Noutăți editoriale - Despre cărți

Mihai Șurubaru: Arcanele Strigoniei

Autorul este la origine animator și regizor la Animafilm. Pe parcursul unei adolescențe prelungite, cum le stă bine adevăraților artiști, s-a specializat în filme de animație, obținând în acest domeniu o serie de premii naționale și internaționale care l-au stimulat spre dezvoltare și diversificare. Această culegere de povestiri științifico-fantastice cu iz umoristic și chiar polițist beneficiază de o frumoasă prefață de Titus Vîjeu intitulată „Logica strigoniană”, după care autorul însuși într-o notă, ne introduce în subtilitățile scrisului său, apropiindu-ni-l înțelegerii noastre. Prima din cele 14 povestiri ne învăluie blând, prudent. Se intitulează „Moartea unui acrobat” și descrie tragicul sfârșit al motanului povestitorului, sufocat datorită unei pâlnii situate le o sticlă în care felina masculină, deci oarecum imperfectă din această cauză, fapt pe care autorul îl ascunde cu grijă, obișnuia să se prăbușească reversibil, când lipsea pâlnia, în cadrul unor exerciții fizice menite să-i mențină forma fizică necesară în fel de fel de împrejurări. Înmormântarea lui Mikyduță schițează un final deschis până când intră în funcțiune lopata „Linnemann” și speranța își dă și ea obștescul sfârșit alături de cel cu numele conspirativ „Tumbă”. A doua povestire e intitulată „Miracol la Săpânța” și s-ar vrea un vis cu accente suprarealisto-onirice. La trezire, desigur, aflăm secrete militare în sensul că suntem informați despre niște arme foarte noi care pot schimba soarta lumii. Cea de-a treia povestire este „Celacantul muzical” și conține relatarea unei călătorii imaginare în republica Celaca. Este vorba despre o țară care ar putea fi lumea de dincolo, unde predomină sufletele morților și ale nenăscuților. Particularitățile acestei republici măsoară fantezia inimaginabilă a autorului care se trezește în cele din urmă la Gara de Nord din București, după ce plecase singur în autobuz din autogara Filaret. „Test la Follywood” este o povestire ceva mai lungă pentru că tratează încercările autorului, de profesie regizor, de a se angaja într-un domeniu profesional la care să poată face față. Și aici absurdul cochetează cu fantasticul, reușind o remiză pentru a ne convinge că de fapt nu era vorba de vreo cochetărie. Modificarea cauzalității contribuie la indescifrabilitatea logică. Și totuși umorul rămâne sănătos și chiar mai mult decât atât: o ia razna sănătos. Studiourile cinematografice plăsmuite sunt înlocuite fără urmă cu un magazin de jucării, într-o oarecare măsură, în cele din urmă. „Am un scenariu!” este tot o povestire fantastico-umoristică din sfera de activitate a autorului. Din acest motiv este, ca și precedenta, ceva mai întinsă, fabulația se desfășoară plecând de la cel mai cunoscut context. După ce impută fatalității faptul că l-a urmărit mai insistent decât securitatea, autorul face haz de necaz din cauza unei realități oarecum paradoxale: avem regizori destul de buni, care ar putea face filme și mai bune decât cele pentru care nu sunt fonduri. Aceste fonduri inexistente azi vor apare odată cu niște regizori comerciali, cum ar fi putut fi Sergiu Nicolaescu, dacă n-ar fi răsărit în bătătura realismului socialist. Pentru prostit poporul se vor găsi la nevoie fonduri. După ce marea artă va dispare prin lipsă de părinți, nu se vor mai finanța nici măcar filme mijlocii (se muncește atât de mult la orice film încât, de pe margine, nu poți spune unui film mediocru decât că e mijlociu.). Mă bucur că, măcar după prima sută de pagini, chiar dacă n-am reușit să intru în pielea autorului, m-am furișat în barba lui. „O zi la muzeu”, din punctul meu de vedere, este o scurtă capodoperă, o paradă de erudiție în domeniul artelor plastice care batjocorește prețiozitatea unor critici de artă plastică academiști, care cu toții astăzi își depășesc atribuțiile, ei trebuind prin definiție să nu scrie decât despre pictorii pe care i-a uitat toată lumea.

