Asediu

Asediu de Ardian-Christian Kuciuk

Îi pregăteau cuibul cu o viteză ameţitoare. Poate era viteza cu care putea fi distrusă sau plămădită o viaţă de om. Nu se ştie viaţa cui anume. Helio avea impresia că îi pregătiseră cuibul chiar înainte ca ei să se fi născut, din astral, pe urmă, în loc să-l ocupe, i-l ofereau cu destulă amabilitate şi cu o insistenţă discretă, de mântuitori. Dar poate erau chiar mântuitori. Cine putea băga mâna în foc că nu?!

Nu era un singur cuib. Erau mai multe cuiburi, uneori mai spaţioase, alteori mai înghesuite. Dar Helio îl botezase „Cuibul” deoarece toate cuiburile nu aveau ferestre, nici cer deasupra, şi erau umplute cu acelaşi întuneric. Mirosurile diferite nu reuşeau să facă din acelaşi întuneric un alt întuneric.

Cuibul îl aştepta într-un colţ mereu de neghicit al aceluiaşi întuneric aidoma unui pântece de mamă. Helio nu ţinea minte cum fusese în pântecele lui Mami. Uneori îi venea să creadă că, din motive imposibil de tălmăcit, încă nu se născuse. Poate nu venise momentul cel mai potrivit. Era mutat de la o mamă la alta, până în clipa fericită în care avea să vadă lumina soarelui. Deja nu mai ştia prin câte mame trecuse. Pe de altă parte, nu mai era în stare să spună dacă aşteptarea luminii sau surprizele întunericului dinlăuntrul mamelor îl faceau mai fericit.

Întunericul nu era chiar aşa de cumplit cum îl credeau unii sau cum bănuia Helio când era ameninţat de Monstru. Cu ochii deschişi sau închişi, Helio ajunsese să zărească în beznă lucruri şi fiinţe, pe care, în vremuri de lumină, nici nu visase că ar exista. Odată, urmărind cu privirea un cubuleţ de lumină răsărit pe neaşteptate în epicentrul cuibului, nefiind în stare să-l vadă perfect, îi venise chiar să-şi scoată ochii şi să rămână închis, sigur, în propria-i lumină miraculoasă care, în ochii altora, ar fi părut întuneric sau orbire. Poate se oprise doar fiindcă era obligat să-şi scoată ochii cu degetele. Furculiţele, cuţitele şi alte unelte de mare ajutor îi erau de mult interzise.

Evadă brusc din amintiri. Îşi dădu din nou seama că gândurile nu apăreau chiar din neant şi nici chiar întâmplător.

Află de o moarte. O moarte destul de importantă pentru el. Nimeni altul, ci tocmai bătrânul care îi dăruia în fiecare iarnă câte un cubuleţ de lumină murise.

Helio îşi încetini respiraţia, simţind cum transpiră. Se grăbi instinctiv să se consoleze. Toţi bătrânii mureau într-o zi. Câteodată, nici măcar nu izbuteau să îmbătrânească.

Bătrânul se prăpădise în amurg. Helio a aflat de la ştiri. Închis în debaraua special ame-najată – pe care, destul de inspirat, Veteranul o denumise Cuibul Veşniciei – îşi termina cina. Avea franzelă cu brânză de vaci, o jumătate de roşie rece ca gheaţa, trei măsline şi o ceaşcă de ceai. De tei. Asta ca să poată dormi liniştit, fără vise de prisos.

Vestea acelei morţi, ca şi alte lucruri mai mărunte, i-a răvăşit lui Helio în cap timpul verbelor şi n-a mai ştiut unde şi când se află. Tot de la ştiri aflase cu nu ştiu cât timp în urmă că el, un copilaş numit Helio, blond, cu ochi căprui, dispăruse. Cei de la ştiri credeau că fusese răpit de cineva şi pregătit să fie vândut la bucată. Spuneau că organele copiilor, în frunte cu inima şi ficăţeii, erau foarte căutate în străinătate. Şi aşa se tot insista asupra faptului suficient de simbolic că, la piaţă, deja găseai inimioare la preţ de ficăţei. Unii îi suspectau pe răpitori că ar face afaceri cu bătrâneii spurcaţi. Nu reuşise să ţină minte numerele de telefon şi adresa secţiei de poliţie unde oamenii puteau da relaţii. Îl ameţiseră probabil aburii gloriei neaşteptate. Devenise dintr-o dată celebru în toată ţara, deşi ca un simplu copilaş răpit. Dar nu conta. Unii mureau în umbră deasă, fără a fi pomeniţi vreodată de vreo ştire. Era bucuros că nu se întâmplase la fel şi cu Bătrânul care îi dăruia cuburi de lumină.

Acum era în stare să deosebească vocile clar. Dacă Bătrânul îşi dădea duhul în mod firesc, unanim acceptat, ca majoritatea muritorilor; dacă se arunca, de pildă, de la un anumit etaj sau se otrăvea cu un pumn de medicamente sau, pur şi simplu, sărea graniţa dintre cele două lumi cu ajutorul unui atac de cord, curiozitatea ştirilor nu l-ar fi ajutat pe Helio să afle. Dar Bătrânul murise într-un mod mai puţin obişnuit.

Ştirea era ceva mai întortocheată decât moartea Bătrânului. Vocea prezentatoarei, mie-roasă şi prefăcută, parcă anunţa o descoperire uriaşă, mult aşteptată, în domeniul ştiinţelor inexacte. Sau parcă descria, cu luxul lingvistic de rigoare, o scenă fierbinte de sex. Nu se ştie ce nebun de legat sau ce fiinţă zeflemitoare redactase acea ştire.

