Trădarea criticii. Ediţia a II-a

Trădarea criticii. Ediţia a II-a de Nicolae Breban

„Creaţia literară, spiritul critic au fost profund afectate de polarizarea etică şi politică, după sfârşitul comunismului românesc. Etica şi politica şi-au depăşit limitele, chiar fără ca ele să ajungă la o reală putere şi autonomie. Publicul literar, subţiat de noile interese proprii unei lumi deschise, s-a risipit şi asistând la luptele fratricide ale scriitorilor şi criticilor care, sub tiranie, fraternizaseră în numele impunerii sau cel puţin al menţinerii criteriilor de artă şi valoare. A urmat un război intern, mai ales paraliterar, sau cu pretext literar, care continuă. Cele câteva corectări necesare, numite revizuiri, au fost înlocuite de atacuri excomunicatoare. Falsa comunicare, (auto)triumfală, a produs un bine aparent şi un rău esenţial. Răul vine din «casă». Breban îl constată, şi-l asumă: «Vina, orbirea, a fost şi este a noastră, într-un fel ne merităm subclasarea». Prozatorul scrie o carte de cunoscător, gândită cu o înţelegere vie, o carte necesară realităţii noastre literare, de ultimă oră, dar şi pentru un timp foarte larg, despre o literatură şi o critică «trădate» şi mai puţin traduse. Pentru că «trădare» a fost, o ştim bine, doar nu e vreun secret fer(m)ecat.” (Marian Victor Buciu)

„Dincolo de titlul provocator (mai provocator decât cel al cărţii lui Eugen Negrici), Trădarea criticii se constituie într-o pledoarie pentru literatura vie şi pentru întoarcerea tuturor, critici, poeţi şi prozatori deopotrivă, la uneltele lor. Abandonarea fantasmelor politice şi a sterilelor jocuri de putere literară şi întoarcerea la creaţia majoră pot fi, în opinia lui Nicolae Breban, premisele unei noi epoci culturale în istoria românilor. Autorul nu priveşte rolul literaturii din unghiul îngust al scriitorului, ci din cel larg, al naţiunii întregi, a cărei construcţie ca naţiune modernă a început şi s-a bazat pe literatura ei. Prezentul, din păcate, e un spectru, nu are consistenţă şi nici direcţie. Nici naţională, nici europeană. În acest haos axiologic, Breban propune ca reper dominant, tiranic chiar, buna şi bătrâna valoare estetică. E un pariu pentru care stă chezaşă însăşi opera brebaniană post-comunistă, cel puţin la fel de importantă ca aceea de dinainte de 1989.” (Răzvan Voncu)

„Extrem de important, un Nicolae Breban viu, de o forţă uimitoare de gândire şi re-gândire a sinelui şi a lumii. Practic, una dintre valenţele cărţii este şi aceasta: de repunere în chestiune a sinelui şi de re-alegere, re-asumare – nelesnicioasă, căci, până la urmă, paşi spre asumare au fost constituiţi (şi) de acest eseu – a destinului literar personal. O asumare care implică transcenderea condiţiei locale, naţionale în sens de restrângere a literaturii la un fel de provincialism cultural, înspre un statut superior. Cu toate acestea, dacă Trădarea criticii nu poate asigura o bună digestie culturii şi literaturii actuale prin problemele ridicate şi prin felul ei inedit de a se configura ca un discurs complex despre lume, doar o preconcepţie ne-ar determina să dăm dreptate obişnuinţelor contemporane în dauna celei dintâi. La urma urmei, Dostoievski şi depăşirea lui sunt doar un iluzoriu efect de perspectivă. O chestiune de reprezentare. Care am văzut câte capcane ascunde. Credem însă că Trădarea criticii va prilejui benefice seisme şi re-interogări.” (Adriana Teodorescu)

1

Nu puţini vor fi, probabil, oarecum şocaţi dacă nu chiar iritaţi de titlul acestui eseu, cu atât mai mult cu cât autorul, romancierul care sunt, a avut, încă de la începuturile sale literare, critica – falanga ei cea mai tânără, mai prestigioasă – de partea sa. Dar nu va fi vorba doar de subsemnatul şi de opera sa în acest studiu şi, ca şi eseul scris la Paris în anii ‘88 şi ‘89 (ani extrem de dificili, aş zice jenanţi pentru spiritul civic românesc în comparaţie cu intelectualitatea cu mult mai decisă a vecinilor noştri de la nord), Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, voi încerca încă o dată, cum am făcut şi cu două decenii în urmă, fiind în depărtare, să înţeleg, dar să şi apăr literele române, spiritul lor, aflate într-o grea încercare.

