Sfera frigului

Sfera frigului de Aura Christi

„O surpriză de mari proporţii ne face Aura Christi, cu suita ei de psalmi scrişi parcă de o soră până acum necunoscută a fraţilor Karamazov. Prolificitatea autoarei, care te face să te gândeşti automat la improvizaţie şi superficialitate, este, dimpotrivă, în mod paradoxal, expresia unui patetism abisal, a unei căderi în transă. Fiecare vers are rezonanţă în sufletul cititorului, ca o propoziţie rostită sub bolţile unei catedrale.” (Alex Ştefănescu)

Nesfârşitule…

Între cenuşă şi cântec te aduni
la capătul labirinturilor savant eliberate
dintr-o pâlnie nevăzută
– zi de zi – de acelaşi Străin,
căruia nu-i cunoşti numele,
nici mirosul, nici culoarea ochilor,
nici chipul şi – oho – nici căderile.
Doar puterea-i neagră o presimţi
din ce în ce mai des.
Nu e nici înger, nici arhanghel.
Oho, nu e nici om!
Are ceva din vechea muzică
sălbatică, auzită în somn
nopţile mai ales.
Nu are graniţe. (Îi spui Nesfârşitule.)
Dacă ar fi avut,
s-ar fi apropiat de iarbă sau ar fi fost
chiar iarba zeilor de la început.
L-ai fi confundat – poate – cu aştrii somnoşi
sau cu fulgerele însemnând
abisurile negre fără reproş…
Nu are nici rude. Dacă ar fi avut,
s-ar fi identificat cu vulturoaica
ori cu rudele ei, purtând în viscere
foamea de zbor peste culmile
unde prinzi veşnicia.
Dar nu. El e ceva înşurubat
cu precizie nelumească
între lumi, între planete,
între regnuri, între ere.
El nu seamănă cu nimeni.
Nu e născut din femeie. Nici mama
suferinţă nu i-a dat viaţă; are în schimb
atâta viu, încât pe toţi în existenţă ne ţine.
Însoţitor îi este Linos cel luat la timp de Caron.
Dar nu numai dinspre moarte vine.
Nu e cules din aerul
orizontului, deşi se hrăneşte
uneori din otrava depărtărilor
şi mierea albă a împlinirilor mari
le-o redă neostenit lor.
El nu seamănă cu nimic. Absolut.
Probabil cândva se trezea în arborii
în care eu serile – uneori-adeseori – apun,
ca şi când aş pleca spre nebănuite imperii atice,
potolindu-mi setea din întunecimi de negăsit.
Poate pe vremuri am vânat împreună lei. Da.
Dar dacă am prins vreodată unul – nu mai
ţin minte. Şi, totuşi, îl cunosc, îl cunosc, îmi spun.
Nu se poate să fie altminteri.
Tot ce este legat de el, de mine însumi
violent mă apropie, smulgându-mă
din sclipitoarele cercuri mărunte ale lumii
spre lăuntricele ziduri magmatice.
…Vecinătăţi îmboldind vitala moarte
– fără-de-care-nu-se-poate –
sporind singurătatea şi viul
aşa cum se învolbură,
cresc izvoarele mânate de cineva
spre adâncimile fluviului matern
împroşcate cu iubire
şi cea mai atroce ură…
Înfipt între excesul de viaţă
şi excesul de moarte – stai;
urmăreşti saltimbancii, regele, cerşetorul,
propria-ţi umbră, abia la sfârşit,
încetul cu încetul, dispărând.
Apoi – marea amiază, ca o cetate de nevăzut,
dreaptă, subţire, înaltă. Ameţitor de curată.
Sub soarele-i negru pândeşti, până străinul
– da, el, Nesfârşitul –
prin pieptul tău respiră, respiră,
respiră. Şi vezi prin ochii lui…
Şi totul creşte, se umflă, se umflă.
Uruie, uruie, uruie ceva indistinct
lucrurile dimprejur, într-o limbă
de care îţi aduci vag aminte.
Poate de aceea apariţia lui
naşte spaimă; şi încă ceva
nedefinit. Altfel nu l-ai aştepta,
absenţele lui azvârlindu-te
în gura spaimelor mai mari.
Şi dacă timpul este masca lui?
Şi dacă – fiind dat la o parte
printr-un magistral gest hotărât – timpul
ne-ar dezveli esenţa nesfârşitului,
de origine mitică?!
Cine este el şi de unde vine
fără să se anunţe barem o dată?
În aşteptarea-i senin disperată,
te răsuceşti între scâncet, cânturi negre,
cădere, mătănii, risipă şi cenuşa vie,
rugându-te să ţi se arate o dată
din arbori, cenuşă, muzică,
din pâlnia aceea de nevăzut,
ţinută de marele nimeni,
prin care eşti sorbit de el
cel care în viaţă – dormind adânc –
te întârzie.