România întregită 1918-1928. Aspecte ale consolidării statale

După întregirea României prin dragostea şi vitejia fiilor săi, o datorie nouă se impune: întărirea şi organizarea statului sporit. Azi trebuie să facem unirea puterilor pentru a organiza pe temeiuri de legalitate, de cinste şi dreptate socială, scumpa noastră Românie.

Ion. I.C. Brătianu

Introducere

Oră astrală în istoria românilor, Marea Unire din 1918 este încununarea unui efort secular, săvârşit de poporul nostru în condiţii deosebit de vitrege. Unul dintre făuritorii României întregite, Octavian Goga, în discursul de recepţie la Academia Română, rostit în 30 mai 1923, făcea un minunat elogiu neamului românesc, puterii sale de rezistenţă care l‑a adus, trebuia să‑l aducă, la împlinirea faptei: Unitatea naţională de astăzi – sublinia marele tribun – este încoronarea unei opere de străduinţi necurmate. Ea a venit ca o rezultantă a frământărilor de ieri, ca o consecinţă logică a unui proces normal de evoluţiune, un ultim acord într‑o zbuciumată simfonie¹.

Acordul despre care vorbea Goga a fost, în fapt, o adevărată Revoluţie, în sensul plenar, act care a permis recompunerea organismului naţional, până atunci ţintuit de graniţe înfipte ca nişte piroane în carne şi care au fost mai primejdioase decât orice boală vremelnică, fiindcă au stânjenit în permanenţă creşterea unui trup viguros². Aşa cum se exprima la rându‑i şi Lucian Blaga, sub impresia evenimentelor măreţe de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, făuritorii Unirii puseseră temeiurile unui alt Timp³.

Anul 1918 a încheiat o etapă din evoluţia istorică a românilor caracterizată prin efortul naţiunii pentru a trăi în graniţele unuia şi aceluiaşi stat şi a deschis o alta, calitativ superioară. De acum înainte românii aveau posibilitatea de a munci, a crea şi lupta pentru dezvoltarea patriei lor unice, România⁴. În acest efort, primului deceniu după desăvârşirea unităţii naţional‑statale i‑a corespuns un proces de consolidare, dezvoltare şi modernizare a statului naţional unitar, toate domeniile de activitate fiind supuse unor prefaceri fundamentale.

Această realitate multidimensională pune în faţa cercetării ştiinţifice obiectivul analizei amănunţite a transformărilor care au avut loc în societatea românească în direcţia consolidării şi dezvoltării statului naţional unitar. Noul cadru naţional‑statal, care a concentrat toate resursele umane şi materiale ale poporului român, toate energiile creatoare ale naţiunii, a permis efectuarea unor schimbări profunde în viaţa economică şi social‑politică a ţării, în structurile claselor şi categoriilor sociale, în sistemul partidelor politice, în ştiinţă şi cultură.

Un rol important în modificarea structurilor economice şi politice ale României l‑au avut reformele din anii 1918‑1928, care au transformat din temelii statul român, au sudat organismul naţional‑statal, plasându‑l pe drumul modernizării şi încadrării în exigenţele europene ale epocii. În mod special, reformele electorală şi agrară, precum şi adoptarea unei noi Constituţii în martie 1923 au dat cadrul economico‑social, politic şi juridic care a oferit posibilitatea edificării în România a structurilor caracteristice unui stat modern, democrat, cu regim monarhic‑constituţional. Astfel, într‑un ritm rapid, s‑a născut din punct de vedere instituţional o Românie din multe puncte de vedere, deosebită de cea veche⁵.