Încep, în fine, la acest sfârşit de prim deceniu al noului secol, să apară mult aşteptatele sinteze ale literaturii noastre. Nu numai opus-ul gros şi bine informat (cu scăderi de viziune şi cu o prea apăsată tentaţie spre colportaj, văzut din interiorul grupului căruia i-a aparţinut în ţară, cel al lui Eugen Barbu), Istoria de azi pe mâine a literaturii române semnat de Marian Popa, dar mai ales Istoria literaturii române din anul ‘41 până azi datorat criticului extrem de activ şi luptător Alex Ştefănescu, sinteze care au suscitat discuţii vii; ultim op mai ales. Controverse care, în ciuda unor derapaje, oarecum fireşti unei literaturi căreia i-a fost interzis de sus ani buni orice spirit polemic, nu fac decât bine literelor, scriitorilor, ca şi publicului intelectual, destul de larg la noi, care a fost mereu interesat de soarta literaturii autohtone şi care, după revoluţie mai ales, zăpăcit şi inundat de afluenţa enormă de titluri şi de presiunea mass-mediei, se regăseşte greu, îşi caută el însuşi criteriile valorii şi ne dă nouă, creatorilor şi comentatorilor de azi de literatură, senzaţia de… a ne fi părăsit!

Anul acesta a apărut o excelentă – deranjantă pentru mulţi! – sinteză a literelor noastre, o iute şi incisivă panoramă asupra creaţiei literare, a creatorilor şi comentatorilor ei, după perioada romantică, incluzând deci aproape două secole de literatură română, sub semnătura profesorului Eugen Negrici, cu titlul Iluziile literaturii române. Scrisă cu mult nerv, posedând ca şi ilustra Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (1941) a marelui şi extrem discutatului critic şi istoric literar G. Călinescu, portrete de anvergură, de la Kogălniceanu şi Maiorescu, la mai modernii, chiar şi actualii creatori, eseul lui E. Negrici se detaşează cu claritate nu numai de alte studii oarecum asemănătoare, dar şi de opus-uri mai vechi ale D-Sale (cum ar fi substanţialul studiu Literatura română sub comunism apărut cu vreun deceniu în urmă ) prin tonul său, de o dezinvoltură rară, un fel de cinism aplicat, nu rareori pozat, cred eu, folosit ca o stratagemă a înţelegerii, prin justeţea, aspră e drept, a multor puncte de vedere în chestiunile grave ale receptării, ca şi în unele, peremptorii, mereu interesante, discutabile într-un sens bun, ale judecăţilor de valoare. Astfel, prin tonul aspru, uneori negativist, totdeauna argumentat, această „scurtă istorie” a lui Negrici se opune, poate, în primul rând stilului şi mai ales viziunii constructoare, universaliste, pe care o propunea cu mai bine de o jumătate de secol în urmă divinul Călinescu.

