Lecturi confortabile

Amintirile peregrinului apter

(Valeriu Anania)

Demersul epic al lui Valeriu Anania din Amintirile peregrinului apter (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990) pare unul ce se înscrie netăgăduit în linia „tradiţională” a povestirii noastre moderne, aşezându‑se la încheierea unui posibil cvadrilater ale cărui celelalte unghiuri le‑ar fixa Gala Galaction, Mircea Eliade şi V. Voiculescu. Povestirile şi nuvelele sale aduc mirajul misterelor de început de lume, faptica lor fiind înviată adesea din „vremuri foarte îndepărtate, vecine cu neţinerea de minte”, cum zice eroul din Pasărea măiastră, aureolate de un fabulos fantastic, dedus dintr‑o mitologie creştină ce dezvoltă mărturia documentului concret istoric în „posibilitatea unei simple legende” (Neodihnitele cumpeni) cu numeroase reverberaţii profunde în conştiinţa morală a unei epoci revolute ce‑şi află corespondenţe perfecte în contemporaneitatea imediată.
Peregrinările tânărului apter („eu eram cel mai nou şi tânăr”) se petrec nu atât într‑o arie geografică, călător dintr‑un loc în altul, de la o mănăstire la alta, cât mai ales în lungul veacurilor, de la un timp (moment) la altul, de la o întâmplare cu profunde rezonanţe în semnificaţia istorică la alta, de la un personaj implicat veacului său la un altul fixat pe coordonatele altui ev („…bătrânul Antonie murise de mult…”).
Întâmplările ce stau la baza povestirilor şi nuvelelor acestora pot sau nu fi cu adevărat autentice (de altfel, Valeriu Anania, în Prefaţa volumului, ţine să ne avertizeze că oamenii despre care vorbeşte, ca şi faptele lor, acumulează alternanţa semnificaţiilor religioase – cadrul strict delimitat în care se mişcă autorul este acela al universului monahal – cu „mici crâmpeie de mitologie naţională şi folclor călugăresc”) dar recrearea lor are – şi acesta este lucrul cel mai important – tăria veridicităţii actului artistic. Căci, scriitorul, la fel ca pictorul din povestirea Portretul, nu trebuie să ne dea, într‑o evocare istorică, fotografia epocii ori a vreunei personalităţi, ci duhul acestora, înălţat în dimensiuni de legende: „…zugravul are de‑a face cu oameni de demult, pe care el i‑a cunoscut şi pe care trebuie să‑i învieze cât mai aproape de adevărul fiecăruia, aşa încât lucrarea lui să fie mai mult decât un chip, să devină icoană”. Sub această incidenţă, povestirile şi nuvelele lui Valeriu Anania au o bună doză de mister, de misterioasă legătură între vorbele şi faptele oamenilor, divulgând adesea un soi de intrigă detectivistă întru lămurirea semnelor de existenţă ce par gratuite acum dar care ascund în muţenia lor, dincolo de certificarea documentară, emoţia unor (desigur posibile cândva) intense, dramatice trăiri existenţiale.
Naraţiunile au, în ritmica ţesăturii lor elegante, cadenţe baladeşti; lumea prin care se mişcă eroul – mereu acelaşi novice, însetat de adevăr şi cunoaştere – poartă aura de legendă. Aşa în Cele patru domniţe, când lipsa unei coroane dintr‑un mormânt desfăcut la mănăstirea Tismanei, îi prilejuieşte autorului rememorarea unor intrigi de curte de pe vremea Doamnei Chiajna; aşa în Talanga, unde avem evocată rezistenţa haiducească a sătenilor ce tăinuiesc pe foştii panduri ai lui Tudor, după înfrângerea acestuia; aşa în Iezerul amintirii când monahii refuză, cu preţul vieţii, să divulge taina din zidirea sfântului lăcaş… nesupunându‑se vânzătorilor de ţară etc. etc.
Adesea intriga gravă este dublată de o undă satirică bonomă (întâmplarea eparhului Mirmilon) alteori, de o tentă aventuroasă, vânătorească (nefericitul Meglea, care aciuit pe lângă mănăstire, intervine cu forţa‑i urieşească, îndreptând după buna‑i cuviinţă stări de lucruri, precare – Pasărea măiastră), întotdeauna însă discursul epic având adâncimea meditaţiei filosofice, asupra destinului istoric al individului. E aici o anume retorică intelectuală a povestirii pe care Valeriu Anania o cultivă cu măsură, insinuând în desfăşurarea naraţiunii elemente fantastice ale unei mitologii religioase translate spre laicitate. Faptul că eroul său – acelaşi în toate povestirile şi care dă prin propria‑i mărturisire tocmai timbrul unic şi unitar al epicii – suferă de complexul unei boli cu trimitere la originea divină a arhanghelilor sau a îngerilor, ne dă o anume cheie de înţeles pentru aceste proze de reculegere întru sine a omului ca martor şi acţionar deopotrivă al istoriei umanităţii (istoriei naţionale) urmărită într‑o mistică a desăvârşirii prin semnul veşniciei.
Primul volum din Amintirile peregrinului apter impune în Valeriu Anania un prozator rafinat, iubitor al unei limbi româneşti decantată ceremonios în tehnica povestirii, preocupat, obsedat chiar de „taina obârşiilor”, căutând a pătrunde mereu dincolo de faţa evidentă a lucrurilor în realitatea lor obscură, dar „nu precum razele X – cum se confesează eroul din Şarpele Tismanei – ci ca prin textul unui poem, „al cărui chip adevărat se ascunde în spatele cuvintelor”.