În noile condiţii istorice şi pe baza prevederilor constituţionale, în perioada de după 1918, prin legi speciale s‑a asigurat unificarea legislativă, monetară şi financiară, a comunicaţiilor şi transporturilor, a învăţământului, asigurărilor sociale, asistenţei sociale, apărării naţionale şi a altor domenii. Aceste prefaceri de mare însemnătate pentru destinele statului naţional unitar s‑au realizat în primii zece ani după Unire, perioadă caracterizată, cu justeţe, ca un deceniu de răscruce în dezvoltarea societăţii româneşti interbelice, a României moderne în general. În acelaşi timp, pe plan internaţional, statul român s‑a afirmat ca o forţă activă în efortul general al popoarelor pentru apărarea păcii globale, pentru apărarea suveranităţii şi integrităţii naţionale, a graniţelor stabilite de tratatele de pace semnate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris. Astfel, aspectul unitar, variat şi armonios al teritoriului, noua poziţie geopolitică şi dezvoltarea internă îi îngăduiau României o lărgire a relaţiilor sale externe. Dintr‑un stat mic, aflat între două mari imperii, România a devenit, în noua Europă, un stat mijlociu, cu o importanţă considerabil mărită în centrul şi sud‑estul continentului⁶.

Multiplele mutaţii care au avut loc în societatea românească în intervalul cuprins între anii 1918‑1928, cu semnificaţiile lor importante în toate domeniile de activitate, dau măsura importanţei acestei secvenţe de istorie în retrospectiva şi perspectiva evoluţiei poporului român şi, totodată, justifică din plin atenţia pe care cercetarea istorică din anii interbelici, dar şi după al Doilea Război Mondial au acordat‑o primei decade de după Unire, atât de bogată în împliniri.

Pe baza literaturii istorice existente, a altor categorii de izvoare, ne‑am propus să urmărim principalele aspecte ale procesului de consolidare şi dezvoltare a statului naţional unitar român, proces aflat sub semnul Marii Uniri din 1918. Atât memorabilul act istoric prin care s‑a desăvârşit unitatea naţional‑statală, cât şi reformele care au urmat Unirii din 1918 se integrează organic în istoria generală a poporului român şi, pe un plan general, în istoria Europei, căreia îi măreşte zestrea de valori materiale şi spirituale, vădind virtuţile României de a rămâne, prin trecut, afinităţi şi spirit, o ţară de marcă absolut europeană.

Înţelegerea exigenţelor pe care le ridică prezentul şi mai ales cele ale viitorului; conştiinţa răspunderii faţă de Ţară şi de Neam; percepţia că democratizarea, dezvoltarea şi modernizarea întăresc noul organism statal, făcându‑l mai bogat şi mai prosper, şi facilitează, concomitent, schimbul de valori materiale şi spirituale cu alte ţări şi popoare; înţelegerea legăturii între opera de consolidare generală internă şi creşterea capacităţii de apărare şi de ripostă faţă de agresiuni externe, ca şi sporirea prestigiului internaţional al statului, toate acestea la un loc ne ajută să înţelegem cum a fost posibilă refacerea rănilor mari şi dureroase ale războiului şi ocupaţiei, să măsurăm efortul extraordinar de muncă şi creaţie depus de întreaga suflare românească pentru a depăşi greutăţile anilor postbelici şi a proceda, cu răbdare şi cumpătare, la înfăptuirea marilor reforme care au conferit solidaritate, armonie şi echilibru edificiului României întregite, piatra sa fundamentală constituind-o Revoluţia Naţională din 1918. Întregul proces istoric desfăşurat în România în anii ce au urmat Marii Uniri, paralel cu lichidarea consecinţelor nefaste ale războiului sau imediat după 1918, este unul de consolidare, concretizat în transformările intervenite în societatea românească, prin reformele, măsurile sau legile de unificare adoptate în vederea integrării provinciilor unite cu Patria‑Mamă, a sudării noului organism naţional‑statal⁷.

Aceste realităţi istorice ne‑au impus încadrarea cronologică a demersului pe care îl propunem, având drept limite Marea Unire din 1918 şi anul 1928.

