Te salut, fericire!

Te salut, fericire! de Vladimir Lermontov

Cel mai simplu lucru din univers

Dacă ar fi să vorbim serios (cu toate că nimeni nu a reuşit vreodată prin seriozitate să exprime lucrurile serioase, deoarece doar o glumă sau o pildă sunt capabile să exprime adevărul), atunci:

Fericirea este cel mai simplu lucru din univers. Şi tocmai pentru că este simplu, el devine cel mai complex şi cel mai greu de atins.

***

Noi putem să obţinem cele mai dificile lucruri din acest univers (deja am demonstrat lucrul acesta), însă am reuşit să omitem cel mai simplu, ceea ce se află chiar în faţa noastră. Şi mai exact, dacă am vorbi despre fericire, noi scăpăm din vedere ceea ce nu are cum să ne scape, pentru că există în noi înşine. „Apă! Apă!” Implorăm, înecându-ne în baltă.

Toată complexitatea constă în faptul că în căutarea fericirii nu ai încotro să mergi, pentru ea nu trebuie să porneşti la drum peste mări şi ţări, nu există necesitatea de a depăşi limitele, de a scăpa de diverse dificultăţi şi obstacole, pentru că ea există în sufletul nostru. Şi adesea, în ciuda faptului că depun eforturi extraordinare, oamenii nu se apropie de fericire, ci fug de ea! Fiindcă substituie fericirea cu o oarecare idee, vis, realizarea cărora se consideră că ar trebui să aducă această stare euforică de bucurie şi zbor.

De aceea voi spune că în toate acestea există o mare confuzie şi atunci când înţelegi brusc, că tindeai spre fericire, dar în schimb ai ajuns nicăieri, eşti foarte necăjit. Îţi doreşti să-i umfli cuiva moaca de furie. (Doar n-o să accepţi, că tu eşti de vină.) Ce fel de naţie sunt oamenii – nimeni nu te-a prevenit, nu te-a oprit şi nu a strigat la timp: „Stai, amice, încotro te bagi, cu ochii holbaţi! Nu acolo, trebuie să te întorci”.

Cu toate acestea, pe noi, şi pe mine inclusiv, oare ne poţi opri? Ia la o parte, deştepţilor, nu vă băgaţi printre picioare, noi şi singuri ştim, ce ne trebuie pentru fericire!

Păi asta e, trebuie să le încerci de toate, altfel pentru ce mai are rost să trăieşti…

Ei şi acum, prietene, hai să facem cunoştinţă! Şi pentru început, eu din partea ta o să-mi pun întrebarea: „Cine eşti tu, de vrei să discuţi despre fericire? Vreun dascăl, proroc, Mesia?”

Răspund: Nici primul, nici al doilea, nici al treilea.

„Atunci cine eşti?” ai putea să întrebi tu.

Voi răspunde simplu, aproape stupid: „Om”.

Cândva, eu ca şi ceilalţi, participam la un concurs în masă, adică parcurgeam stadiile maturizării personalităţii, a egoului: am fost şi dascăl, şi proroc, şi Mesia, până când m-am săturat de toate acestea şi mi-am dorit pur şi simplu să fiu fericit. Mai ales că am dorit fericirea în mod obligatoriu, cu orice preţ. Şi atunci a apărut o problemă serioasă: se pare că fericirea e privilegiul oamenilor obişnuiţi.

Oare ce să mă fac? Am fost nevoit să mă debarasez de povăţuiri, prorociri, planuri şi idei mesianice, ca să încerc să devin un simplu om, cel care a fost „până când să”. Însă, să cobori de la înălţime s-a adeverit a fi mai complex şi mai dificil, decât să urc pe orice treaptă în sus.

Să cobori este mai greu decât să urci!

***

Orice om parcurge stadiile maturizării, nimeni – sau aproape nimeni – nu reuşeşte să iasă din acest joc, să iasă din competiţie: cineva e mai înalt, cineva e mai puternic, mai înţelept, mai frumos, mai bogat şi aşa mai departe.

Iar tu, prietene, acum la ce nivel te situezi?

Cine eşti astăzi, ce rol interpretezi: al dascălului, prorocului sau al Mesiei?

***

Toţi şi-au primit rolurile?

Ascultă-mă, prietene, şi răspunde-ţi sincer la această întrebare. Pentru că nimeni, nici eu inclusiv, nu are de gând să te testeze. Aşa că trebuie să fii deosebit de sincer. În cazul în care încă n-ai căpătat suficient curaj ca să fii sincer şi deschis la extremă, atunci această carte şi Calea, pe care va trebui să o parcurgem, nu e pentru tine. Iar asta înseamnă că nici fericirea nu e destinul tău. Orice falsitate, viclenie, ipocrizie sunt ca nişte uşi închise, ce nu-ţi permit să te apropii de sufletul tău, iar fără el, dragii mei, nu vom avea parte de fericire în vecii vecilor. Dacă nu eşti capabil să fii sincer, aruncă aceasta carte la gunoi sau mai bine ascunde-o cât mai departe. Pentru că este posibil ca cineva să o vadă la tine şi te va ruga să i-o împrumuţi, iar după aceea se va întoarce să îţi mulţumească pentru că l-ai salvat, pentru că prin tine şi-a găsit mântuirea. Ce vei face atunci? Cred că ştii şi singur.

În cazul în care o vei arunca doar, atunci vreun vagabond o va găsi în tomberon, o va lua şi cu siguranţă nu va face focul cu ea, căci despre fericire este vorba. O va lua şi o va citi. Iar citind-o, va găsi răspunsurile la întrebările, pe care la vremea sa singur a răspuns greşit, drept urmare a ajuns la o situaţie atât de jalnică.

Iar apoi, dintr-odată, el va depune efort şi-şi va schimba viaţa – va găsi fericirea. Unde, te vei întreba atunci, este dreptatea?

Uite, chiar acolo, lângă containerul de gunoi, stă un moşulică cu o plasă şi răsfoieşte cartea, pe care a extras-o din mormanul de gunoi?

Cine ştie, poate el e mai apropiat de fericire, decât toţi cei, care cu dispreţ îl privesc din ferestrele apartamentelor, birourilor, decât cineva care trece fugitiv pe lângă el cu maşina, scăldându-l în noxe.