Haimanaua

I

– Deşteptareaaa! Deşteptareaaa!
– Ce mai vrea şi ăsta, ce urlă aşa?
– Pe dracu’, ce să vrea! Zi‑i Mopsu şi gata!
– Bă, voi nu auziţi, bă, că am dat deşteptarea, ce dracu’ mai staţi în pat?
– Gata, dom’ şef, gata…
– Bă, ăla mic, tu ce faci? Trage dracu’ nădragii pe tine şi mai repede la curăţenie! N‑auzi?
– Am auzit, am auzit, gata…
– Ce‑ai zis, bă, gata?! Te ia dracu’ acu’!
– Gata, gata, dom’ şef, imediat…
– Cum te cheamă, bă, ăsta mic?
– Radu, Radu Tristu, dom’ şef.
– Hă, hă, hă! Cum ai zis, Tristu?
– Da, dom’ şef, Tristu.
– Bă, vezi cum te porţi, că „te‑ntristez” eu acum! Câţi ani ai, bă?
– Zece, dom’ şef.
– Aha, la grupa a doua! Vezi de paturile ălora de colo şi după aia te faci la mine să te prelucrez puţin, că eşti nou şi nu prea ştii ce‑i pe la noi.
Acesta a fost primul contact cu Mopsu, supraveghetorul cu ochi de câine turbat. Privindu‑l, aveai mereu senzaţia că are şi bale la colţurile gurii. Înalt, noduros, negru şi nespălat, era pus să aibă „grijă” de grupele I şi II, să ne înveţe cum să ne purtăm, să fim recunoscători că nu căutăm prin lăzile de gunoi ale oraşului. Ştia, ştia bine ce să ne „predea”. Trebuia să nu uităm cine eram, de unde veneam, unde eram. Era o lecţie pe care era de preferat să o înveţi chiar din primele zile şi să o repeţi în gând ani în şir.
Eram nou în şcoala specială, creată pe lângă orfelinatele bucureştene. Era una din cele câteva şcoli care aveau ca singură menire strângerea şi trierea celor fără părinţi, a celor fugiţi de acasă sau abandonaţi în anii de foamete de după război. Nu prea interesa pe nimeni dacă viitoarele promoţii ale şcolii erau pregătite sau nu la nivelul şcolilor normale. Esenţialul era să se facă o curăţenie generală în Bucureşti, capitala golanilor, ţiganilor, a abandonaţilor prin gări, a moldovenilor alungaţi de secetă şi foame, a borfaşilor din Brăila şi Galaţi, capitala a tot ce era mai rău prin ţară.
În fiecare săptămână, primeam noi „colegi” de şcoala. Sporea numărul celor nenorociţi, pescuiţi de miliţie şi daţi spre îngrijire statului.
Eram mai degrabă mic de statură, cu picioarele ca nişte fuse şi pieptul uşor deformat din cauza rahitismului. Nu prea eram făcut spre a mă impune printre cei din şcoală, nu aveam forţa necesară pentru a stăpâni pe careva, poate doar o anume încăpăţânare în a fi mai colţos decât ceilalţi. Cu toate că aveam o experienţă de şase‑şapte ani la un orfelinat, eram buimăcit de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu, de toată agitaţia, de urletele celor mari, de regimul infernal impus de supraveghetor.
Trecuseră două zile de când eram în orfelinat şi tot nu puteam să‑mi revin, eram speriat de tot ce vedeam, de toate câte mi se întimplau, eram năuc. Dimineaţa, mai mergea cum mai mergea, dar seara, după ce ne întorceam de la masă, era ceva groaznic, începând cu programul de dezbrăcare, cu „serviciile” făcute celor din grupa I, cu snopeala încasată pe nimic, şi terminând cu spălatul WC‑urilor la 12 noaptea.