***

Opera literară a lui Valeriu Anania s‑a completat fericit în 1983 cu un volum de memorialistică – Rotonda plopilor aprinşi (Editura Cartea Românească, Bucureşti, reeditată în volumul al treilea al Operei literare, la Editura Limes, Cluj Napoca, 2005. Cu o prefaţă de Dan C. Mihăilescu şi cronologie de Ştefan Iloaie) – ce cuprinde evocarea a opt dintre cei mai importanţi scriitori români din zilele noastre, în apropierea cărora autorul a trăit clipe emoţionante de cunoaştere şi împlinire artistică. Acesta este sensul „rotondei” pe care o sugerează direct încă din titlul volumului Valeriu Anania care în clipele lui de tăcere şi izolare şi‑a întors adesea ochii aducerii‑aminte spre ei, ca spre un real sprijin spiritual, convocându‑i într‑o colocvială întâlnire pe planul gândului, zice domnia sa, în „Rotonda privegherilor mele”. Depănarea acestor amintiri, atât de vii şi de pline de înţelesuri îşi are nu numai un rost documentar, în sensul de a pune la dispoziţia istoricului, a arhivarului literar, a cititorului de toate categoriile, la urma urmelor, date inedite şi poate nu atât date din viaţa acestora, cât iluminări ale chipului lor într‑o relaţie sau alta, într‑o situaţie omenească mai critică ori mai lejeră, fixând o imagine mai mult sufletească decât una de factologie literară, spun deci, aceste evocări nu au darul doar de a reînvia memoria unor alese spirite ale culturii noastre, ci şi de a da înţelesul formării proprii ca scriitor, ca om de cultură, în atingerea cu fiinţa lor sufletească, cu ideile, cu modul lor de a fi şi de a se comporta în lume. Ele explică – zice Valeriu Anania – „ce am căutat eu în viaţa unor oameni”, dar şi „ce au căutat ei în viaţa mea”. Tocmai de aceea, discreţia cu care scriitorul se referă mereu la sine, este remarcabilă. Dar ea nu estompează, ci dimpotrivă, relevă calităţile sale de ucenic ascultător, ştiind să‑şi modeleze personalitatea şi glasul după exemplul iluştrilor săi dascăli. În tocmai aceste mărturisiri de sine stă frumuseţea şi farmecul evocator al paginilor lui Valeriu Anania despre Tudor Arghezi, Gala Galaction, Anton Holban, Victor Papilian, Lucian Blaga, Ion Luca, Vasile Voiculescu şi Marin Preda. El ştie să relateze cu harul unui veritabil povestitor, despre întâmplările care l‑au ţinut în preajma lor, descriind totul cu o plăcere aparte a detalierii amănuntului semnificativ, împletind impresia spontană cu o cunoaştere temeinică şi profundă a operei acestora, având mereu grijă ca portretul să aibă liniile de contur bine fixate, iar în dosul acestuia să rămână proaspătă şi nu mai puţin ferm desenată imaginea propriului portret din epocă. Aşa încât, amintirile acestea oferă istoricului literar în egală măsură elemente de cunoaştere şi apreciere a vieţii şi creaţiei literare (şi nu numai literare) a lui Valeriu Anania, aşa cum s‑a decantat ea în lungul anilor, deloc liniştiţi, dar plini de învăţăminte. „Apropierea – el nu spune prietenia – noastră – îşi deapănă firul amintirilor despre Tudor Arghezi, bunăoară – începuse de pe o pagină de poezie, dar ea s‑a trezit crescând pe nişte temeiuri sufleteşti în care literatura se implica adiacent. Arghezi m‑a iubit aşa cum eram, cu toate ale mele, chiar când a ştiut că nu‑i merit dragostea. Mai tânăr decât el cu peste patruzeci de ani, dar tot atât de temperamental cum fusese şi el la vârsta pe care o aveam eu, i‑am deschis uneori răni, l‑am provocat la explicaţii severe, l‑am judecat cu brutalitate. El însă mi‑a răspuns, întotdeauna, cu o gingăşie care mă dezarma, restituindu‑mă stării de umilinţă lăuntrică, aşa cum îi stă bine unui ucenic şi aşa cum o avea şi el, la ceasul de singurătate al miezului nopţii, când lucra sub aripa îngerului”.
În general amintirile acestea au o deschidere a perspectivei de receptare în epocă a figurii scriitorului respectiv, în care lumea din jur este surprinsă şi ea fără ostentaţie, fixată, oarecum pasager, dar în culori pregnante, mai ales lăsând posibilitatea recompunerii ei din amănunte şi însemne pe cât de pitoreşti, pe atât de elocvente. Mă refer la întâlnirile cu Blaga, în anii de marginalizare ai acestuia, la implicarea lui Victor Papilian în destinele învăţământului universitar clujean, la severitatea de dascăl a lui Anton Holban, la clipele de boală cumplită ale lui Gala Galaction în finalul vieţii acestuia („Curând după 1955 am aflat că părintele Gala e bolnav. Nădejdile că va reveni la viaţa socială se arătau zadarnice. În cele din urmă, m‑am hotărât să mă duc să‑l văd. A fost singura mea vizită în casa lui de pe strada care azi îi poartă numele /…/ Gala Galaction, îmbrăcat în anteriu, zăcea cu mâinile odihnite pe rezemători şi cu ochii deschişi, încremeniţi, în care luceau două lumini fixe, neutre, aşa cum luminează stelele în spaţiul cosmic, fără tremurul văzduhului /…/ M‑am aşezat alături de bătrân, în genunchi, i‑am luat mâna dreaptă, i‑am sărutat‑o şi am ţinut‑o apoi într‑a mea, mult, vreme îndelungată, mângâind‑o cu cealaltă şi încercând să murmur versuri din Eminescu. Atunci mi s‑a dat părerea că în podul palmei mele a tresărit, pentru o secundă, degetul său mijlociu /…/ În clipa următoare însă m‑am cutremurat. I‑am mai sărutat o dată mâna şi am lăsat‑o apoi pe rezemătoare. Mă cuprinsese spaima. Semnul acela putea să arate că bătrânul ştie tot ce se petrece cu el şi împrejurul său. Nu era vorba de o comă prelungită, ci de drama unei conştiinţe. Creierul care, de‑a lungul unei vieţi de om, se rostise neostoit în toate chipurile, prin grai, prin slovă, prin gesturi, prin zâmbet, prin lacrimă sau printr‑un simplu suspin, acum zadarnic se ruga de fiece firicel de nerv să‑l ajute măcar atât cât să poată spune că el e încă viu. Această neputincioasă rugăciune a sufletului către propriul său trup avea să dureze şase ani”).
Rotonda plopilor aprinşi este în ultimă instanţă mărturisirea de sine a unui scriitor prin pilda mai vârstnicilor săi prieteni şi dascăli, arătând acum, când Valeriu Anania însuşi împlineşte o atât de frumoasă vârstă – opt decenii de existenţ, pilda unei vieţi scriitoriceşti bogat? În trăiri şi impresii fundamentale.

