Casa din întuneric

„Dumnezeu vorbeşte nestingherit; dă semne discre­te că există”, îşi spuse Matei, grăbindu‑şi brusc paşii, de parcă şi‑ar fi dorit să fugă de acel gând cuibărit în minte. Dar mai era ceva la mijloc: nu‑i plăcea să întârzie, iar el îi promisese maică‑sii că se va întoarce în nici o jumătate de oră; pentru el lipsa de punctualitate era echivalentul impoliteţii, dacă nu mai grav, un indiciu de desconsiderare a celuilalt. Închise poarta. Ridică ochii spre cerul cristalin, decupat parcă din unele picturi murale ale acelui straniu hierofant al culorii, Fra Angelico; păsări crude, de culoarea plumbului, se roteau în cercuri inegale, ca şi când ar fi re­inventat un fragment de pictură prerafaelită. Se pregătea ceva. Urma să se întâmple ceva anunţat indistinct şi ferm. Puştiul mergea grăbit oarecum – ceea ce nu‑l împiedica să contemple peisajul. Era primăvara devreme, bobocii abia se desfăceau; se disipau împrejur un fel de freamăt, o che­mare surdă, neclară, un fel de zumzet vag, afund, un miros reavăn şi viu care – înainte de a răscoli văzduhul încordat – îi răvăşea trupul de animal neieşit de tot din adolescenţă.

Matei avea trup puţin. Era înalt, de vreun metru opt­zeci şi cinci; trăsăturile feţei trase, lipsite de asprime; corp proporţionat, frunte lată, adâncită spre creştet deasupra tâmplelor ample; părul des era de un negru îndârjit; avea sprâncene accentuate, stufoase şi fine, ochi de un albastru intens, lunecat spre gri, nas prelung, fin, cu nări ample, buze late, senzuale, cărnoase, o aluniţă de mărimea unei monede de cinci bănuţi pe obrazul drept, urechi mici des­pre care taică‑său – şi el cu urechi departe de a fi masive – spunea că sunt moştenite, ca şi sensibilitatea exagerată de altminteri, de la Riri; bărbia îi era niţel întoarsă spre buza inferioară (semn de încăpăţânare, probabil), pe mijlocul ei avea un semn din născare abia vizibil. Un Adonis modern. Era îmbrăcat într‑un trening albastru, cu guler şi mâneci de un alb ferm, la plecare îşi pusese în grabă adidaşii şi o scurtă din cale afară de subţire, kaki, nepotrivită: afară era, totuşi, răcoare. Îşi bălăbănea mâinile de‑a lungul cor­pului lung, aproximativ, ca şi cum ar fi lopătat aerul; barca trupului său era uşoară, ca o ploaie abruptă venită din ce­rul încins, terminată cu o zăpuşeală persistentă.

În faţă se întindea o fâşie de pădure; mai avea de mers până la ea vreo zece minute, nu mai mult; îi plăcea acea parcelă, fiindcă ea delimita spaţiul menit locuirii: dincolo de dunga formată de stejari, arţari, plopi şi alţi copaci bă­trâni, puternici, începea, cel puţin pentru el, o altă lume. Copacii erau dezgoliţi, unde şi unde atârna câte o frunză uscată, scheletică, însă se simţea că totul prinde, încetul cu încetul, viaţă, o viaţă nouă. Drumul era acoperit cu pietriş de un alb murdar. Porţiunea aceasta nu‑i displăcea. Era un drum de ţară, tivit pe la margini cu vile, case la curte, gră­dini, conace. În curând va păşi pe asfalt, va trece de lacul care începea nu departe de acest nod al şoselei ce şerpuia spre benzinărie, de unde drumul se bifurca: un fir ducea spre localitatea propriu‑zisă în care Matei se mutase cu maică‑sa şi cu Grig, bunicul lui, iar celălalt, în direcţia ca­pitalei. Cerul era senin, la orizont însă se iscau – în turme bine organizate, neuniforme – nori gri, deveniţi amenin­ţători. Nouri prevestitori de ploaie. Ajunse la intersecţie; acolo fâşia de copaci se termina; coroanele erau ca nişte schelete ce dau culoare – deci, o doză de fiinţă – vidului. Se forma un spaţiu gol, adăstând. Şi porţiunea asta o iubea.