Intra în sarcina celor din grupa noastră să‑i spălăm pe picioare pe cei mari, să le facem paturile pentru culcare, să le facem masaje că de, erau obosiţi. Trebuia să apeşi până simţeai că îţi cad mâinile fără vlagă, trebuia să apeşi spinările negre şi transpirate, să apeşi fesele împuţite ale celor mari. Deseori, unii aveau chef şi de mai mult. N‑aveai voie să te plângi, imediat primeai un picior în burtă sau o palmă peste ochi. Asta era, de obicei, prima parte a programului.
Când se simţeau în sfârşit satisfăcuţi de „servicii”, începeau pariurile. Se paria pe noi ca pe cai, la curse. Ne aliniam, patru‑cinci băieţi, pe intervalul dintre paturi şi aşteptam comanda. Se „programau” curse dus‑întors de alergare în patru labe, mers în genunchi, târâş pe burtă. Pariurile erau făcute pe ţigări, pe porţii de mâncare – ale noastre, bineînţeles – poze cu femei şi alte chestii dintr‑astea. Noi, cei care urma să luăm startul, ştiam ce ne aştepta dacă pierdeam: scuipături în faţă, şuturi, pumni, tot felul de porcării, care mai de care. Doar se pierdeau ţigări, poze, mâncare! Eram puşi în linie şi la semnal porneam.
N‑am să uit toată viaţa senzaţia pe care o aveam, dorinţa de a nu pierde, dorinţa de a‑i da dracului cu şcoala lor cu tot, să nu‑i mai aud cum urlă din paturi, cum ne mai „îndeamnă” cu câte un şut. Mi‑era greaţă de tot, dar trăgeam, trăgeam să nu pierd, să nu fiu luat în serie.
De obicei, pe mine paria Ramon. Ăsta ştia şi să scuipe, şi să bată. Trebuia să câştig.
Când se săturau şi de pariuri, cei mari ne lăsau în „pace”, să mai spălăm şi noi un WC sau un culoar, să mai dăm o mătură pe scări. Toate se făceau sub privirea înţelegătoare a Mopsului, care „intervenea” şi el, dacă cei mari mai scăpau cumva câte ceva. Pentru unii, programul nocturn continua şi după miezul nopţii.
În a treia noapte de când mă aflam în internat, am auzit la un moment dat ceva lângă patul meu. Am deschis speriat ochii. Era Bledea. După ce mi‑a făcut semn să tac din gură, s‑a aşezat pe marginea patului şi s‑a uitat aşa la mine vreo cinci‑şase minute. Mă cântărea. Ştiam de la orfelinat ce înseamnă asta.
– Auzi, mă, Tristule, tu, aşa, tu n‑ai nici un prieten pe‑ aici să te apere, să‑ţi mai dea o porţie de mâncare, ha?
– Nu, n‑am. Sunt nou şi…
– Lasă, mă, că ştiu eu că eşti nou, dar eşti prea singur…
– N‑am nevoie de nimeni, n‑am…
– Ai, mă, ai. Dacă n‑ai pe nimeni, te halesc ăştia. Uite, mie îmi pari un băiat mai aşa, mai de treabă.
– Eu n‑am pe…
– Lasă, mă, că ştiu eu ce ai şi ce n‑ai. Auzi, hai până la baie să mai discutăm, că aici ne‑aude ăştia, hai!
M‑am sculat din pat hotărât să‑i spun…
– Hai, mă, că nu‑ţi fac nimic, nu te bat! Hai!
Am intrat la duşuri, a aprins lumina şi s‑a uitat peste tot. A scotocit fiecare WC.
– Să nu fie careva pe aici să ne audă, că e nasoi ăştia, gata merg la Mopsu cu tira!
Şi‑a aprins un chiştoc şi prin fumul albăstrui se uita subţire la mine.
Mestecând chiştocul în colţul gurii, s‑a apropiat de mine, a întins o mână grea şi murdară, mi‑a pipăit umerii, pieptul şi m‑a mai măsurat de vreo două ori din cap până‑n picioare.
– Eşti cam slăbănog, mă, Tristule, n‑ai prea mâncat pe unde ai fost?
– Nu prea.
