Tratat de chirurgie. Volumul X. Ortopedie-Traumatologie

Tratat de chirurgie. Volumul X. Ortopedie-Traumatologie, Coordonator: Dinu Antonescu, Sub redacția: Irinel Popescu

CUVÂNT ÎNAINTE

Elaborarea unui tratat a fost considerată întotdeauna o datorie de onoare pentru reprezentanţii şcolii de chirurgie din România. Sarcină dificilă, fără îndoială, dar pe care, începând din a doua jumătate a secolului trecut chirurgii români şi-au asumat-o, rezultatul fiind ediţiile apărute sub redacţia lui Nicolae Hortolomei şi Ion Ţurai, Theodor Burghele, Eugen Proca, Nicolae Angelescu.

Un tratat de chirurgie este în primul rând o oglindă a chirurgiei româneşti la momentul respectiv. Deşi participarea autorilor străini nu este a priori exclusă (în această ediţie aceştia se vor regăsi), tratatul de chirurgie a fost şi rămâne în primul rând o operă naţională.

Evident, un astfel de tratat abordează şi ultimele noutăţi – tocmai de aceea este mereu nevoie de ediţii noi.

Totuşi, înainte de orice, lucrarea reflectă experienţa autorilor, remarcabilă în majoritatea cazurilor şi cu nimic mai prejos de standardele internaţionale.

Am fost onorat să beneficiez în alcătuirea acestei ediţii de colaborarea unora din cei mai prestigioşi specialişti din ţară, în toate domeniile chirurgiei.

Consider că, în ansamblu, repartiţia pe centre universitare a celor 10 volume şi a capitolelor pe care le conţin, este echilibrată şi reflectă, în acelaşi timp, preocupările speciale ale autorilor pentru anumite probleme.

Cele zece volume ale seriei reprezintă 10 discipline chirurgicale; chirurgia generală are însă două volume, în timp ce ginecologia şi chirurgia pediatrică au fost cuprinse împreună, într-un singur volum. Un mare merit în apariţia acestui tratat revine, desigur, coordonatorilor de volum care şi-au asumat sarcina dificilă a uniformizării textului şi ilustraţiei, a bibliografiei etc.

Doresc să le mulţumesc pe această cale pentru marele efort pe care l-au depus.

Menirea principală a unui astfel de tratat este una didactică. Cartea se adresează rezidenţilor, medicilor specialişti, precum şi tuturor care vor să-şi completeze cunoştinţele în domeniul chirurgiei.

A fost acoperită, în linii mari, tematica de admitere în rezidenţiat, curricula de pregătire a rezidenţilor şi tematica examenelor de specialitate din respectivele domenii ale chirurgiei.

Autorii au căutat să abordeze subiectele cât mai complet, iar redactorul seriei nu a impus restricţii legate de întinderea capitolelor. De aceea, informaţia va fi în multe cazuri aproape exhaustivă, dar cititorul şi mai ales cel care urmează să utilizeze materialul pentru un apropiat examen poate avea un sentiment de frustrare. O ediţie viitoare poate reconsidera acest aspect, în favoarea unei mai mari concizii a materialului.

Semnalele venite din partea cititorilor vor fi de un real folos în acest sens, deoarece, ca de obicei, ei sunt supremii judecători.

Câteva subiecte se vor regăsi tratate în mai multe locuri; dat fiind caracterul din ce în ce mai interdisciplinar al medicinei actuale, acest lucru era inevitabil. Pe de altă parte, ni s-a părut absolut firesc să existe unele diferenţe de abordare între autori. Pentru cei care înţeleg caracterul complex al medicinei contemporane, acesta este un lucru normal. Mai dificil poate fi pentru cei care se pregătesc pentru examene şi care ar fi dorit probabil o abordare mai uniformă. Apelăm la înţelegerea lor cât şi a celor care vor alcătui bibliografia şi testele pentru viitoarele examene, rugându-i să înţeleagă că în medicină continuă să existe controverse şi puncte de vedere diferite asupra aceluiaşi subiect.

Atât pentru redactor, cât şi pentru autori, a fost o şansă să poată colabora cu Editura Academiei Române, al cărei prestigiu binecunoscut a însemnat, în acelaşi timp, un imbold la o muncă serioasă şi de calitate. Un cuvânt de recunoştinţă din partea tuturor celor care au contribuit la această lucrare d-lui acad. Dumitru Radu Popescu, directorul editurii şi d-lui acad. Laurenţiu Mircea Popescu, fără sprijinul cărora acest tratat nu ar fi putut să apară.
Prof. dr. Irinel Popescu

PREFAŢĂ

Noţiunile de ortopedie şi traumatologie îşi găsesc cu îndreptăţire locul în cadrul unui Tratat de Patologie Chirurgicală.