De fapt, expoziția ar fi trebuit să prezinte peisaje din Veneția, de Ion Broscaru (americanul de origine italiană stabilit în România John Frog). Unii pictori nu sunt numiți, dar îi trădează descrierea tablourilor lor celebre, Dali e prezentat ca pictor, sculptor, și mai ales cu întreaga lui psihologie dezinvoltă. De fapt, toate geniile sunt de o sinceritate dezarmantă, nu au nimic de ascuns. Autorul este un umorist erudit. Asta înseamnă că nu există nimic vulgar în scrisul său, vulgaritatea fiind expresia lipsei de erudiție a umoriștilor inteligenți. (Umorist inteligent nu e un pleonasm, în orice domeniu de afirmare și-au făcut loc și proștii, din cauza suprapopulării, mai degrabă decât datorită încălzirii climei.) „Noaptea voievozilor” este o povestire fantastico-umoristică în care Mihai Șurubaru navighează prin istorie. O face cu un umor înțelept, nu numai erudit, așa cum știam noi de la G. B. Shaw. Este cel mai rar și mai valoros umor, din care reproducem aici o mostră: „Nefiind precisă ca matematica, istoria este într-o continuă schimbare, iar ce știi azi, mâine nu mai e valabil! Totdeauna ultimele descoperiri, care sunt aproape zilnice, schimbă tot ce ai studiat în zeci de ani. Nu mai trebuie nici măcar dovezi materiale! E suficientă notorietatea unor oameni , chiar dacă nu sunt de profesie!” În continuare, avem în carte „Casa bunicii”, în care autorul își retrăiește copilăria, cu minime exagerări decente și totuși umoristico-lirice, chiar de-a dreptul duioase. Este și un arbore genealogic aici, rădăcinile moldovenești de nuanță chiar bucovineană fiind în măsură să stârnească invidia oricărui venetic din vreun alt colț de țară. „Caleașca cu bunătăți” este o cârciumă de pe Calea Moșilor, căzută la cutremurul din noiembrie 1940, în care autorul ca adult, după ce se născuse în 1949 a citit o revistă germană din 1942 și și-a pierdut un ceas de fabricație socialistă, moștenire părintească. Este splendid evocat scriitorul turfist Vintilă Ornaru, dar și alte personaje asupra cărora nu mă pot pronunța, necunoscându-le. Și această povestire fantastică este o adevărată capodoperă a genului. „Casă, casă, dulce casă!” este o povestire autobiografică în care se vorbește despre cei doi frați mai tineri ai autorului: Adrian – viitor anticar și traducător și Teodor – programator informatician, după ce fusese un performant halterofil, după cum vom afla din povestirea următoare. Cu multă duioșie și un umor gingaș, Mihai Șurubaru descrie teatrul stradal organizat de el și ceilalți copii de pe strada Miron Costin, piesele jucate, succesul repurtat, dificultățile învinse… până la un anumit punct. Desigur că și aici sunt invocate avioanele americane care nici de data aceasta nu vin.

