libertăţii şi ideolog al totalitarismului etc. În mintea unor asemenea exegeţi, a vorbi despre libertate la Hegel este un non‑sens; firesc ar fi trebuit să vorbim despre o filosofie a supunerii şi a statului autoritar.
Pentru o dreaptă şi corectă înţelegere a libertăţii şi politicii la Hegel este necesară o pătrundere în sistemul filosofic şi a înţelegerii raţionale a acestuia. Hegel a elaborat poate cea mai raţională concepţie despre libertate fundamentată riguros în filosofia sa dialectică. De aceea am considerat necesară o scurtă expunere a ontologiei hegeliene pentru a înţelege libertatea în toată bogăţia articulaţiilor şi consecinţelor asupra condiţiei umane.
Hegel vrea să înţeleagă substratul universal al lucrurilor, fiinţa supremă a cărei realitate nelimitată se manifestă în existenţele particulare şi relative. Acesta este Absolutul: obiect principal al meditaţiei metafizice.
Pentru Hegel, Absolutul are o existenţă obiectivă nefiind creaţia inteligenţei sau imaginaţiei noastre şi nici o realitate transcendentă şi incognoscibilă. Din contră, Absolutul este cea mai concretă realitate, este fiinţa în infinitatea manifestărilor sale, cuprinzând fenomenele particulare în existenţa lor efemeră, gândirea şi acţiunile oamenilor, societatea cu complicata sa structură; altfel spus, nu‑i rămâne nimic exterior.
Această realitate supremă, cuprinzând întregul existenţei, îşi va găsi reflexul în conştiinţa filosofică sub forma unui corp coerent de principii şi concepte articulate logic, focalizându‑se în gândirea noastră. Astfel, „reflexia filosofică devine un sistem, un întreg organic de concepte a cărui lege supremă este raţiunea” (Hegel – „Studii filosofice”, pag. 149).
În concepţia hegeliană, Absolutul este sistemul filosofiei în bogăţia articulaţiilor sale, cuprinzând abreviat întreaga complexitate a lumii. În acest sistem filosofic până şi negândirea este gândită, toată experienţa umană, natura, cultura îşi vor găsi reflexul şi semnificaţia. Filosofia hegeliană este conştiinţa Absolutului sub forma riguroasă a unui sistem perfect articulat logic conferind semnificaţie fiinţei.
Gândirea este rezultatul autoreflexiei Absolutului: altfel spus, Absolutul a ajuns, prin Om, la forma sa supremă care‑ i permite să‑şi sesizeze articulaţiile, contemplându‑se.
Hegel va denumi Absolutul Idee; această noţiune va fi mereu prezentă în opera filosofului, cu toate că sensul originar deseori ne scapă. Ideea nu‑i o realitate statică şi transcendentă; dimpotrivă, ea se manifestă în fiecare existenţă particulară, fiind întregul care le cuprinde şi cauza lor.
Ideea se autodezvoltă prin contradicţiile ce‑i sunt imanente, parcurgând diferite forme şi etape până ajunge a se cunoaşte pe sine devenind Spirit. Atunci Ideea va fi cu adevărat concretă, îmbogăţită cu întreaga sa dezvoltare; iar acest conţinut îşi va găsi reflexul în gândire, care a rememorat, recuperând sintetic şi abreviat, întreaga dezvoltare a fiinţei. Acesta va fi conţinutul discursului logic. De aceea, pentru Hegel, a urmări articulaţiile gândirii înseamnă a parcurge structura esenţială a fiinţei. Astfel logica devine ontologie.
Ideea se manifestă sub forma exterioară şi neadecvată a Naturii (Ideea în forma alterităţii), apoi revine la sine, devenind Spirit şi încheindu‑şi ciclul istoric.
Ontologia hegeliană este structurată teleologic, deoarece formele fiinţei sunt dinamizate de o mişcare către scop; fiecare dintre ele sunt etape necesare în drumul Ideii către sine. Mişcarea universală de eliberare progresivă a Ideii realizată cu necesitate conferă sens Libertăţii în filosofia hegeliană. Semnificaţia fiecărei structuri particulare este dată de raporturile întreţinute cu întregul din care face parte şi, în acelaşi timp, de importanţa pe care o are în procesul teleologic declanşat de Idee.
Suntem tentaţi a considera că Ideea logică determină prin jocul său dialectic apariţia formaţiilor concrete, iar lumea empirică este rezultatul unei abstracţii. Lectura atentă a operei hegeliene demonstrează contrariul. Ideea logică nu‑i decât reflexul mental al Absolutului, rezultatul mişcării ascendente în care acesta şi‑a creat organul pentru a se contempla. Empiric vorbind, evoluţia naturii de la realitatea mineralului până la fiinţa vie, a cărei supremă realizare este Omul, a însemnat o creştere a reflexivităţii, o perfecţionare culminând cu apariţia gândirii în care se va rezuma întreaga dezvoltare a fiinţei. Acesta este sensul hegelian al întoarcerii Ideii la sine: autoreflexia Absolutului prin intermediul conştiinţei. Sub acest aspect, Ideea logică este rezultat, nu fiinţare apriorică şi cauză a lumii.