Pentru farmecul ei prevestitor, pentru liniştea cu iz de stranietate, săgetată, când şi când, de ţipătul păsărilor ce se întorceau acasă sau de şuieratul roţilor vreunui vehicul; maşinile ajunse în acest punct, nu se ştie din ce motive, în­cetineau. Tot pe dreapta crescu ca din pământ – atât de ab­sorbit era de aerul primăvăratic, încât observă cu întârzie­re – benzinăria. În curând ajunse la băcănie. Salută politi­cos şi rece, înclinându‑şi un pic capul în faţa vânzătorului. Tejgheaua era proaspăt ştearsă; se vedea asta după urmele de umezeală lăsate pe suprafaţa ei acoperită pe ici‑colo cu zgârieturi abia observabile. Mirosea a levănţică şi a liliac. Aha. Pe colţ, în dreapta sus, ardeau două lumânări de un mov intens sub un vas ce reprezenta un soare negru în care fusese turnată un pic de apă amestecată cu uleiuri volatile, folosite, după cum ştia Matei, în diverse terapii. Se auzi un sfârâit; zgomotul crescu. Patronul se apropie de soarele negru şi turnă în minusculul vas oleacă de apă, apoi picură din sticluţele de‑alături uleiuri; avea gesturi lente, calcu­late, experte, ca şi când ar fi iniţiat el însuşi acest ritual. Sfârâitul, fireşte, încetă de îndată. Urmărind gesturile pro­prietarului, Matei ceru două pâini; erau suficiente pe câte­va zile, dacă nu pe o săptămână, pentru cei trei membri ai familiei; în familia lor se mânca puţină pită.

Straniu, deşi taică‑său plecase dincolo de aproape un an, obiceiurile Naidinilor rămăseseră cvasiintacte, de par­că, prin constanţa lor încăpăţânat inventivă, acestea aveau senzaţia că stăpânul casei şi al acelui cuib familial urma să revină de la o zi la alta, dacă nu de la o clipă la alta. Puştiul plăti cele două pâini şi, uitând să ia restul, dădu să iasă din încăpere, când fu strigat de un bărbat:
– Tinere domn, vino, te rog, auzi Matei o voce joasă, plăcută, identificată repede: îi aparţinea unui bărbat tre­cut de cincizeci de ani, a cărui prezenţă o remarcă abia în acea clipă. Stătea nu departe de tejghea, lângă un raft plin cu băuturi alcoolice, situat în dreapta. Ţinea în mâini o sticlă de Black Label. Hm, cum de nu‑i remarcase prezenţa mai devreme? Mirarea tânărului era firească.
– Mda, mulţam fain, zise Matei, schiţând un zâmbet larg, discret.
– Ai venit de curând aici, spuse bărbatul trecut de cincizeci de ani.
– De două săptămâni parcă, răspunse şovăind junele. Surâse. N‑avea simţul timpului. Vânzătorul, între timp, îi întinse restul, precizând că oricum i‑ar fi dat banii, când ar fi venit data viitoare.

Matei vru să pună monedele în buzunar, dar, vai, o mişcare neatentă şi le scăpă, scuzân­du‑se şi adunându‑le de pe jos. Cât de neîndemânatic pot fi, pentru Dumnezeu, scap totul din mâini, sparg, distrug, uit, pierd, bombănea tânărul domn, simţind cum îi roşesc obrajii. Ecoul clinchetului produs de monedele scăpate mai persista în scoica urechilor.