– Nu‑i nimic, nu‑i nimic, las că aici te ajut eu să‑ţi mai revii! Da’, auzi, de ce ai pieptul aşa, ieşit în afară? Parcă eşti femeie!
– Nu, n‑am pieptul…
– Cum nu, mă, cum nu? Ia, dă‑ţi pijamaua jos să văd şi eu de ce eşti aşa… Hai!
Calculam cam ce putea să‑mi facă, nu era atât de sigur pe el ca alţii. La dormitoare, era mare şi tare, aici nu mai era. Se milogea parcă. M‑am decis. Mi‑am scos bluza de pijama. Era tot numai cu ochii pe mine. Îl simţeam în aşteptare.
– Da, mă, ai ceva la piept, ai ceva că parcă‑i prea mare! Ia să văd…
A început să mă mângâie. Îi simţeam mâna cum mi se plimba pe umeri, pe piept, pe omoplaţi, pe burtă. Îl aşteptam.
– Uite, mă, eu n‑am ca tine, uite!
Şi‑a desfăcut bluza de pijama, care era prinsă şi de pantaloni cu un nasture. A rămas gol, ca un animal, el cu poftele lui. Îl simţeam că nu mai poate. Mi‑a luat mâna. mi‑a pus‑o pe piept şi a început să o poarte peste tot, din ce în ce mai scârbos.
– Vezi, mă, vezi, sunt normal! Uite la tine…
Cu cealaltă mână a început din nou să mă pipăie. Venea, venea cu toată duhoarea poftei bolnave. Îl simţeam, îl aşteptam. A început să coboare pe piept, pe abdomen. Se plimba cu degetele pe buricul meu, căuta, căuta să coboare, să coboare fără să mă sperie. Transpirase, iar gura întredeschisă vărsa un firicel de salivă. Mă mângâia, se plimba cu degetele pe buricul meu, căuta, căuta.
N‑a mai rezistat. S‑a năpustit cu degetele spre şnurul pijamalei mele şi a tras de el. Gâfâia. Nu mai era stăpân pe el. În aceeaşi secundă, cu mâna pe care mi‑o plimba pe burta lui, l‑am pocnit cât am putut de tare. Un urlet animalic a cutremurat spălătorul. Era jos, la picioarele mele, se tăvălea ţinându‑se cu mâinile între picioare, mare, murdar, josnic.
În următoarea clipă, uşa spălătorului s-a izbit de perete. Mopsu. Se uita stupefiat la scena porcoasă din faţa lui. Eu, dezbrăcat până la brâu, cu chipul răvăşit de frică, de scârbă, cu mâinile tremurând încă după cele întâmplate. Jos, în apa murdară de la ţeava spartă a unui closet, Bledea, gemând şi plângând de umilinţă, de durere, un Bledea în pielea goală, tăvălindu‑se bătut de unu’ din grupa mică. În spatele Mopsului se adunase tot dormitorul. Nu‑şi credeau ochilor.
Toată noaptea a vuit internatul. Aşa ceva nu se mai întâlnise. Nu era Bledea primul care încercase ceva cu cei noi, dar era primul pus la pământ. Mi‑a fost de ajuns să surprind privirile lui Nuţu, unul dintr‑a VII‑a, ca să‑mi dau seama ce aveam de tras.
În noaptea aceea, m‑au lăsat în pace. Era prea cald cazul lui Bledea, aveau ce comenta, nu aveau timp de corecţia pe care oricum aveau să mi‑o aplice într‑una din nopţile următoare. Dimineaţa m‑a găsit lângă uşa care dădea în holul mare. Nu dormisem nici măcar un minut de frică.
– Bă, ăla mic, ce stai acolo?
După ce mi‑a „explicat” cu ajutorul palmelor ce greşeală făcusem, Mopsu m‑a trimis în dormitor să fac paturile lui Nuţu, Ramon şi Bledea. Am primit numai şuturi şi palme peste ceafă, într‑un val de înjurături şi ameninţări. După ce am terminat cu paturile, am fost „îndrumat” spre pişoare, să le fac să lucească şi să dau şi o cârpă pe jos.