Libertatea este centrul concepţiei social‑politice hegeliene în jurul căreia se articulează filosofia practică. Revenind la contextul speculativ al filosofiei hegeliene, amintim că mişcarea Ideii către sine parcurge forma unui silogism în care cei doi termeni extremi (Ideea logică şi Spiritul) sunt mediaţi de către natură.
Locul Libertăţii nu este în natură, căci aceasta este „exterioritatea însăşi”, esenţa sa nu este „în sine”, fiind determinată de Idee, neavând scop propriu. Depăşirea determinismului naturii şi atingerea Libertăţii este un proces dialectic realizat de specia umană, care trece astfel de la naturalitate la spiritualitate şi libertate.
Omul este supus naturii, determinat la acţiune de instincte şi nevoi, luptându‑se cu o natură ostilă, capricioasă, voind să‑şi menţină cu orice preţ fiinţa. Prin inteligenţă şi voinţă omul devine activ, impunând lumii marca fiinţei sale. Hegel va considera esenţială pentru om reflexivitatea şi acţiunea care îl vor propulsa dincolo de necesităţile naturale pentru a institui lumea spiritului liber.
Categoria fundamentală pentru lumea spiritului este Libertatea, această calitate a omului fiind şi modalitatea supremă de existenţă a Ideii. Fără îndoială, la Hegel, Libertatea este Ideea revenită la sine, autonomia spiritului care nu mai este constrâns de necesitatea naturii. Dar Libertatea este posesia umanităţii, căci în specia umană Ideea s‑a regăsit pe sine. Libertatea este calitatea esenţială a omului ca gen, ca universal, este o categorie ontologică care‑l separă de animal şi îl situează în sfera culturii. Libertatea este a spiritului, dar spiritul se actualizează prin OM.
Libertatea va impune lumii o nouă structură şi un ritm nou, instituind o zonă ontică construită prin gândirea şi fapta omului. Libertatea fiind trecerea Ideii din forma sa naturală la fiinţarea sa ca spirit nu trebuie înţeleasă ca o negare a naturii, ci doar ca o depăşire (aufheben), conservare şi trecere în plan superior. Lumea spiritului se construieşte pe fundamentul ontologic al naturii, iar Libertatea va fi, pentru Hegel, prelungirea şi manifestarea superioară a necesităţii. Natura şi cultura întreţin o legătură imanentă fiind manifestări ale Ideii, trepte necesare de ajungere a Ideii la sine printr‑o mişcare circulară de proporţii universale. Pentru filosoful german, Libertatea şi necesitatea nu se exclud, ci se completează mutual, libertatea impunându‑se cu necesitate şi necesitatea împlinindu‑se ca libertate.
Vom întâlni celebra expresie hegeliană „viclenia raţiunii” care domină lumea asigurându‑ne că victoria raţiunii se realizează prin cele mai felurite mijloace, paradoxal, folosindu‑se de forţe iraţionale, de instincte şi pasiuni. Aparent, viaţa socială este o ţesătură complicată de acţiuni, o competiţie vizând interesele egoiste, dar, în spatele acestor imprevizibile şi deconcertante acţiuni şi fapte stă imperativul superior al realizării spiritului, la care este angajată, mai mult sau mai puţin conştient, întreaga umanitate.
Libertatea este un proces determinat de jocul opoziţiilor, în care un rol important îi revine negativităţii. Forţele pozitive sunt determinate, circumscrise de conflictul pe care îl angajează cu forţele negative. Pentru Hegel, „negativul este tot atât cât pozitivul”. Raţiunea se va impune printr‑o luptă permanentă cu iraţionalitatea, hazardul şi accidentalitatea. Dar opoziţia faţă de raţiune este de fapt propriul ei joc, acel altul pe care şi‑l opune pentru a‑l putea apoi învinge. Este metoda pe care o experimentase deja Fichte prin dialectica Eului şi non‑ Eului. Raţiunea îşi creează obstacole pentru a le înlătura şi triumfa, iar acest joc va determina progresul, oferindu‑ne o perspectivă inedită asupra Libertăţii şi istoriei.
Oamenii sunt mereu nemulţumiţi că idealurile lor nu se realizează în puritatea lor contrastând cu realitatea şi, de aceea, vor fi dispuşi să acţioneze pentru a modifica starea prezentă către un ideal care va rămâne veşnic neîmplinit. Această iluzie despre ideal şi libertate modifică orizontul axiologic al oricărei societăţi realizând dinamica istorică a libertăţii.
