Arcanele Strigoniei de Mihai Șurubaru
MOARTEA UNUI ACROBAT
În timp ce filosofam pe marginea „misterelor strigoniene”, cărora încercam să le dau o formă matematică sau cuantică, am ajuns pe „nesimţite” în dreptul scării blocului unde locuiam ca proprietar absolut. Aici sunt întâmpinat de o mulţime de colocatari, care-şi făceau cruci generoase şi mă gratulau cu voce stinsă:
– Dumnezeu să-l ierte! Era deosebit! Va fi greu de înlocuit! Era un adevărat artist!
Un gând negru pune stăpânire pe mine. Încep să intru în sevraj, tremurând ca un electrocutat. Încerc să iau liftul, care, lovit de „efectul strigonian” tocmai acum, refuză îndărătnic să mai urce! O iau la fugă pe scări – zic fugă, din orgoliu, că de fapt era un urcuş în genunchi, ca la Mănăstirea Lainici! Ajung sfârşit, cu limba scoasă şi ud de parcă am dansat în ploaie!
Pe uşa apartamentului atârna un drapel negru, prevestitor de moarte. Deasupra era scrijelit „Mane, Tekel, Fares”! Simt că mă ia cu leşin. O bătrână se repede şi îmi dă cu săruri grunjoase pe sub nas. Încep un strănut fără sfârşit. Administratorul Maiorovici, un fost colonel reformat, mă susţine de sub braţ înbărbătându-mă:
– Ţin-te, frate, viteaz! Eu când am făcut Stalingradul, îmi îngheţaseră ciangalele, dar m-am ţinut drept şi mândru! Mama lor de bolşevici, praf îi făceam!… Dar n-am avut tancuri!… Nici tunuri, şi nici şube şi mănuşi!… Mama lor de bolşevici, ei aveau!… Intra-le-ar secera pe gât şi ciocanul în cap, până or vedea stele verzi! Zicând aceste vorbe ce combinau bravura cu blestemele, probabil vizualizând cum îi trage ciocane în cap bolşevicului, mă lovi cu pumnul în creştet de m-a scos din transă înainte să fac spume la gură! Pe uşă, tocmai intră în pas de gâscă vecinul nostru, pompier voluntar cu cască roşie din carton presat, şi rosti milităreşte, bătând din tocurile cizmelor de cauciuc:
– A expirat la datorie! Sunt sigur că acolo unde s-a dus el, unde nu e nici foc, dar nici gheaţă, va avea un comportament demn şi va lua toate măsurile ca să nu se mai întâmple!
Tovarăşa Şumilova, secretar al Biroului Politic pe judeţ, înainte să facă o criză de epilepsie, începu caracterizarea:
– L-am cunoscut personal! Mai venea pe la Milly, pisica mea de a doua! Pot spune că se comporta foarte corespunzător! Ce făceau ei acolo, sub pat, în intimitatea întunericului, era treaba lor! Dacă nu dăunează liniştii oamenilor muncii din bloc şi nu aduce probe materiale cuantificabile, eu nu mă pot opune unei relaţii sincere şi aproape omeneşti. Dumnezeul lor să-l odihnească până va trece la alte activităţi!
Doamna Aspasia, bocitoarea profesionistă, odată făcu spume la gură şi căzu în transă:
– Ai plecat, Mikyduţă! Ai plecat fără să ne întrebi! Ne-ai părăsit incognito, Mikyduţă!
Apoi ochii i se dilată, iar spumele de la gură devin ca vata de zahăr pe băţ. Noroc că domnul Gogu, veterinarul, a scos repede un cleşte şi a strâns-o de degetul mic să nu cadă în epilepsie spontanee. Aspasia îşi revine şi, pierzând firul subiectului de bocit, o ia pe de lături:
– Ai fugit ilegal în Germania Federală şi mi-ai lăsat fata borţoasă şi cu datorii la stat!
Cădea-ţi-ar mâinile, cu cancioc şi cu mistrie, dacă nu ne trimiţi şi nouă valută!… Banditule, trădătorule, turbatule, ţiganule, boanghenule, jidanule! Domnul Gogu a scos-o imediat afară:
– Coană Aspasio, ţi-ai pierdut minţile? Se poate, tocmai acum să ne punem rău cu marile puteri? Vrei să te trezeşti cu fiscul la uşă? Vrei să te taie ţiganii cu şuriul? Vrei gulaş otrăvit sau poate vrei să plătim bani grei pentru cine ştie ce Holocauste? Ce, eşti ţicnită? Domnul Gogu o conduse până la scară, după care îi trase un şut în fund:
– Pleacă dracu de aici, bolşevico! Lumea se prăpădeşte şi baba se piaptănă! Numai la bani nemunciţi ţi-e gândul! Domnul administrator adăugă şi el răstit: Plăteşte-ţi în „morţii mă-tii” întreţinerea şi pe urmă să revendici valută forte! Ai văzut că domnul Iosif, pocăit şi cu mulţi copii, îşi plăteşte întreţinerea la zi!