Următoarea povestire „Secretul sfinxului” constituie o reîntoarcere la proza fantastico-onirică, în timpul unei adormiri pe nisipul stațiunii maritime Neptun, unde autorul, mai întâi tentat să se fotografieze în realitate pe o cămilă, ajunge, după adormire, să călărească la galop un trimader urmărit de șeful templierilor Jacques de Molay, care-l ajunge din urmă și-n loc să-l decapiteze, îl simpatizează și chiar ar vrea să-i încredințeze harta comorilor. Nu mai apucă, deoarece viligiaturistul visător este trezit din somnul pe plajă de fotograful binevoitor care nu vrea să-l lase pradă prăjelii. „Republica lui Miron Costin” este o variantă romantică a istoriei străzii pe care a copilărit autorul. De fapt, este un reportaj romanțat. Este evocat tangențial părintele Galeriu, gradul de apropiată rudenie prin alianță, între autor și Nichita Stănescu, dar nu ni se divulgă numele multiplului campion olimpic care a luat-o de nevastă pe frumoasa Gina după care suspina, la vocea întâia în cor, autorul însuși. Anonimizându-și rivalul triumfător, Șurubaru și-a luat revanșa. „Apocalipsa după Momanu” începe tot cu un extaz în fața vacanțelor la mare. Autorul se îngroapă în nisip conform unei mode și descoperă o amforă cu trei suluri de hârtie pe care sunt înscrise o serie de profeții foarte vechi sub numele de „Apocalipsa după Momanu”. Din prima profeție aflăm că soarele va deveni pătrat, Steaua Polară va deveni Steaua lui David, distanța dintre morcovi va crește necontenit ca urmare a dilatării Pământului etc. Din cel de-al doilea sul de hârtie cu previziuni aflăm că americanii vor părăsi planeta refugiindu-se pe Marte, indienii reinstalați în Manhatan vor înapoia contra cost Alaska rușilor, din încrucișarea masivă a rușilor cu chinezii va apare o nouă rasă de blonzi cu ochi albaștri, dar oblici. Germanii vor purta turbane și șalvari feldgrau, vor fabrica automobile Turcedes și Turcwagen. Nici francezii nu-și vor păstra identitatea pe care încă le-o mai putem bănui, cei care ne pricepem la istorie. „România va trece printr-o mare criză, dar un miracol o va salva!… De câte ori deznădejdea va pune stăpânire pe acest vesel popor, el va găsi o soluție salvatoare… Dacă ar fi primit înapoi și Tezaurul de la Moscova, probabil că ar fi devenit și Putere Nucleară!” Ungaria se va uni cu Austria, de data asta în Ungastria. Cel de-al treilea sul din amforă vorbește despre confuziile care vor apare când odihna va lua locul muncii, în sensul că săptămâna de lucru va dura două zile: sâmbăta și duminica. Aflând toate acestea și încă multe altele, autorul se simte apăsat de o prea grea responsabilitate. Ultima proză din volum, care dă și titlul cărții, este cea mai amplă din această culegere umoristică de cea mai bună calitate. Ultimul text din această carte, care dă și titlul volumului, este cel mai întins de aici și dezvoltă un stil pe care l-aș numi lirico-funebru-umoristic. Autorul se așează pe o bancă din „Parcul Tineretului” și privește melancolic cupola Crematoriului Cenușa. Deși este demult dezafectat, căzut în reverie, Șurubaru vede, se pare că doar cu ochii minții, niște fuioare de fum diferit colorate și unduioase care se ridică în diferite moduri spre cer, atât din coșul nr. 1 cât și din coșul nr. 2, când pe rând, când simultan. La un moment dat, autorul este injectat spre narcotizare, răpit și transportat cu avionul în Strigonia. Din punct de vedere teoretic, autorul face față în mod strălucit peripețiilor răpirii sale în stare de inconștiență și mai apoi trezirii sale într-un stat de tip bolșevic, mult mai bine organizat decât statele comuniste cunoscute din istorie, organizat așa cum n-ar fi putut exista decât un stat comunist condus tiranic de însuși Șurubaru. Autorul nu e chiar atât de tranșant încât s-o spună pe șleau, dar generos ne îngăduie să deducem acest lucru. Povestitorul este primit cu pompă de „Marele Consiliu al Secreților (M.C.S.) deasupra căruia există „Marele Consiliu Executiv al Nevăzuților” (M.C.E.N.) Un „Îndrumător” urmează să-l conducă pe povestitor la „Biroul Noilor Sosiți” (B.N.S.) unde urmează fotografierea și amprentarea noilor sosiți înainte de a fi supuși la „Testul Amintirilor”, „Testul de Sinceritate”, „Testul de Viteză de Acomodare la Nou” și „Grila Sentimentelor”. Venind în calitate de Mare Consilier, autorului îi sunt accesibile cele două mari „Biblii” din Strigonia: „Marea Carte a Șmecheriilor” și „Marea Enciclopedie a Scuzelor”. Deși spionat în permanență, autorul se descurcă. Este interogat de o sumedenie de genii pentru a i se stabili IQ-ul. I se acordă cetățenia strigoniană și primește numele de Pelegrini. I se stabilește un IQ de 1385, dar el dăruiește noilor colegi , vechile genii ale omenirii, tot ceea ce avea în plus peste 310, cât avea Tesla, despre care Șurubaru se ferește să afirme că acesta era român, așa cum fac alții. Învață repede o sumedenie de limbi secrete grupate într-un mod înțelept, dar nu discută prea mult în aceste limbi cu magistrul său, din politețe, știind că cititorii nu le înțeleg. În concluzie, ne aflăm în prezența unui scriitor umorist de mare anvergură, fericit când poate schimba munca epuizantă de pe platourile de filmare cu activitatea în fața coalei albe de hârtie, cu unealta de scris în mână.

Mihai Neagu Basarab

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.