În timp ce mă lăsam în genunchi să dau cu cârpa, am simţit cleştele unor degete apăsându‑mi gâtul jos, mai jos, mai jos.
– Bă, te fac eu! Pupă acolo, acolo, bă, unde am stat eu azi‑noapte întins, mama mă‑tii de‑mpuţit! Pupă, bă, acolo!
Mă împingea tot mai tare, eram deja cu faţa lipită de zoaiele de pe jos. Simţeam cum îmi intră în urechi, în păr, mizeria ce puţea îngrozitor. Stăteam cu capul întors într‑o parte, ca să nu mă pună cu gura în jos, să nu‑mi apese gura în urina de pe jos.
– Nu vrei, nu?
– …
– Las’ c‑o să mă rogi tu să te pun să săruţi pe jos, mă, rahatule…
Nu mai rezistam, nu mai puteam, gata! Eram în stare să bag odată gura, să‑i fac pe plac. Mă ţinea strâns în cleştii cu unghiile lungi ce‑mi intrau în carne. Cu mâna stângă, rămasă liberă, încerca să se desfacă la pantaloni. Am zvâcnit, am explodat. Tot ce eram eu, toţi anii petrecuţi în orfelinat, toată durerea din mine, totul a explodat. Eram iar în picioare, eram pentru încă o secundă, două sau trei, liber. Tremura carnea pe mine, eram în stare de orice. Bledea era pentru a doua oară întins pe jos, în mizeria în care fusesem întins eu cu două‑trei secunde în urmă.
M‑am uitat îngrozit după ceva, aveam nevoie de ceva, de cineva. Uşa era blocată de Nuţu, care râdea parşiv. Ştia că nu scap teafăr de data asta.
– Vezi, bă, dacă făceai cum ţi‑a spus Bledea, pupai şi tu puţin p‑acolo pe jos şi gata! Ha, ha, ha! Puţin pe la botic şi scăpai, da’… miroase, puişor, nu?!
În aceeaşi secundă, am văzut mătura. O lăsasem într‑un colţ, lângă ultimul closet. M‑am aruncat pur şi simplu, am înşfăcat‑o şi, strângând‑o cât mă ţineau puterile, m‑am întors spre cei doi. Le spărgeam capetele dacă se apropiau, le…
Am rămas ca paralizat. Bledea era în picioare, orb de furie, cu un cuţit în mână.
Ăsta era în stare de orice, nu, nu, nu puteam să cred. În numai două secunde eram lac de transpiraţie. Cuţitul! Pentru ce? Eram gata să‑i cer iertare, să fac tot ce spunea, mi‑era frică, frică de moarte.
Se apropia încet‑încet. Mă uitam hipnotizat la cuţit. Nu‑i vedeam decât lama ce lucea, ce se apropia, era tot mai aproape. Instinctiv, braţele mi‑au zvâcnit în faţă. Lovitura dată cu coada de mătură l‑a buimăcit. Am avut o secundă a mea în care m‑am aruncat spre el. Nici nu ştiam dacă mai avea cuţitul în mână sau nu. Am izbit cu capul în pieptul puternic. M‑am dezechilibrat şi am făcut un pas în spate. Suficient. M‑a plesnit peste gură, năpraznic, ca mardeiaşii de la mahala, cu dosul palmei. Am aterizat pe spate, lovindu‑mă rău de soba din colţ. S‑a lăsat în genunchi, nemaipăsându‑i că îşi murdăreşte de tot pantalonii, voia să mă termine, eram al lui.
– Ce‑i aici, elev?
Lovitura nimicitoare s‑a sfărâmat în mii de cioburi, la câţiva centimetri de capul meu. Eu o aşteptam, ştiam că trebuie să vină. Nu înţelegeam de ce nu vine, de ce… Am deschis ochii, am vrut să văd de ce nu dă, de ce nu mă termină. Bledea nu mai era, ba parcă era, dar undeva departe, parcă stătea drepţi în faţa cuiva. Nu ştiam cine era acel cineva.