Când termină să adune banii mărunţi, Matei îl fixă pe bărbatul care îl întorsese din drum. Nu‑i făcea plăcere că a revenit pentru atâta lucru: hm, nişte amărâţi de trei lei cincizeci şi şase de bani. Apoi era fâstâcit din cauza stân­găciei sale; nevăzute şopârle de un roşu intens i se zbăteau la tâmple. În schimb, nu‑i displăcea – abia acum realiza acest lucru – că fusese chemat cu apelativul „tinere domn”. Evident că în cazul în care la scenă ar fi asistat taică‑său, David, oho, l‑ar fi dojenit, în mod cert, pentru risipă, cum făcea de obicei până să…

Bărbatul trecut de cincizeci era sobru, înalt, mai înalt decât Matei, de vreun metru nouăzeci, poate mai mult, păr cărunt pe trei sferturi, des, frunte amplă, cearcăne accen­tuate, sinilii, nas subţire, prelung, acvilin, ascuţit la vârf, ochi catifelaţi, despre care Matei îşi va spune şi mai târziu exact ce‑şi spusese când stătea în faţa acestui bărbat după ce ridicase monedele: „Parcă îl cunosc de o viaţă!”. Matei deschise larg ochii, de un albastru dens spre gri, şi se taxă de îndată: „Hm, ce prostie”. Apoi, puştiul remarcă linii­le ferme ale buzelor pline, frumoase, de carnasier sadea, gaura blândă în bărbia ascuţită, obrajii fermi, proporţiile fără reproş ale acelui trup încă tânăr: era îmbrăcat în pan­taloni gri în carouri de un gri mai intens, un pulover albas­tru, ce‑i acoperea coapsele, iar la gât avea un fular roşu cu nişte desene romboidale de un roşu stins, îmbinat cu un bej contrastant. Pantofii gen sport, se vedea, erau de calitate.

– Semion Ruda, se recomandă întinzându‑i mâna băr­batul cu voce joasă, plăcută, îmbrăcat în pantaloni gri şi pulover albastru.
– Matei Naidin, răspunse tânărul cu ochi albaştri spre gri. Îmi face plăcere să vă cunosc, adăugă şi se uită la mâi­nile interlocutorului: degete lungi, subţiri, fine; pe arătă­torul mânii drepte domnul

Ruda avea un inel din argint masiv, cu imaginea unor semiluni. Probabil e un pianist, îşi dădu cu părerea Matei şi surâse interior.

Schimbară câteva cuvinte, în vreme ce se auzi un zgo­mot surd, de borcan spart; vânzătorul se înveseli deodată din cauza micului incident şi se scuză:
– Ca să vezi, ce întâmplare de duminică! zise el, com­pletând până să‑şi tragă sufletul:
– Ce întâmplare!

Spunea asta cu un ton apăsat, şăgalnic, de parcă s‑ar fi întâmplat te miri ce minune. Cei doi nu se arătară din cale afară de deranjaţi. Se uitară amândoi spre tejghea, pentru ca imediat să refacă firul începutului de discuţie. În timp ce ieşeau din prăvălie (aşa îi spunea proprietarul şi vânzătorul magazinului, deşi în afară de pâine, mai avea puţine produse care să justifice denumirea dată, pare‑se, în semn de alint mai mult), urmaţi de mesagerii de aer ai mirosului de liliac şi levănţică, Matei îi comunică domnului Ruda că sunt veniţi, el şi maică‑sa, Riri Maria Constanţa, plus bunicul său, Grig, din Nordul ţării, unde au avut un apartament cu cinci camere în centrul urbei cu un nume mirosind a vremuri defuncte, Victoria.

– Probabil că nici nu ştiţi unde se află acest orăşel. E drăguţ însă, continuă tânărul. Un banal oraş de provincie, de unde mă bucur că am luat‑o la sănătoasa, altfel…

Matei ezită, poticnindu‑se la jumătatea frazei şi ple­cându‑şi privirile albastre. Erau în plină stradă. Se stârni un vânt plăcut, un pic şfichiuitor, neaşteptat întrucâtva. Nourii negri de la orizont îşi spuneau răspicat cuvântul. Până mai ieri soarele arsese cu puterea cu care arde când primăvara izbucneşte violent, sagace. Norii se mutaseră, între timp, deasupra, luând‑o în direcţia Târgovişte.