Considerentele care ne‑au făcut să ne oprim la anul 1928 în analiza prefacerilor în direcţia consolidării statului naţional unitar ni s‑au părut îndreptăţite, datorită faptului că, în esenţă, cele mai importante reforme, legi şi măsuri subsumate obiectivului menţionat au fost adoptate în intervalul primei decade interbelice. Criza din anii 1929‑1933 venea să întrerupă, din păcate, manifestarea plenară a efectelor pozitive rezultate din realizarea statului naţional unitar, dar n‑a putut clătina şi nici dărâma edificiul deja înălţat. Şi aceasta deoarece, în acei ani care trecuseră de la actul Unirii, statul român, supus unor ample transformări, se consolidase suficient de mult. Caracterul procesual al consolidării şi dezvoltării României întregite este dat atât de conţinutul şi dinamica transformărilor care au avut loc după Marea Unire, cât şi de faptul că intervalul de timp scurs între anii 1918‑1928 face parte din procesul general istoric al evoluţiei poporului român, cu deosebire al statului român modern, având un caracter legic şi obiectiv. De altfel întreaga noastră analiză prin datele, realizările, interpretările şi concluziile formulate demonstrează aceste adevăruri istorice.

Consolidarea statului naţional unitar a fost concretizată în dezvoltarea tuturor domeniilor societăţii româneşti, iar adoptarea în martie 1923 a Constituţiei a însemnat un moment de referinţă în acest proces. Prin intrarea în vigoare a noii legi fundamentale a statului au fost consacrate juridic actele de Unire din 1918, esenţa revoluţiei române de la sfârşitul războiului, mutaţiile economice, sociale, politice şi culturale intervenite în anii postbelici, Constituţia punându‑şi amprenta asupra întregii evoluţii a societăţii româneşti timp de aproape două decenii.

Plecând de la imperativele noii etape istorice, ne‑am propus să analizăm principalele momente ale acestui proces unitar, în ansamblul său, momente care pentru noi înseamnă cele mai importante măsuri adoptate pentru consolidarea şi dezvoltarea statului naţional unitar, cu semnificaţia lor în evoluţia generală a ţării. Ele sunt tratate pe domenii de activitate, începând cu cele de ordin economico‑social, politic, inclusiv afirmarea României pe plan internaţional şi eforturile depuse, mijloacele şi căile folosite pentru apărarea marilor cuceriri din martie, noiembrie şi decembrie 1918, atât cu prilejul Conferinţei de Pace din anii 1919‑1920, cât şi în perioada următorului deceniu.

Vastitatea temei analizate ne‑a obligat a pune mereu frâul în prezentarea materialului faptic bogat şi variat, procedând la o selecţie riguroasă a sa şi, mai ales, la înfăţişarea acelor aspecte şi evenimente care prezintă maximum de interes şi relevanţă pentru subiectul supus examinării. Întregul set de măsuri social‑economice şi politice la nivel naţional, ca şi practicile politico‑diplomatice pe arena internaţională au slujit la demonstrarea ideii fundamentale că toate au curs şi s‑au adunat în albia aceluiaşi ţel suprem: întărirea construcţiei statale după ce vechiul Regat şi‑a readus Acasă Basarabia, Bucovina şi Transilvania – teritorii româneşti de când lumea şi de când istoria.

Pentru a reda cât mai veridic perioada analizată, am apelat la izvoare de epocă, la cele mai însemnate scrieri ale unor oameni politici, diplomaţi, istorici, ziarişti, politologi ori sociologi care au cunoscut pe viu momentul istoric, au fost martori oculari şi participanţi nemijlociţi la evenimentele pe care la tratează. Este o literatură economică, social‑politică bogată care trebuie pusă în valoare – evident, cu spiritul critic necesar – pentru a înţelege corect epoca şi oamenii ei, a degaja adevărul din magma politicianistă, demagogică, pentru a marca în special adevărul că unei elite valoroase şi unui popor cu tot atâtea calităţi pentru plug şi armă care au dovedit abilitate şi inteligenţă remarcabile în bătălia politico‑diplomatică şi au făcut minuni pe câmpul de luptă în vremea războiului – i‑a urmat o generaţie compusă, în bună parte, din aceiaşi eroi aparţinând ierarhiei superioare a conducerii statale, ca şi mulţimilor truditoare de jos – care, vreme de un deceniu, au militat şi au muncit, fiecare la locul şi rostul lui, pentru a pune câte o cărămidă la ridicarea şi consolidarea edificiului României. Acestor români trebuie să le aducem prinosul nostru de recunoştinţă.