M‑am sculat şi am privit buimac în jur, la cei din faţa mea. Nuţu, Nuţu, Bledea şi… directorul şcolii. Imposibil! Ce căuta aici, cine‑l adusese exact când aveam nevoie?…
În uşă apăruse şi Mopsu. După ce a discutat puţin cu el, directorul a plecat.
– Bravo, Tristule, bravo, eşti tare! De‑abia ai venit şi gata, te‑ai pus cu bătaia pe ăştia, bravo! Ascultă la mine, acum pune mâna pe mătură şi să văd tot internatul bec! Nu mergi la masă, oricum, văd că eşti „puternic”, n‑ai nevoie de mâncare! Mătura‑i de tine, bă, asta o să faci tot timpul aici şi cred că… nici în viaţă n‑ai să faci nimic! Mătura e de tine, bă! Ha, ha, ha!
Asta a fost singura „apreciere” pe care am auzit‑o din gura Mopsului. Din ziua aceea nenorocită, ştampila mi‑a fost pusă: „elev dificil”!
Viaţa în şcoală era extrem de dură, dar nu insuportabilă. După ce terminam curăţenia de dimineaţă în internat, ne încolonam în curte pentru a intra în sala de mese. Intram cu mâinile ridicate deasupra capului, pentru a putea fi controlaţi dacă nu furaserăm nimic din dormitoare. De câte ori ajungeam eu în dreptul celui care făcea controlul, primeam o înjurătură, un scuipat sau o palmă. Cei mari nu‑mi iertau chestia cu Bledea.
Eram controlaţi numai noi, cei mici. În timpul controlului, ne dispărea din buzunare ba una, ba alta. Cei mari erau lăsaţi de capul lor, ei fiind de fapt cei care făceau controlul în locul instructorilor şi al educatorilor. De, cei mai mulţi dintre ei erau turnători la cancelarie, la direcţie.
Nu intram în sala de mese decât câte doi. Ne aşezam câte şaisprezece la o masă care, în mod normal, era făcută pentru opt. Primeam bucata de pâine şi cana de ceai şi, după ce primeam şi permisiunea să mâncăm, înfulecam la iuţeală pâinea, ca nu cumva să apară vreun instructor şi să dea comanda de ieşire în coloană din sală. Nu era voie să ieşi cu pâinea din sală.
Mulţi dintre cei mici nu apucau decât să‑şi bea ceaiul şi să muşte o dată din pâine. Asta era masa de dimineaţă. Ieşeam încolonaţi din sală şi eram încă o dată controlaţi, de data asta ca nu cumva să fi furat pâine. Numai noi, cei mici.
Pe platou ne împărţeam pe clase. Se făcea apelul nominal, după care, toţi, încolonaţi, ne deplasam spre sălile de clasă. Aici, eram într‑adevăr fericiţi. Ne puteam în sfârşit odihni. Adevărata fericire!
Cât timp ne predau profesorii, ne mai odihneam şi noi, mulţi chiar adormeau de‑a binelea. Dacă ne prindeau dormind la ore, căpătăm douăzeci de beţe la palmă şi nu mai mâncam la prânz. Dar ce conta pentru noi…
Atunci am învăţat să moţăim cu ochii deschişi, de se mirau profesorii cât de atenţi şi cuminţi ne făcuserăm. Mult mai târziu, în armată, m‑am perfecţionat. Am învăţat să dorm mărşăluind în coloană. Dar pe atunci, stilul primitiv al moţăitului cu ochii deschişi nu dădea întotdeauna roade. Ba îi mai cădea câte unuia capul în piept, ba altul, mai „atent”, era întrebat câte ceva de profesori… în orice caz, erau orele noastre fericite.
Singurul lucru rău la clase era frigul. Clasele erau încălzite două câte două de câte un singur godin aşezat într‑o spărtură făcută în zid. Căldură nu aveam, ci numai fum care înţepa, care îi enerva pe profesori, iar nervii lor se abăteau asupra noastră. Dar şi aşa tot era mai bine la clase.