Matei ridică uimit din umeri: ca să vezi cât de organizat se mişcă! Uită ce spusese adineauri. Urmărea un porumbel gras şi tăcut, ce zbura deasupra capului; auzi distinct bătaia de aripi, mecanicul vuiet de zbor, apoi vuietul scos de un avi­on ce plutea ca o balenă greoaie la o distanţă nu foarte mare. Aha, prin urmare, aeroportul – îşi spuse pentru nu se ştie a câta oară de când se mutase aici – e în apropiere. În urma păsării de fier, în văzduh, rămânea o dâră sânge­rândă. Spectacolul era impresionant.
– Altfel ce? se interesă politicos domnul Ruda.
– E mai complicat, remarcă Matei, lăsând baltă porum­belul, avionul, dâra roşiatică şi nostalgia lui taică‑său după avioane, şi începând să‑şi maseze urechea dreaptă; făcea aşa ori de câte ori sfiala îi întindea capcane. Te pomeneşti că acest porumbel – şi nimeni altcineva – ştie ce vreau! îşi zise interior şi continuă cu vocea tare:
– Mai complicat, repetă, căzând pradă unui gând fugar.

Dar poate totul este în realitate mult mai simplu. Doar că eu de la un timp încoace complic la modul cel mai stu­pid lucrurile; mă rog, optsprezece ani, vârsta lui nici‑înco­lo‑nici‑încoace. Naiba ştie. Spunându‑şi lucrurile astea în gând, adolescentul îşi ridică umerii laţi, osoşi; pata de pe bărbie i se umezi, ochii îi deveniră aproape gri.

Domnul Semion Ruda îi fixă griul ochilor; Matei nu‑şi feri privirile, susţinând blândeţea rotundă a ochilor cati­felaţi din faţa lui şi repetând, iarăşi, în gând: Doamne, de unde cunosc eu aceste priviri? Ei, de unde? Bărbatul trecut de cincizeci îi atinse uşor umărul osos, neformat încă, şi‑l invită să‑i facă o vizită.

– La şapte seara, spuse. E bine? adăugă, fără să‑i lase timp pentru gândire.
– E perfect. Dar… Matei se poticni din nou în ezitare, îşi lăsă capul frumos de Adonis pe o parte şi îşi plecă pri­virile, iar pe urmă începu să‑şi frământe mâinile ţinute cu tot cu sacoşă la spate.
– Stau nu departe de voi, e casa din deal, dincolo de lac. În mod sigur ai văzut‑o pe muchia colinei. Şi nu o singură dată! De la tine până acolo faci un sfert de oră, nu mai mult, îi ghici motivul îndoielii bărbatul. S‑a făcut?
– O.K., spuse tânărul un pic mirat; interlocutorul său era bine informat.

Nu mai vorbiră decât puţin; lucruri fără importanţă, aduse în albia formată între ei cu aerul că pălăvrăgesc despre vremea capricioasă sau despre căderea guvernu­lui. Adolescentul află că domnul Semion Ruda e un istoric al mentalităţilor; ah, da, numele i se părea cunoscut lui Matei. Silabisi în gând: Se‑mi‑on Ru‑da. Matei realiză la un moment dat că îşi potriveşte paşii după cei ai străinu­lui, ceea ce îl irită. Vântul îi sculpta faţa. „Ai grijă să nu ră­ceşti, aiuritule”, i‑ar fi spus taică‑său, dacă… Se despărţiră la poarta casei Naidinilor. Matei se uită la ceas. Trecuseră mai bine de trei sferturi de oră. De ce o fi întârziat la bă­cănie? Riri va fi supărată. Trăgând aer în piept, de parcă urma să intre de îndată într‑o sală unde va susţine exame­nul vieţii sale, Matei bătu la uşă. Intră.