De altfel, părerea mea este că nu au apărut reale sinteze ale literaturii noastre vreo cinci decenii nu numai din pricina cenzurii de partid, dar şi pentru că marea carte a lui Călinescu continua să impresioneze disproporţionat, să sufoce aproape orice iniţiativă. Singurul dintre criticii de prestigiu ai generaţiei mele, Eugen Simion a publicat patru volume Scriitori români de azi, sub comunism, despre cărţi şi autori pentru care a luptat curajos şi unde, adeseori, formulează judecăţi de valoare sigure, rezistente. Regretul meu este că profesorul Simion, ocupat cu, desigur, înalte şi meritorii funcţii culturale, şi-a neglijat acest proiect, dar… sper totuşi că va reveni asupra lui. Mai trebuie să amintim aici încercarea exilatului la München, splendidul critic şi istoric clujean Ion Negoiţescu, care, vai, nu şi-a putut duce la bun sfârşit proiectul lui de-o viaţă, publicând doar fragmente ale unei istorii posibile, cu nu puţine studii grăbite, însăilate şi, după părerea noastră, scrise sub imperiul unei alte cenzuri interioare decât cea căreia i-au fost supuşi, mai mult sau mai puţin, toţi din patria comunistă. Am fost prieten cu regretatul Negoiţescu, mi-a comentat cu o extremă vivacitate şi inteligenţă primele mele romane, ne-am văzut adeseori în exil, la München mai ales, şi regretăm din suflet că această unică şi extrem de rară inteligenţă, susţinută de o cultură fără egal, nu şi-a putut finaliza proiectul lui major, de care, e drept, s-au speriat şi cerberii partidului! (Ca şi unii, trebuie să spunem, scriitori de mâna a doua, bine instalaţi în posturi culturale sau administrative, pe care o schiţă a unei posibile Istorii…, apărută în revista Familia prin anii şaizeci, i-a pus pe jar şi au alergat ei înşişi la tovarăşii de la c.c. ca să o interzică. Da, trebuie să amintim şi aceste aspecte, să nu ne închipuim că noi luptam, cum credea la modul simplist emigraţia culturală de la Paris, doar cu activiştii obtuji. Să nu uităm că nume sonore ale literaturii române sub comunism, sub stalinism, dar şi după, uneori au aruncat cu pietre în marii ctitori ai clasicismului şi modernităţii noastre, de la Maiorescu la Blaga, Voiculescu, I. Barbu sau Rebreanu etc., nume azi ţinute la mare prestigiu de mai tinerii creatori, cum ar fi un Crohmălniceanu, pentru a nu da decât un singur exemplu).

În ce mă priveşte, nu aş vrea prin studiul de faţă să mă erijez într-o postură care nu-mi convine şi nu mi se potriveşte, aceea de arbitru al receptării. Sunt prea vechi şi decis profesionist al romanului ca să ambiţionez la alte titluri. Dar, ceea ce mă îngrijorează în studiul de faţă, cum se va vedea mai jos, nu e atât starea criticii actuale cât spiritul ei. Aşa cum în eseul meu citat mai sus, Spiritul românesc… nu tratam reacţia noastră, a intelighenţiei române, pe parcursul deceniilor comuniste faţă cu o dictatură sau alta, dejistă sau ceauşistă, aflate pe toate buzele şi azi, ci mă interesa, cu mijloacele mele intuitive, bazate mai ales pe empirii, să înţeleg cum reacţionăm noi, crema gânditoare şi expresivă a unei comunităţi de limbă, de teritoriu, istorie etc., în cazul unei dictaturi. Aproape indiferent care, aşa cum naţiunea şi cultura noastră a trăit destule şi, vai, extrem de dure, de pitoreşti, de scandaloase, de pe la sfârşitul medievalităţii până la aceea, mai modernă, a lui Carol al II-lea, să zicem.

Deoarece, noi suntem azi, la două decenii de la prăbuşirea fără seamăn a unui imperiu, cel comunist, încă prea aproape ca să ne putem face o idee clară despre ce am trăit, sine ira et studio, cum se zice; şi poate şi aceasta explică de ce dictatura ceauşistă e scrisă şi ponegrită – pe drept cuvânt! – pe toate gardurile Europei, dar de cea a lui Dej, infinit mai brutală – Dej fiind un dictator care a trimis în puşcării şi în lagăre de exterminare elita unei ţări, indiferent că era cea financiară sau politică, culturală sau agrară – nu se vorbeşte mai deloc. Să fie aceasta doar rodul unei patimi sau un semn de primitivism, de aleatorie şi conjuncturală viziune asupra prezentului sau a trecutului recent, faptul că ne uităm cam iute trecutul, chiar dacă l-am trăit noi înşine, aşa cum alte naţii, mai orgolioase decât a noastră, germanii, după catastrofa militară, umană şi ideologică pe care au provocat-o pe mapamond, ani la rând au preferat să n-o discute. Sau, dacă o făceau – vorbesc de generaţiile care au trăit şi au activat în infernul brun – uitau cu bună ştiinţă multe din acele amănunte sau nuanţe pe care se sprijină istoria, la urma-urmei. Sau aruncau vina pe conducători. În cel mai bun caz se scuzau prin ignorare; deşi, noi românii ştim prea bine, deoarece am trăit şi noi un astfel de univers concentraţionar, evident nu de anvergura şi cu urmările celui german: că derapajele, abuzurile sau crimele sistemului se aflau, până la urmă – există totdeauna martori care vorbesc, mai devreme sau mai târziu; chiar şi riscându-şi poziţia sau pielea, familia.