Oricât de slab, omul este dator să reziste. Oricât te‑ai duce la fund și crezi că ai ajuns la capătul rezistenței, că ești pierdut, distrus, predat morții, te agăți întotdeauna de un gând, de o nădejde, de un fir de păr ce te leagă de transcendent și te salți deasupra.
O biografie poate motiva o existență. Arta, cu siguranță, un destin. În anii tineri alegerea Căii, în cazul lui Alecu Ivan Ghilia, a ținut mai cu seamă de revelație… Revelația a fost singura în măsură să‑i permită ca prin ochiul interior să poată intra în labirintul Sinelui. Revelația are dimensiunea sacrului, opțiunea doar pe aceea a mundanului. Artistul le‑a cunoscut pe amândouă, în proporții diferite, împletite potrivit unei dialectici a firii și unui adagiu semnificativ: credo, vides. Cine are acces la credință va putea vedea cu adevărat. Ceva mai târziu își va aminti sfatul Maestrului Corneliu Baba: „ce vede ochiul, nu trebuie să uite mâna…”
Pictorul Ghilia nu are vocația enormă a unui mistic, ci se așază în orizontul intelectual al celui care are mai multe întrebări decât răspunsuri… A aflat de timpuriu că Dumnezeu locuiește în fiecare operă frumoasă și, de aceea, după îndelungate stări de peisaj unde a zărit uneori chipul Creatorului, a scrutat și propriul său chip.
În buna tradiție iconografică bizantină… Alecu Ivan Ghilia face din cele câteva autoportrete povestea unei existențe… Întâmplarea divină de a fi îl obligă la reflecție și se gândește pe sine cu emoția și curiozitatea întâlnirii unui necunoscut. Chipul sugerează sfințenia ca Mântuire, iar expresia, bucuria de a privi lumea în ochi.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.