Şcoala nu se afla în acelaşi corp de clădire cu internatul, înainte, în clădirea veche fuseseră grajdurile unei garnizoane, iar şcoala era şi azi plină de duhoarea de paie, bălegar şi spinări transpirate de cai. Din acest motiv, nici nu erau
mulţi profesorii care să reziste în şcoală mai mult de un an‑doi. Şi asta în vremuri în care un post în învăţământ însemna totuşi ceva. Lecţiile erau predate în silă, iar noi le primeam cum primeam şi pedepsele, ca pe ceva impus, de care nu aveai cum să scapi. Acum îmi dau seama câtă scârbă trebuie să fi avut profesorii din şcoala aceea. Să lucrezi în condiţii de cocină şi cu nişte elevi ca noi… „Noroc” cu salariile ce nu‑i lăsau să moară de foame.
Culoarele lungi şi friguroase erau o adevărată spaimă pentru elevi. Odată intrat acolo, aveai impresia că nu mai scapi viu. Erau lugubre. Noi, cei mici, ne temeam să le străbatem singuri dimineaţa, când mai era încă întuneric. Mergeam la closet câte doi‑trei, ţinându‑ne de mână. Ne întorceam fericiţi în clasă, cu un aer semeţ. Ne ocupam locurile în bănci şi adormeam.
Nu ne interesa absolut nimic la clase, decât să apucăm să ne mai odihnim. Să dăm cât mai târziu ochii cu Mopsu. Dacă întâmplător eram ascultaţi la ore şi nu ştiam lecţia, şi de obicei nimeni nu ştia nimic, eram pedepsiţi cu 10‑l5 beţe la palmă, mers în genunchi pe culoare şi spălatul latrinei din curte. Profesorii‑instructori nici nu se mai oboseau să ne pedepsească ei. Ne dădeau pe mâna celor mari.
Eram obligaţi să ne ducem cu biletul pe care era înscrisă pedeapsa la Nuţu, Ramon ori Bledea, iar ei să ne‑o aplice. De fiecare dată, la pedeapsa indicată în bilet se adăugau pumnii şi palmele lor. Dacă trecea o zi în care să nu fiu bătut era mare minune. Dar nu cred să fi prins vreodată trei zile la rând fără bătaie. La mine se ştia cine aplică pedeapsa. Bledea. Toată şcoala ştia de „prietenia” noastră. Câţiva instructori chiar mă „căutau” în mod deosebit la ore, numai să mai vadă spectacolul în reluare.
De frică, începusem să învăţ. Stăteam noaptea, după ce terminam porţia de şmotru, şi toceam de tâmpit tot ce trebuia şi nu trebuia, că nu ştiam ce întrebări urmau a doua zi. Începusem să‑i enervez pe unii profesori, care nici nu mai aşteptau spectacolul cu Bledea şi mă pocneau ei, personal.
Spre deosebire de ceilalţi, pentru mine şi orele de clasă deveniseră de la un timp un calvar. Pe cât încercam să răspund mai bine, pe atât se înteţeau pedepsele. Chiar şi cei din clasa mea mă priveau de la o vreme pe sub sprâncene. Eram vinovat. Demonstram, prin prostia mea, că se putea învăţa, că şi profesorii erau puşi pentru ceva în şcoală.
Zilele treceau, şi săptămânile, şi nu reuşeam, nu reuşisem să‑mi fac măcar un prieten. Eram singur. La clasă, se uitau chiorâş la mine cei din bănci, cel de la catedră. La dormitor, Mopsu, flancat de Nuţu, Ramon, Bledea şi cam toţi ceilalţi se întreceau în a‑mi da de făcut tot felul de chestii, una mai stupidă decât cealaltă.