Pentru Hegel, această iluzie este consecinţa neînţelegerii raportului dintre finit şi infinit, dintre individ şi istorie. Fiecare acţiune particulară este implicată într‑un vast proces teleologic a cărui ţintă este Ideea absolută, o instaurare progresivă a Libertăţii ce se întinde la infinit. Dar infinitul există doar prin ce‑i finit şi trecător, astfel că libertatea spiritului se realizează prin sacrificiul fiecărui individ, al fiecărei generaţii, al fiecărui popor. Această frământare, această luptă pentru ideal este regizată de Idee pentru a‑şi împlini devenirea sa. Dar idealul nu‑i decât latura formală şi abstractă a libertăţii, ea nu este decât o posibilitate, nu o realitate efectivă.
Libertatea este încununarea necesităţii, forma sa extremă, altfel spus, necesitatea ajunsă prin gândire la autoreflexie. Dar a înţelege determinismul naturii nu înseamnă a fi cu adevărat liber. Acesta este doar momentul său reflexiv, o priză de conştiinţă, sau cum spunea Spinoza, „libertatea ca necesitate înţeleasă”. Lumea va fi cunoscută de către om pentru a permite acţiunea dând astfel gândirii concretizare pentru a modifica configuraţia obiectuală a lumii; iar această trecere de la gândire la acţiune va da libertăţii efectivitate.
Prin gândire şi voinţă omul depăşeşte relativitatea existenţei sale fenomenale şi extincţiunea în timp. Fiecare individ va lupta pentru supravieţuire, dar nu va putea depăşi finitudinea sa de fiinţă biologică. Şi totuşi, moartea, negativitatea, nu va neantiza fiinţa umană, ci doar va delimita frontiera dintre finit şi infinit, dintre natură şi spirit.
Prin sacrificiul generaţiilor s‑a creat şi conservat spiritul însuşi, căci indivizii mor, dar specia trăieşte prin operele de cultură şi civilizaţie în care s‑au cristalizat fantezia, gândirea şi munca generaţiilor care au trecut şi a celor prezente. Şiretenia raţiunii a regizat acest spectacol magnific ai cărui actori sunt efemerele fiinţe umane ce par să acţioneze dintr‑un elementar instinct de conservare, dar care le angajează într‑un proces universal cu efecte ce depăşesc viaţa egoistă a indivizilor.
Omul luptă pentru a vieţui, dar efectele acţiunii sale se constituie sub forma culturii şi civilizaţiei, depăşind determinismul naturii, constituindu‑se ca lume a „spiritului liber” cum o numea Hegel.
Graţie cunoaşterii teoretice, diversitatea lumii este adusă la unitatea gândirii noastre, reducând lucrurile la structura noastră mentală, transformându‑le în realităţi subiective, încercând să elimine alteritatea care ne separă de ele. În conştiinţa omului, „macrocosmosul se contractă şi prin aceasta îşi suspendă fiinţarea sa în dispersiune”. Dacă spiritul teoretic este lumea ideală a omului în care sunt cuprinse gândurile şi aspiraţiile sale, spiritul practic va desemna acţiunea şi fapta sa.
Omul este o fiinţă biologică împinsă la acţiune de impulsuri şi dorinţe, dar a căror satisfacere este mijlocită de inteligenţă şi voinţă. La Hegel, spiritul este la început subiectiv, iar antropologia şi fenomenologia ne vor releva modalităţile individuale de acţiune, apariţia conştiinţei de sine, cunoaşterea teoretică şi constituirea spiritului practic. Dorinţele şi instinctele vor fi coordonate raţional în funcţie de un orizont teleologic.
Orice om acţionează pentru a fi fericit, dar acest scop unanim acceptat este, totuşi, o abstracţie, un universal în care se reflectă interesele şi dorinţele accidentale ale indivizilor. Dacă fiecare acţionează după înţelegerea şi dorinţele sale, nu vom „putea depăşi sfera subiectivităţii”, de aici va rezulta o potenţială stare conflictuală ameninţând ceea ce fiecare doreşte: fericirea. Ca să ieşim din contradicţiile subiectivităţii, va trebui să coordonăm raţional acţiunile, să le supunem unor legi obiective în care fiecare să‑şi găsească protecţia în faţa violenţei şi nedreptăţii. Faptele omului trebuie să asculte un imperativ social, de norme raţionale ce se impun cu obiectivitate. Astfel va opera Hegel trecerea de la spiritul subiectiv la spiritul obiectiv, domeniu prin excelenţă al libertăţii.
Filosoful german va pleca de la individ, de la impulsurile şi dorinţele sale, de la gândirea şi voinţa sa pentru a înţelege nucleul din care se va dezvolta libertatea. Trebuie să plecăm de la om luat ca individ pentru a‑l înţelege ca realitate colectivă.