Domnul Iosif era pocăit şi, cu toată bonomia lui, stătea câteodată la afişierul blocului şi, cu un fular cu nod, lovea în cap pe toţi bărbaţii care nu plăteau întreţinerea, strigându-le din rărunchi:
– De ce, măi trădătorilor, eu care am făcut puşcărie politică pot, iar voi care aţi stat la bere nu puteţi? Câteva femei care aveau bărbaţii mari consumatori de bere şi prezentau insuficienţe erectile, le-au interzis să mai bea bere şi au tras concluzia că puşcăria politică face bine, şi că domnul Iosif e singurul din bloc care mai poate!
Între timp îmi revin şi eu din pumnul administratorului Maiorovici.
Imaginea devine clară şi văd propria sufragerie cu bocitoarele îmbrăcate cernit. Plângeau şi îşi smulgeau părul de durere. Coana Sultana, ghicitoarea cartierului, care ghicea mai mult viitorul îndepărtat, ţinea într-o mână globul de cristal, iar cu cealaltă făcea pase magnetice – şvabuk, şvabuk, şvabuk!… şi deodată sări ca arsă!… Îl văd! Îl văd!… E îngheţat de viu, dar mai clipeşte încă!… Începu să dârdâie, apoi căzu în transă şi angajă un dialog cu o nălucă:
– Ţi-e frig, iubiţel? Să-ţi dea Şumi cojocel?…
Bietei Coana Sultana, care lucra „la negru”, de câte ori ghicea cu „globul de cleştar” îi apărea Ghiţă Negrişor, subofiţer ce căzuse prizonier la Stalingrad şi care probabil murise de mult, pentru că primea de la el scrisori bătute la maşină! Cine poate crede că prizonierii aveau maşină de scris scrisori pentru acasă! Şi, pe urmă, Ghiţă avusese mâinile degerate! Era clar o operaţiune tipică de intoxicare a KGB! Ăştia nici acum nu se lasă! Deodată Sultana se zbate, tresare şi se trezeşte brusc: Să-l îngropi înainte de miezul nopţii! Ai grijă să nu se transforme! Să-i pui şi câţiva căţei de usturoi, că altfel nu vom avea linişte pe scară! Apoi prezicătoarea căzu într-un somn adânc cu sforăituri! Abia acum mă dezmeticesc şi eu şi ce-mi fu dat să văd? Pe masă, într-o sticlă de lapte, odihnea, înghesuit şi asfixiat, motanul Mikyduţă, alias „Acrobatul”, cu pseudonimul „Tumbă”, fiul legendarului erou „Cotoiul Baltazar” care a ucis, în luptă dreaptă, Şarpele cu Pene! Mikyduţă era un motan negru şi avea ceva drăcesc în el! M-am gândit să-l botez Baghera, dar mi-a fost teamă să nu mă târască prin procese urmaşii lui Kipling. Sărea peste balcoane, mergea pe frânghia de rufe sau pe firele dintre stâlpi de telegraf şi locatarii blocului l-au poreclit admirativ „Acrobatul”. Turnătorul de bloc – cel cunoscut, bănuit totuşi a fi impostor – l-a trecut în „Carneţelul de delaţiuni” cu numele codificat „Tumbă”. Evident, pentru îndemânarea lui de a se da peste cap cu coada în gură! Pentru aceste însuşiri a fost bănuit că ar fi evadat de la Circul de Stat din Moscova! Urmărea câte un „muscoi” pe perdele, pe tavan şi-l prindea în ambuscadă cu un „salt Tsukara” şi ateriza cu coada înainte în sticla de lapte!
Cu coada înainte pentru a putea ieşi cu capul mai uşor pe gâtul sticlei! De data asta însă, eu, criminal inocent şi capiu, am uitat pâlnia în gâtul sticlei! Artistul Mikyduţă, după ce a executat un triplusalt, abia în ultima clipă a observat pâlnia! Şi-a răsucit instinctiv trupul felin şi a aterizat cu capul înainte!
Eurobservator –
Viorel Sănpetrean:
Strigonia este în noi
După câteva decenii dedicate, da, trup și suflet, cinematografiei, cu osârdie filmului de animație, dar și timp de înțelegere a mecanismelor și consecințelor istorico/militare, la senectute, Mihai Șurubaru se întoarce spre lada de zestre a lecturilor asimilate, fără spaimă, cu bucurie, la o obsesie a lui Hemingway: a povesti simplu despre fapte „aparent” simple.