– Te‑am aşteptat, spuse maică‑sa cu voce moale.

Riri nu‑i făcu nici un reproş. Nici un gest prin care să‑i remarce întârzierea. La o adică, fleacuri sunt toate astea. Grig era plecat. Luară masa în tăcere: salată asortată, frip­tură de mânzat, cartofi natur, presăraţi generos cu mărar; Matei ar fi preferat sosul de mărar ori tzatziki preparat de Grig. Se tăcea, de altfel, enorm în familia asta. De când se întâmplase accidentul… Dar şi până atunci, vorba multă era prohibită printre Naidini. Cât de dor i se făcea uneori, mai ales serile, de poveştile lui David! Cele ale primului David. Istorii pline de haz, basme româneşti, poveşti ru­seşti, inventate sau doar citite de taică‑său (profesor de li­tere) în copilăria lui Matei; nu şi, atenţie, mai târziu. Ah, şi acum totul e terminat, îşi repeta fiul. Mirosea a sfârşit.

Familia Naidin era alcătuită din trei persoane: tatăl, David, mama, Riri Maria Constanţa, şi fiul, Matei David. Tatăl provenea dintr‑o familie de burghezi înstăriţi din creierul munţilor. Era un om căruia îi plăcea viaţa; îi plă­cea enorm. Fusese artist în prima tinereţe. Despre trecu­tul de sculptor în lemn al unuia dintre autorii existenţei sale Matei nu ştia, vai, nimic, dar urma să afle mai mul­te amănunte la timpul potrivit. David. Chefuia. Se vedea adesea cu prietenii, amănunt ce‑i displăcea maică‑sii – o femeie închisă, tăcută, opusul perechii sale. Existenţa lor de cuplu era menţinută pe o linie de plutire acceptabilă mai mult graţie femeii acestea de o splendidă, odihnitoare mediocritate. Riri Maria Constanţa, profesoară de litere, trecea cu vederea escapadele soţului ei pus pe distracţii. Până la un timp. Nici un părinte şi nici celălalt, în chip inexplicabil, nu aveau – deşi meseria lor oarecum presu­punea şi existenţa unei asemenea dimensiuni – vocaţie de părinţi. Investeau cantităţi apreciabile de ştiinţă, căldură, atenţie în învăţăceii lor, mai puţin în propria odraslă – lu­cru de neînţeles, bunăoară, pentru Matei – un copil retras, de o timiditate castratoare (era expresia folosită frecvent de taică‑său), scufundat mereu în lecturi, între altele fie zis, destul de dezordonate.

Citea enorm băiatul. Bulimic. Orice carte îi pica în mâini – era abonat la trei sau patru biblioteci din oraşul copilăriei sale – aceasta era rapid devorată cu pasiunea unui ins pentru care existenţa se confundă de la o limită încolo cu lectura şi cu fantasmele, visele iscate pe margi­nea cărţilor ingurgitate cu lăcomie. Deşi era citit, băiatul nu ajunsese la vreo concluzie în ceea ce priveşte alegerea unei meserii; reproşurile făcute nu rareori de părinţi se re­fereau la superficialitatea şi incapacitatea mateină de a se fixa pe o pârtie destinală.

Da. Aidoma fluturilor, care zboară cât e ziua de mare şi se mută de la o plantă la alta, de pe o suprafaţă pe alta apărută de la distanţă ca fiind atractivă, fără să‑şi propună să se stabilească într‑un singur loc, Matei pendula între o alegere apărută iniţial ca extrem de atrăgătoare – de înda­tă abandonată rapid – şi alta, mai tentantă, mai promiţă­toare, mai frumoasă şi mai vie decât prima; şi tot aşa, fără dorinţa de a se reduce la o singură ocupaţie. Existenţa i se părea de o diversitate bulversantă; de ce, atunci, să te limi­tezi, sărăcindu‑te de bună voie? Reducerea la o alegere era confundată cu pauperitatea. David considera, vai, că fiul lor e lipsit de voinţă, că nu are caracter şi considera această realitate foarte gravă. Îl considera pe fructul indecis al iu­birii lui şi‑al neveste‑sii drept fiul altcuiva, mai exact, al nu se ştie cui, iar zâmbetul sarcastic răsărit în colţul gurii, ai­doma unui minuscul astru nesigur, ori de câte ori susţinea acest lucru, denota în mod cât se poate de clar, da‑da, că la mijloc era mai mult decât o glumă. Ceea ce îl încurca vădit pe Matei care nu mai ştia ce să creadă şi, în consecinţă, se înstrăina tot mai mult de părinţi.