Un alt obiectiv pe care ni‑l propunem în demersul nostru este acela de a vedea în ce măsură obiectivele întăririi noii construcţii naţional‑statale au intrat în preocupările programatice ale partidelor politice şi, mai ales, în sfera realizării lor practice, sub diferite guverne. Se ştie că în jurul acestor mari idealuri naţionale s‑au purtat aprinse discuţii‑reflectate, în bună măsură, în dezbaterile parlamentare, în presă şi în luările de poziţie ale liderilor formaţiunilor politice ori ale personalităţilor independente. Prin urmare, întrebarea la care trebuie răspuns este următoarea: cum s‑au raportat marile forţe politice ale vremii faţă de efortul naţional de reconstrucţie şi de consolidare a statului naţional unitar român? Până la ce punct există consens, un acord total sau parţial în realizarea reformelor fundamentale, în ce probleme opiniile sunt divergente şi căror forţe Istoria le‑a dat dreptate? Au fost grupări politice care, conştient ori nu, au subminat sau au încercat să mineze temeliile României întregite? Nu va fi greu să observăm că aceste forţe extremiste au creat greutăţi în procesul de edificare a unei Românii independente, suverane, democrate, moderne.

Precizăm că dimensiunile şi amplitudinea subiectului ne obligă să ne măsurăm ambiţiile: este un motiv în plus, care ne‑a determinat să nu ne oprim pe larg la problemele integrării Basarabiei şi Bucovinei şi Transilvaniei în noile structuri statale.

Am stăruit mai întâi asupra coordonatelor principale ale dezvoltării economico‑sociale a României în prima decadă interbelică, analizând caracteristicile refacerii economice, mutaţiile intervenite în structura socială, concepţiile prezente în epocă cu privire la evoluţia societăţii româneşti în noul cadru naţional‑statal, precum şi măsurile de ordin legislativ consacrate consolidării şi dezvoltării statului naţional unitar. În economia generală a lucrării, am acordat acestor probleme o pondere destul de însemnată.

În noua situaţie de după 1918, accentul a trebuit pus pe refacerea economiei ţării, afectată de război şi jaful ocupaţiei străine, prin înmănuncherea într‑un singur tot a resurselor ţării, a energiilor şi, de asemenea, importanţa celor mai de seamă măsuri adoptate pentru refacerea economiei naţionale şi integrarea din punct de vedere economico‑social a tuturor teritoriilor româneşti în graniţele statului naţional unitar într‑un mecanism funcţional unic.

Cu deosebire am scos în evidenţă importanţa unor reforme şi legi cum au fost: reforma agrară, etatizarea bogăţiilor subsolului, legea minelor, legea energiei, legea privitoare la comercializarea şi controlul întreprinderilor economice ale statului, legile de unificare monetară, financiară etc. Refacerea şi dezvoltarea economiei româneşti au constituit pârghia de bază în consolidarea statului naţional unitar, deoarece este ştiut că purtătorul progresului general al societăţii este gradul de acumulare, de creştere a bogăţiei naţionale. Numai pe această bază poporul nostru, ca de altfel toate popoarele, a putut să‑şi întărească independenţa şi suveranitatea. Extinderea la nivelul întregii ţări a sistemului legislativ şi administrativ a contribuit la încadrarea provinciilor româneşti reunite într‑un ansamblu economic unic, noul cadru statal asigurând pieţii naţionale o nouă dimensiune, mult mai mare şi mai diversă, un caracter unitar.