Și-a găsit o „cheie” in tentativa modului de a spune o poveste/ de a o repovesti. Altfel. O analiză poate identifica câteva modele/ metode de lucru (cum a spus, admirabil, seniorul Paleologu), cum ar fi scrierile de tinerețe ale lui Eliade sau, mai departe/ aproape, ușoare dâre ale umbrei lui Caragiale. Gândite cinematografic.
Ceea ce, nefiind imitație, nu-i de nasul oricui!
Stilul este acaparator, ceea ce face primul strat al lecturii captivant. De la al doilea strat, Strigonia este o lume cât se poate de „reală”, îți pătrunde ca un drog ( în doze rezonabile) binefăcător. Cine caută plăsmuiri/proiecții ale propriului „eu” se înșeală, ca orice narcisist, căci autorul nu si-a propus/ nu vrea să epateze, ci să re(povestească). După baierele mintii lui.
Motto-ul Strigoniei cred că este: „Așa ne-a fost dat să fie”. O fatalitate care ne „descarcă” penal de orice responsabilitate/ răspundere in față istoriei, dar ne și lecuiește, definitiv, de firicelele de speranță.
Cineastul a constatat că istoria sare peste „montaje”, chiar le tratează cu o triumfală îngăduință, și își vede de logica propriei ei povești.
Șurubaru este un povestitor născut, necum făcut.
Eurobservator –
Gabriel Gherasim:
Regizor de animație, jurist și ploieștean (această din urmă calitate este, precum vedeți, o adevărată meserie), Mihai Șurubaru calcă apăsat în arena literelor prin proaspătul volum ce reunește paisprezece pseudo-nuvele, dezvoltări firești ale unor reverii autumnale de cineast. Umorul bine dozat, înfrățit în unele cazuri cu o imersiune delicată în fantastic, sfidează cotidianul ca pretext, conducându-ne pe căi nebătătorite spre o lume în care tronează, imperial, imaginea. Într-adevăr, textele în sine se vor vizualizate pe un imens ecran, fenomen inevitabil pentru orice lector, oricât de grăbit ar fi el. Îmaginația autorului generează un spațiu pseudo-utopic, Strigonia, familiar multora, loc în care este temperată, firesc, de o erudiție lipsită de ostentație.
Mai mult: https://bit.ly/34Sq7SG
Eurobservator –
Mihai Neagu Basarab:
Autorul este la origine animator și regizor la Animafilm. Pe parcursul unei adolescențe prelungite, cum le stă bine adevăraților artiști, s-a specializat în filme de animație, obținând în acest domeniu o serie de premii naționale și internaționale care l-au stimulat spre dezvoltare și diversificare. Această culegere de povestiri științifico-fantastice cu iz umoristic și chiar polițist beneficiază de o frumoasă prefață de Titus Vîjeu intitulată „Logica strigoniană”, după care autorul însuși într-o notă, ne introduce în subtilitățile scrisului său, apropiindu-ni-l înțelegerii noastre. Prima din cele 14 povestiri ne învăluie blând, prudent. Se intitulează „Moartea unui acrobat” și descrie tragicul sfârșit al motanului povestitorului, sufocat datorită unei pâlnii situate le o sticlă în care felina masculină, deci oarecum imperfectă din această cauză, fapt pe care autorul îl ascunde cu grijă, obișnuia să se prăbușească reversibil, când lipsea pâlnia, în cadrul unor exerciții fizice menite să-i mențină forma fizică necesară în fel de fel de împrejurări. Înmormântarea lui Mikyduță schițează un final deschis până când intră în funcțiune lopata „Linnemann” și speranța își dă și ea obștescul sfârșit alături de cel cu numele conspirativ „Tumbă”. A doua povestire e intitulată „Miracol la Săpânța” și s-ar vrea un vis cu accente suprarealisto-onirice. La trezire, desigur, aflăm secrete militare în sensul că suntem informați despre niște arme foarte noi care pot schimba soarta lumii. Cea de-a treia povestire este „Celacantul muzical” și conține relatarea unei călătorii imaginare în republica Celaca. Este vorba despre o țară care ar putea fi lumea de dincolo, unde predomină sufletele morților și ale nenăscuților. Particularitățile acestei republici măsoară fantezia inimaginabilă a autorului care se trezește în cele din urmă la Gara de Nord din București, după ce plecase singur în autobuz din autogara Filaret. „Test la Follywood” este o povestire ceva mai lungă pentru că tratează încercările autorului, de profesie regizor, de a se angaja într-un domeniu profesional la care să poată face față. Și aici absurdul cochetează cu fantasticul, reușind o remiză pentru a ne convinge că de fapt nu era vorba de vreo cochetărie. Modificarea cauzalității contribuie la indescifrabilitatea logică. Și totuși umorul