Vestea că David se stinsese într‑un accident pe şoseaua Călimăneşti‑Sibiu îl consternase iniţial pe Matei; băiatul simţea – era primăvară, începutul lunii martie, întâmpla­rea dramatică se produsese cu circa un an în urmă – că se clatină o coloană de care s‑a sprijinit; starea aceasta însă se schimba, câteodată, fulgerător când puştiul îşi amintea că era certat cu taică‑său şi că nu mai ştia ce să facă pen­tru a‑l împăca sau pentru a‑l face pe propriul părinte să‑l lase pur şi simplu baltă. Să‑l lase în legea lui exact aşa cum el, Matei, nu intervenise cu vreo patru ani înainte de a muri David, când, în chip de neînţeles pentru puberul care era atunci, părinţii lui se convertiseră, devenind membri ai unei secte religioase. De atunci viaţa familiei Naidin se schimbase în esenţe. David cel de altădată devenise un alt David. Capii familiei voiau să‑l convertească şi pe fiul lor, care refuzase categoric propunerea; harpiile divergenţelor erau mereu vii, la pândă. David Naidin renunţase la che­furile lui interminabile ce aveau efecte, câteodată, devas­tatoare asupra bugetului familial. E drept că după ce s‑a convertit, în anumite perioade, dispărea de acasă; ce făcea în acele segmente de timp – se întâmpla să lipsească şi câte două săptămâni, detaliu ce n‑o scandaliza, în mod inexpli­cabil, pe Riri – numai David ştia; şi desigur Dumnezeul lui întunecat, obscur. Între timp, Riri se ruga; se ruga acasă, pe stradă, în autobuz sau la cumpărături, se ruga oriunde se afla, până şi între orele de la şcoală. Pândind‑o, Matei o descoperea, destul de frecvent, îngenunchiată în colţul dor­mitorului, în dreptul icoanei Sfintei Fecioare Maria de la Fatima – o copie executată destul de reuşit, urâtă în timp, din adâncul sufletului, de Matei. Certurile începeau de obi­cei serile, când, aşezându‑se la masă, Matei era obligat să se supună ritualului rugăciunilor de vecernie. Puştiul refu­zase, spre necazul părinţilor, să devină vegetarian. Era un carnivor de neclintit.

– Dumnezeul vostru e surd şi orb, ţipase odată în gura mare Matei, refuzând să se roage şi ridicându‑se după ce împinsese farfuria spre mijlocul mesei; era o masă din lemn de stejar masiv, cu picioare terminate în forme de labe de leu, dăruită de părinţii lui David. Matei adora acel obiect; în copilărie era găsit ades jucându‑se în preajma labelor acelea, cioplite aşa încât imitau perfect membrele unui leu în carne şi oase.

– Cum îndrăzneşti? vociferase David. Gândacule, n‑ai nici puterea şi nici aplecarea de a‑l judeca pe El, mântu­itorul nostru atotputernic. Dumnezeu să te ierte şi să te îndrepte. Pleacă de‑aici. Auzi? Şterge‑o din loc, pocitanie netrebnică! Să‑i treacă lui prin cap aşa ceva! Cum de îl tolerează Tatăl nostru?! Gândacule! Eşti un gândac, nimic mai mult. Lepră!