Helio asculta, ca de obicei în ultimele luni sau nopţi, cu urechea lipită de lemnul uşii. Lemnul reducea oarecum procentul de tâmpenie al cuvintelor. Lemnul se străduia să spele cuvintele care-şi căpătau o încărcătură de demenţă trecând de la o masă de carne (om, în cel mai rău caz) la o altă masă de carne (urechile lui Helio). Ocrotitorul lui Helio, Veteranul, chiar spunea că, pentru un om care intenţiona să trăiască fără bătăi de cap, indiferent de regimul politic la putere, era suficient să înţeleagă doar şaptezeci la sută din sensul cuvintelor şi al proverbelor pe care le folosea. Restul, de aproximativ treizeci la sută, nu era decât un soi de TVA prăpăstios, impus de Ucigă-l Toacă.

Ştirea suna în felul următor:

„Astăzi, în jurul orei 19.00, în parcul lo-calităţii Strănuteşti, a fost găsit trupul neînsufleţit al unui bătrân. Nimeni nu poate spune cum a murit acest bătrân, deşi există nenumăraţi martori oculari care l-au văzut pe bătrân parcurgând străzile localităţii, sfâşiindu-şi hainele sale ponosite şi urlând suficient de revoltat: Lăsaţi-mă să mor ca un câine! Lăsaţi-mă să mă sfâşie păsările carnivore şi câinii înfometaţi! Lăsaţi-mă să putrezesc pe străzi, doar daţi-mi banii înapoi, ca să beau, daţi-mi băutura înapoi, înapoi, înapoi!

Nimeni nu poate să spună cu exactitate cum se numeşte acest bătrân care, de altfel, a fost foarte iubit şi apreciat printre conorăşeni. Vecinii mărturisesc debusolaţi şi cu lacrimi involuntare în ochişori că acest bătrân singuratic, pe vremea regimului de tristă amintire, în secret, cu un curaj ieşit din comun, juca rolul lui Moş Crăciun. De subliniat faptul că, în perioada respectivă, Moş Crăciun era strict interzis. Mulţi oameni, care au copilărit în acele vremuri la Strănuteşti, cu siguranţă îşi pot aduce aminte de Moşul lor drag şi ciudat. Dar, după căderea Zidului Berlinului, odată cu venirea pluralismului şi a democraţiei, bătrânul n-a mai fost nevoit să se ascundă, iar fiecare alt bătrân, bunic, părinte, vecin ş.a.m.d. a avut voie să se deghizeze în Moş Crăciun. Vecinii spun că fostul Moş Crăciun a fost strivit de sărăcie. Ultima lui pasiune, în afara băuturii, au fost pa-pagalii australieni. Potrivit unor surse de încredere, bătrânul avea în casă peste 50 de peruşi, papagali australieni, nevorbitori, dar foarte cântători, pe care i-a hrănit, timp de nu se ştie cât timp, cu seminţe speciale. I-a servit smerit cu apă, cu diferite leacuri păsăreşti, i-a spălat, i-a îngrijit cu un devotament care depăşeşte simţitor grija conorăşenilor săi faţă de câinii vagabonzi. Bătrânul, însă, nu s-a aşteptat ca sărăcia ultimului deceniu să-l supună la atât de multe grele încercări. Ancheta întreprinsă de poliţişti a revelat faptul că, în ultimele cincizeci şi de săptămâni, bătrânul a fost obligat să se hrănească cu câte un papagal pe săptămână, exceptând duminicile, când, iluminat de sfintele învăţături, s-a abţinut şi de la mâncare”.

Vocea răguşită a unei băbuţe: „Dumnezeu ştie, mamă, de ce i-a mâncat pe sărmanii papagali. Nu făceau nimic rău, Dumnezeu să-i odihnească. Nu ştiu, mamă. Zicea că nu mai poate. Da’ cine mai poate azi, mamă?! Cică nu mai poate de singurătate. Da’ şi eu, mamă, sunt singură de douăzeci de ani. Am şi eu o mămică grav bolnavă, am cinci pisicuţe drăguţe, da’, ferească Dumnezeu, nu m-am gândit niciodată să le mănânc. Ţin post de sărbători, da’ şi-n zilele obişnuite, ca să mănânce ele, mamă. Aşa, măiculiţă”.

Vocea unui tânăr autodidact: „Adevărul, stimate domn, şi cu ocazia asta să afle ţara-ntreagă, adevărul este că, vedeţi voi, noi de aici, cum să vă zic, omul era de treabă, fireşte, ce să mai zic şi eu, în fine, papagalii ăştia nu-s până la urmă nişte animale tradiţionale, nu, desigur, el zicea că papagalii erau de vină. Or fi fost papagalii de vină, dar nu pentru tot cartierul. Or, dacă erau aşa de vinovaţi, de ce îi mai ţinea, nene?! Vorba aia: rău cu ei, dar mai rău fără ei. Mă rog. Zicea că papagalii ăia multiplicau tăcerea. Cică nu mai putea de atâta tăcere. Dar cine-l ţinea legat în casă, domnule, nu? Putea să iasă afară, desigur, în parc, e democraţie, nu, să se aşeze la o cârciumă, la o şedinţă, să participe la un miting, ceva, şi să asculte prostii, orice, până la saturaţie.