Ortopedia şi traumatologia îşi au obârşia în ajutorul pe care omul primitiv a simţit nevoia, pentru prima oară, să-l acorde semenului său, în caz de accident. Această fiinţă, capabilă să stea în picioare în staţiune verticală şi să-şi folosească mâinile pentru a-şi procura hrana, a devenit cu adevărat om când s-a înduioşat văzăndu-şi camaradul de vânătoare în suferinţă şi când s-a străduit să-i salveze viaţa.

Iniţial, şi ortopedia şi traumatologia, ca întreaga practică medicală, se împleteau cu riturile magice şi secerdotale. Medicina din antichitate se ocupa şi de traumatologie şi de afecţiunile osoase. Medicina Greciei Antice, a lumii romane şi apoi medicina islamică au făcut progrese importante în acest domeniu. Renaşterea permite redescoperirea corpului uman prin îngăduirea disecţiilor, şi cunoştinţele de anatomie se îmbogăţesc considerabil. Chirurgia ia un avânt deosebit şi în cadrul ei, şi ortopedia şi traumatologia. Secolele care urmează aduc descoperirea anesteziei, a utilizării ghipsului, a radiografiei, a biometrialelor, a osteosintezei, a imagisticii moderne şi a endoprotezelor articulare, adevărate piese de schimb pentru maşina umană. Cunoştinţele şi mijloacele terapeutice, în toate domeniile chirurgiei, devin atât de multe şi de diversificate, încât practicarea întregii chirurgii devine imposibilă! Dacă pentru majoritatea specialităţilor chirurgicale, în faza preoperatorie tratamentul este efectuat de medicul internist, în ortopedie şi traumatologie specialistul este şi internist şi intervenţionist. Prima jumătate a secolului XX este caracterizată prin împărţirea chirurgiei generale în numeroase specialităţi de sine stătătoare, între care şi ortopedia şi traumatologia. În România, desprinderea ortopediei de chirugia generală se datorează Profesorului Alexandru Rădulescu care a înfinţat în 1921, la Cluj, primul spital de ortopedie din ţară, „Spitalul de Ortopedie şi Tuberculoză Chirurgicală, Regina Maria”.

De atunci, Ortopedia şi Traumatologia a devenit o specialitate independentă, cu principiile ei specifice legate de biologia osoasă, cu metodele proprii de diagnostic, investigaţie şi tratament.

În aceste condiţii, cât din Ortopedie şi Traumatologie îşi găseşte locul într-un Tratat de Specialităţi Chirurgicale? Toată specialitatea? Cu siguranţă că nu! Ce parte din ea?

Am considerat că într-un Tratat de Patologie Chirurgicală, Ortopedia şi Traumatologia trebuie să prezinte acele capitole care tratează afecţiuni mai frecvente, mai acute şi care pun în pericol viaţa pacientului, afecţiuni pe care orice medic, şi cu atât mai mult orice chirurg, trebuie să le cunoască, să le recunoască şi să dea primul ajutor sau, la nevoie, chiar să le trateze. Orice medic în faţa unui traumatism osteoarticular trebuie să pună un diagnostic şi să-i acorde primul ajutor; orice medic în faţa unui copil cu sindrom acut febril trebuie să se gândească şi la o osteomielită acută care, în această faza incipientă, se vindecă fără sechele, numai printr-un tratament corect condus cu antibiotice; orice medic în faţa unei dureri osoase persistente, care se agravează progresiv şi care este, sau nu, însoţită de o formaţiune tumorală, trebuie să suspicioneze o tumoră osoasă.

Capitolele care se adresează afecţiunilor cronice, malformaţiilor congenitale, diformităţilor osteoarticulare etc., sunt bine reprezentate în tratatele de specialitate sau în monografii şi ele se adresează în principal specialiştilor în domeniu.

Autorii nădăjduiesc ca acest volum cu noţiuni de ortopedie şi traumatologie să se apropie de valoarea celorlalte volume de patologie chirurgicală din acest tratat, a cărui apariţie şi actualitate este binevenită, atât pentru rezidenţii din toate specialităţile chirugicale cât şi pentru tinerii specialişti.
Prof. dr. Dinu Antonescu