Prefacerile care au avut loc după Marea Unire au determinat schimbări profunde în sistemul social al ţării, în structura internă a categoriilor sociale şi în raporturile dintre ele; s‑a modificat raportul de forţe dintre ele; s‑a îmbunătăţit situaţia ţărănimii şi s‑a deschis poarta participării ei la viaţa social‑politică; a crescut rolul şi ponderea intelectualităţii; a sporit numeric, dar şi sub raportul gradului de organizare politico‑profesională, muncitorimea industrială, iar ca un fapt al modernizării societăţii româneşti interbelice, a crescut rolul clasei mijlocii, atât în mediul urban, cât şi în cel rural. Un capitol special a fost consacrat analizei trăsăturilor vieţii politice din anii 1918‑1928, mutaţiilor intervenite în acest domeniu, activităţii guvernamentale şi legislaţiei adoptate în vederea consolidării României întregite.

Modificările intervenite în viaţa economică şi în raporturile dintre categoriile sociale au determinat, în primii ani după Unire, o anumită instabilitate guvernamentală, schimbarea raporturilor dintre partide, apariţia unor divergenţe referitoare la căile şi mijloacele de dezvoltare economică, politică şi socială a ţării.

Un rol important în procesul de consolidare a ţării l‑a avut stabilitatea politică după anul 1922, când guvernarea, practic, a fost asigurată de Partidul Naţional Liberal, până la sfârşitul anului 1928. În aceste împrejurări, opţiunile şi direcţiile sale de acţiune au fost imprimate liniilor de evoluţie a ţării pe parcursul primei decade interbelice, nu fără a ţine seama de existenţa forţelor politice de opoziţie. Astfel, s‑a produs o democratizare a regimului politic din România, în timp ce în unele state europene forţele extremiste au lichidat libertăţile democratice şi au instaurat regimuri politice de factură totalitară, fasciste sau comuniste. Între acestea se numără U.R.S.S, Ungaria, Italia, Germania sau Spania.

Dincolo de divergenţele, contradicţiile şi confruntările dintre forţele social‑politice din perioada analizată, în problemele esenţiale ale consolidării şi apărării statului naţional unitar român, subliniem că au existat puncte comune şi elemente de apropiere în raporturile dintre principalele partide. Sintetizând această realitate, Nicolae Titulescu afirma: Cu toate divergenţele interne, când e vorba de România bate în noi una şi ace‑ eaşi inimă.

Note:

¹ Octavian Goga, în volumul Discursuri de recepţie la Academia Română, Ediţie îngrijită de Octav Păun şi Antoaneta Tănăsescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 142.
² Ibidem.
³ Lucian Blaga, Opere, volumul 6, Hronicul şi cântecul vârstelor, Ediţie îngrijită de Dorli Blaga, Editura Minerva, Bucureşti, 1979, p. 220.
⁴ Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români 1866‑1938, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 22‑23.
⁵ Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în zilele noas‑ tre, Ediţia a III‑a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 204; Ion Agrigoroaiei, Ioan Scurtu, Teritoriul, populaţia, starea de spirit, în volumul Istoria Românilor, vol. VIII, România întregită (1918‑1940), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 31.
⁶ Ion Agrigoroaiei, Marea Unire – obiectiv fundamental împlinit şi începutul unei noi perioade istorice, în volumul Cum s‑a înfăp‑ tuit România modernă. O perspectivă asupra strategiei dezvol‑ tării, Editura Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1993, p. 333; Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei, ediţia a IV‑a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 97‑98.
⁷ Ion Agrigoroaiei, Consideraţii privind locul perioadei interbelice în istoria României, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol, Iaşi, XIX, Editura Academiei R.S.R., 1982, p. 81‑94.