Toate comenzile sunt procesate rapid și, prin confirmarea lor telefonică promptă și prietenoasă, ne asigurăm că adresa dvs. este corectă și completă, pentru a preveni orice întârzieri în livrare. Comenzile sunt expediate cel târziu a doua zi din depozitul librăriei noastre, urmând să vă ajungă în cel mai scurt timp - în funcție de modalitatea de transport aleasă, în următoarea zi lucrătoare prin curier sau în 3-4 zile prin poștă.
Produsele digitale (eBooks) sunt expediate prin intermediul poștei electronice a cumpărătorului, imediat după confirmarea plății (nu se percepe niciun tarif de expediere).


Maria-Ana Tupan –
Maria-Ana Tupan
Hârca și coiful
Imaginile din titlu au apărut alături într‑un comentariu anonim de la un muzeu din România în care eram consolați pentru pierderea coifului dacic: nu‑i o nenorcire, mai sunt și alte relicve ale locuirii pe aceste meleaguri, cum ar fi craniile din vremuri străvechi. Cum sensul literal este absurd, căutăm un subînțeles: coiful este un artefact unic, rătăcit printre morminte ce adăpostesc doar oase, prezența sa pe teritoriul românesc e o întâmplare. În puzderia de comentarii bășcălioase, ideea este exprimată și mai limpede: coiful a fost găsit sub un copac (în realitate, dezgropat din adânc de apele Siretului), s‑au jucat cu el niște copii care păzeau animale la păscut, părinții l‑au folosit pentru a adăpa găinile (chiar și din poză realizăm că e contra legilor fizicii), le‑a spus că ar fi ceva de el popa când a venit cu botezul. Singurul argument în favoarea originii getice ar fi stângăcia execuției, nedemne de un atelier grec sau iranian… S‑a și găsit substitutul: fesuri croșetate după modelul lui care „baremi țin de cald”. Se afirmă negru pe alb: „Coiful nu e dacic, nu e românesc”. Urmează explicația: „Așa cum neocortexul în creier nu anulează cortexul, ci se suprapune peste el și integrează informațiile, la fel cred că neocortexul european nu anulează conștiința românească. Conștiința europeană și cea românească se suprapun, comunică între ele, își comunică informațiile și sunt un mod de raportare la lume”. Adică ce‑i al nostru e și al lor, dar nu și invers? Chestiunea e că actualele popoare ale „Evropei” au trecut spre vest câteva secole după fabricarea coifului, pe pământul unei civilizații vechi și sedentare, așa încât genealogia lui nu ține de „neocortexul european” . Până la urmă ne pomenim că românii sunt posesori ilegitimi ai inestimabilului artefact. Ca și în interviul acordat de Radu Vanca, din care am citat, Ioana Ene Dogioiu, jurnalistă la SpotMedia, folosește un limbaj ce amintește de incriminările apartnicilor comuniști pentru a înfierea naționalismul fanatic al românilor. Nu este scutit de reproșuri niciunul dintre cei care s‑au pronunțat în ceea ce numește a fi „delirul coifului”: prim-ministrul, secretarul de stat Despescu și șeful IGPR Matei, Tánczos Barna, dna ministru Intotero, deși nu domnia sa a absentat de la datorie în momentul fatal pentru a‑și înfrumuseța nasul și buzele. Se pare că operațiunile de salvare, dacă mai există, au fost oricum amuțite.
Dacă ar fi fost pedepsiți exemplar cei care au furat brățările dacice în anii ‘90 nu ar mai fi fost răpită statuia lui Brancuși în Japonia. Dacă s‑ar fi lăsat cu sancțiuni exemplare pierderea de atunci, cred că nu am mai fi plâns coiful dacic acum. Până când se vor lăsa intimidate autoritățile punând în pericol patrimoniul? Oricum, tăgăduitorilor vechimii culturii române le‑a mai rămas o problemă de rezolvat: străinii, care se încăpățânează să cerceteze înainte de a se pronunța.
https://www.contemporanul.ro/contexte/harca-si-coiful.html