Casa din întuneric (eBook)

„Romanul e captivant, bine scris, în ciuda unor efuziuni retorice prea lungi pe alocuri, care puteau fi scurtate. Pe de altă parte, e un text elaborat de către un cărturar, cu lecturi din Schopenhauer, Nietzsche, Jung sau Dostoievski făcute în profunzime, temeinic. În consecinţă, e un roman în care simbolurile apar la tot pasul, încifrate în text, în tehnica unui modernism hermeneutic care nu poate fi scos din ecuaţie; fireşte, maniera aceasta de lucru le poate părea ca fiind „depăşită” deconstructiviştilor, nuanţe ludice, postmoderne apar aici mai rar, însă obligaţia cronicarului este în primul rând aceea de a se mula pe intenţia constructiva a textului, adecvându-i-se interpretativ, fără a o întinde într-o direcţie străină sintaxei sale explicite, pe care textul nici nu a dorit-o, nici n-a transpus-o în materia sa imagistică.

Strict tehnic, ne aflam în faţa unui Bildungsroman construit pe un scenariu clasic, de iniţiere: tânărul Matei (toate numele sunt luate din Biblie…) interiorizează sfâşietor, dramatic moartea prematură a tatălui său, David, pierdut într-un accident de maşina pe Valea Oltului, se afla în conflict deschis cu mama sa, Riri, femeie pragmatică, dar intrată în faza unui deficit de căldură umană, mascată prin nervozitate, şi îşi fixează întreaga afecţiune pe fiinţa compensativă a bunicului, Grig, mort şi el spre sfârşitul romanului, şi pe aceea a profesorului universitar Semion Ruda, stilat, elevat, aristocratic, un concitadin de ocazie şi „tată-surogat”, căruia, în cele din urmă, protagonistul romanului îi datorează relansarea intelectuală – viitor student în filosofie – şi formarea literară, ca romancier, talentul compensativ al scrisului descoperindu-şi-l oarecum fără premeditare sau îndemnuri din afară, ca pe o efervescenţă internă a propriei sale fiinţe.”
(Ştefan Borbély, Contemporanul, nr. 7, 2009)