rămâne sănătos și chiar mai mult decât atât: o ia razna sănătos. Studiourile cinematografice plăsmuite sunt înlocuite fără urmă cu un magazin de jucării, într-o oarecare măsură, în cele din urmă. „Am un scenariu!” este tot o povestire fantastico-umoristică din sfera de activitate a autorului. Din acest motiv este, ca și precedenta, ceva mai întinsă, fabulația se desfășoară plecând de la cel mai cunoscut context. După ce impută fatalității faptul că l-a urmărit mai insistent decât securitatea, autorul face haz de necaz din cauza unei realități oarecum paradoxale: avem regizori destul de buni, care ar putea face filme și mai bune decât cele pentru care nu sunt fonduri. Aceste fonduri inexistente azi vor apare odată cu niște regizori comerciali, cum ar fi putut fi Sergiu Nicolaescu, dacă n-ar fi răsărit în bătătura realismului socialist. Pentru prostit poporul se vor găsi la nevoie fonduri. După ce marea artă va dispare prin lipsă de părinți, nu se vor mai finanța nici măcar filme mijlocii (se muncește atât de mult la orice film încât, de pe margine, nu poți spune unui film mediocru decât că e mijlociu.). Mă bucur că, măcar după prima sută de pagini, chiar dacă n-am reușit să intru în pielea autorului, m-am furișat în barba lui. „O zi la muzeu”, din punctul meu de vedere, este o scurtă capodoperă, o paradă de erudiție în domeniul artelor plastice care batjocorește prețiozitatea unor critici de artă plastică academiști, care cu toții astăzi își depășesc atribuțiile, ei trebuind prin definiție să nu scrie decât despre pictorii pe care i-a uitat toată lumea.
Mai multe: https://bit.ly/32NJcml
Eurobservator –
N. Georgescu:
Este cu totul surprinzătoare această carte de proză fantastică a lui Mihai Șurubaru care (pentru că) se regăsește atât de insistent, implicit și explicit, în viziunea onirismului românesc de factură Dimov-Țepeneag. Surprinzătoare, pentru că s-ar fi crezut că onirismul a fost o modă scriitoricească începută în anii 1964-1968 și stinsă sau dizolvată treptat odată cu stingerea ori autoexilarea în Occident a adepților ei. Curentul ca atare este revendicat de istoria literară în contul unei fronde anticomuniste reale, se scriu studii despre onirism, se alcătuiesc antologii de autori, se elaborează teze de doctorat; dar o continuare a lui ca și când ar fi contemporan, și asta fără intenție parodică, n-am sesizat în mod expres, în proză. Rămâne de văzut (de aflat de la autor, eventual) dacă aceste proze n-au fost cumva scrise chiar atunci – și publicate abia astăzi…Oricum, nouă, această carte ne prilejuiește o (scurtă) discuție pe marginea termenilor – cu părere de rău că, fiind interzis pe vremea comunismului (considerat „evazionism”) iar după 1990 lăsându-se uitării, redescoperit la palierul teoretic nu s-a discutat, totuși, îndeajuns. Aș vrea doar să leg acest enunț al lui Leonid Dimov: „eu nu povestesc un vis (al meu sau al altcuiva), ci încerc să construiesc o realitatea analoagă visului” – nici mai mult nici mai puțin decât cu o observație a lui G. Ibrăileanu despre Creangă, care: „..e atât de realist, încât unele din poveștile lui sunt aproape lipsite de miraculos, care îngăduie povestitorului să înzestreze pe eroii săi cu însușiri sufletești și trupești peste măsura omenească. Iar creațiilor pur fantastice, ca zmeii ș. c. l., Creangă le împrumută o viață curat omenească, și anume țărănească, îi amestecă cu desăvârșire în mediul vieții de toate zilele din Humulești și-i tratează pe-un picior de perfectă egalitate ” G. Ibrăileanu îl „ferește” pe autor de miraculos și de fantastic în același timp – și, dacă adaptăm instrumentarul critic la anii noștri, nu e greu de înțeles că acest fel de literatură se regăsește în ceea ce se cheamă, mai ales după literatura sud-americană, „realism magic”, a cărui cea mai simplă definiție este dată de Dicționarul Oxford: „gen ficţional modern în care evenimentele fantastice şi fabuloase sunt incluse într-o naraţiune care menţine tonul credibil al prezentării obiective a realităţii”. În fond, se înțelege din G. Ibrăileanu, miraculosul ține de supranatural (minune), iar fantasticul, de ficțiunea pură (fantezie, fantasmă, vis). Oniricul, prefigurat de Ibrăileanu în anii 20 ai secolului trecut, ca și realismul magic care i-a fost contemporan (anii 60-70 ai aceluiași secol) se bazează pe construcție și pe logică.
Mai multe: https://bit.ly/3lL3GVg