Legiunea scrisorilor pierdute

Câteodată, vin îngerii din celebra elegie rilkeană și amestecă timpurile, revelându-ne astfel clipa unică, vie, ajunsă într-un vârf și, brusc, revărsată în altceva: la suprafață de neprins, de nenumit, în timp ce noi îi spunem simplu – eternitate. Secundele se rarefiază într-un aer tare, irespirabil, aproape.
În poemele incluse în acest volum cu un titlu simplu și frumos, ca diminețile de octombrie întors spre împlinire, exact acest fenomen se întâmplă. Poetul indian, de expresie engleză – Debasish Lahiri – descinde pe malurile Tomisului, în Cetatea Deva sau la Caerleon, Roma sau Caerwent, Ierusalim sau Colchester, precum și în alte locuri, unde cunoaștem împărați, îndrăgostiți, servi ai lirei și barbari; eroul liric discută sau tace, respiră și contemplă singurătatea lui Orfeu sau tristețile lui Ovidiu, alegând ipostaza martorului înțelegător care, din prudență, exersează reticența și, fără voie, aproape, devine înțelept. Artistul descrie barbarii, zeii, vântul, marea, valurile, sfinții, delfinii sau sicomorii, ruinele sau templele și reticența, extazul și melancoliile ovidiene; cântă asprimea Cezarului și decizia de a-l exila pe cel mai răsfățat poet al curții imperiale, deoarece a văzut și a descris ce nu se cuvenea să vadă și să descrie…
Pedeapsa poate fi, uneori-adeseori, masca prin care destinul îți face un dar. O eroare devine lecție și pinten, prilej de a urca în spirit. Aceste adevăruri, între altele, ni le comunică Lahiri. Și pentru a ne face să le simțim pe propria piele, scriitorul alege simplitatea, tonul direct, confesiv, silabisit…
E genul acela de silabisire care mută din loc munții. Sub semnul „domniei Soarelui” și al credinței de nezdruncinat.

Aura Christi