Snopeala era în toi pentru toată grupa mică şi, în special, pentru mine. Ajunsesem să nici nu‑mi mai pese de câte o palmă sau un şut în fund. Eram bine bătătorit, fiindcă lucraseră temeinic la mine din primele zile. Doar după‑amiaza, la magazie, mă simţeam mai bine. Să fac curăţenie în curte, la magazie, să spăl pe jos prin bucătărie sau să curăţ cartofi, cam asta era tot ce‑mi doream. Ştiam că, după ce dădeam peste cap cana de ceai, urma programul de seară al Mopsului. Şi asta zi de zi, seară de seară şi în fiecare noapte, până târziu. Dimineaţa la ora cinci, eram din nou în picioare şi o luam de la capăt. Zi de zi, săptămână de săptămână.
Într‑una din dimineţi, fiindu‑mi rău, nu am apucat să mă scol din pat la comanda Mopsului. De cu seară, fusesem la infirmeria internatului: 38,4. Peste noapte îmi fusese rău de tot.
Priveam buimac în jur.
– Scoal’, putoare, n‑auzi?
– Dom’ şef…
– Mama mă‑tii de putoare!
A ridicat mâna. Nu aveam putere nici să‑mi feresc faţa. Vedeam cum pumnul mare, negru şi transpirat, se apropie, se apropie. Nu am apucat să mă feresc. Lovitura a fost năpraznică. Bucăţi mari de os, oasele pumnului sparte în sute de bucăţi, mi‑au intrat în ochi, în creier, în gură. Îmi alunecau pe gât, le simţeam în mine. Veşnicia fulgerului amplifica în mine şocul teribil, durerea cumplită. Viaţa mea fusese izbită de un pumn.
Am rămas întins în pat, pe perna îmbibată cu sânge, mai bine de o oră. N‑am simţit nimic în această oră. Nici nu ştiu dacă a fost o oră. Aşa mi‑a zis Mihai. Mihai Ciudoiu, elev cu doi ani mai mare decât mine. Se pare că mi‑am revenit abia după ce mi‑a turnat o căldare cu apă în cap, căldarea în care se clăteau cârpele de spălat pe jos. Chiar dacă aş fi ştiu şi asta, nu cred că mi‑ar fi făcut greaţă atunci… şi nici acum.
După aproape o oră, am reuşit, şontâc‑şontâc, să ajung la infirmerie. Închis! Nu era nimeni. Era marţi. M‑a adus Mihai înapoi în dormitor.
Trei zile nu am fost la ore. Mă târam ca un câine bătrân până la closet şi înapoi. Nici la masă nu mă puteam deplasa. Din când în când, Mihai mai reuşea să fure câte un colţ de pâine, pe care mi‑l dădea pe ascuns noaptea. Nimeni nu m‑a băgat în seamă în acele zile. Nimeni nu a întrebat în şcoală de mine. La dormitor, treceau toţi indiferenţi pe lângă patul meu. Puteam să şi crăp, unu’ mai puţin!
A patra zi, am încercat să mă târâsc până la sala de mese. Am reuşit. Am încercat să mănânc ceva, dar mi s‑a întors totul în stomac şi am vomat acolo, pe masă.
Palma grea a Mopsului s‑a abătut asupra mea.
– Bă, ăsta micu’, ce faci, îmi împuţi şcoala?!
M‑a băgat cu faţă în vărsătură şi a început să mă izbească cu capul de marginea mesei…
– Lasă, bă, ăsta micu, facem „noi” doi curat aici, nu?!
După ce am curăţat masa, m‑a apucat de guler şi în câteva clipe am ajuns la cancelarie.
– Şefule… ăă… Tovarăşe director, elevul Tristu, după ce că nu se prezintă la clasă, la dormitor nu face nimic de câteva zile, mai vine şi la, sala de mese şi face mizerie. Eu nu ştiu ce măsuri să mai iau! L‑am luat cu vorba bună, l‑am luat, de, şi cu treaba, nimic! E un caz aparte. Hotărâţi dumneavoastră ce e de făcut cu elevul, eu nu mai ştiu! Poate dacă‑i facem dosar pentru şcoala de corecţie…
– Lasă, tovarăşe Moraru, o să vedem mai târziu ce‑i de făcut cu elevul! Acum, să meargă la clasă, am şedinţă la sector, vezi şi dumneata…
– Da, să trăiţi,… tovarăşe director!