– Asta voi face. Voi pleca. Înfruptaţi‑vă singuri din por­căriile voastre, cu Tatăl vostru cu tot, sub becul ăsta chior de‑a binelea, ca şi voi!

Tânărul ieşise atunci din încăpere, mândru de cura­jul de a‑l fi înfruntat pe stâlpul familiei; se simţea pier­dut. Certurile degradate, din timp în timp, în ieşiri violen­te, îi lăsau un gust amar lui Matei şi lărgeau văzând cu ochii prăpastia căscată între părinţi şi fiu. Dumnezeul lui David – în percepţia lui Matei – era un Dumnezeu mărgi­nit, întunecat, nedrept, rău, violent şi aspru cu asupra de măsură. Un Dumnezeu vegetarian. Un impostor adică, în opinia puberului. Un Dumnezeu care nu se uita la televi­zor, nu asculta ultimele ştiri la radio. Matei nu înţelegea, de pildă, cum e posibil ca după ce Riri (el le spunea părin­ţilor pe numele mic) se roagă în genunchi în faţa icoanei Sfintei Fecioare Maria de la Fatima pentru iertarea păca­telor şi a greşelilor făcute cu voie şi fără voie, să intre la un moment dat în camera lui şi să‑l bruscheze cu ură în inimă pentru te miri ce fleac. Da. Citea pe chipul maică‑sii ura, nu supărarea, ci ura cea mai pornită, care avea – era părerea lui Matei – rădăcini mult mai adânci. Pentru că judeca lucrurile superficial şi nu admitea că acestea pot fi uneori complicate, Matei alegea echilibrul propriu – aşa credea adolescentul – şi pleca, se retrăgea, de obicei, cu o carte în mâini, fie în spatele casei, fie la una din bibliotecile din localitate, unde, spuneam, avea abonament, sau umbla haihui după‑amiezile pe străzile urbei, artere ce părea că se scurg din trupul său subţire şi neîndemânatic, dându‑i pierzanie şi putere de a înainta în existenţă.

Odată Matei venise beat pulbere acasă. Întrebându‑l a doua zi ce anume a băut şi aflând, taică‑său a râs în hohote de lipsa lui de experienţă, tresărind deodată şi retrăgân­du‑se, de parcă şi‑ar fi amintit de ceva important sau nu­mai jenant, sau ca şi când ar fi văzut fantoma unuia dintre vecinii lui Dumnezeu. Pe holul casei se auzeau exclamaţii­le lui, ecoul cărora îl lovea pe Matei peste faţă, peste creier, peste inima sa ce fugea parcă înaintea supărării sale:
– Auzi? jubila, să toarne în el şampanie şi votcă! Păi, normal că s‑a făcut criţă din câteva înghiţituri, măgarul! A mai halit şi struguri. Ha, ha, ha!

Relaţiile cu părinţii săi se răceau văzând cu ochii – re­alitate tratată fie cu dispreţ de David, fie cu spaimă, fie cu violenţă stângace, în vreme ce Riri îşi transforma nepu­tinţa destul de des în accese de ură. Matei nu încerca să afle mai multe lucruri; prefera să continue să creadă că nu înţelege ce i se întâmplă. Pendula între o stare şi alta şi ocolea analizele mai profunde, de parcă acestea ar fi riscat să‑l încurce şi mai tare în iţele vieţii. Nu avea chef de aşa ceva. Poate că nici nu era pregătit pentru ele. Până la un punct. Până când…

Pe maică‑sa o dispreţuia, de când văzuse… Ah, nu pu­tea uita şi basta! Cum să dai uitării o asemenea monstru­ozitate?! Când revedea mintal scena, i se făcea greaţă la modul fizic aproape. Nu înţelegea ce se petrece cu ei, adul­ţii; dacă asta înseamnă maturitatea, îşi zicea, eu o refuz cu fermitate, fluier pe ea, pe realitatea lor, o trimit direct în stele, spunea. Pe urmă tăia aerul sever cu mâna, de parcă aşa ar fi întărit decizia luată odată şi pentru totdeauna.