Descântece de dragoste de ţară

(Ioan Alexandru)

Poet dintr‑o stirpe de spirite damnate, cu vocaţie misionară, Ioan Alexandru a cunoscut mai puţin presiunea propagandistică a globalitarismului, în schimb l‑a opresionat o altă strategie, la fel de păguboasă, anume aceea a internaţionalismului proletar, care şi ea preconiza o depăşire a oricăror graniţe geografice şi a oricăror apartenenţe istorice, coagulând umanitatea pe o singură dimensiune, aceea a conştiinţei revoluţionare a clasei muncitoare. Împotriva ei şi în apărarea, în proslăvirea fiinţei naţionale româneşti şi‑a acordat, orfeic, lira, preaslăvindu‑şi obârşia şi neamul, pământul şi credinţa din străbuni, frumuseţea locurilor de baştină cu oamenii, cu firea, cu vietăţile cuprinse în teritoriul rotund al ţării sale, în care vedea un altar de închinare dumnezeirii şi pentru aceasta simţea un dor de împlinire omenească în libertate şi în bună pace. Poezia sa profund patriotică nu este neapărat doar aceea plăsmuită într‑un discurs oarecum inflamat, al imnelor – de altfel cu mare încărcătură pasională, sinceră şi vădit encomiastică, programatic tezistă – evocând figurile bărbaţilor ce au marcat în timpi istorici, de răstrişte, sacrificiul eroic al neamului în grelele încercări ale sale, pentru neatârnare şi pentru dreapta credinţă a creştinătăţii – ci şi (poate în primul rând) acele poeme, de profundă vibraţie lirică, în care iubirea de ţară nu este mărturisită declarat ci implicată în alintul firului de iarbă (râul, ramul, cum zicea Eminescu) din pajişti, a păsărilor ce‑şi fac cuibul din totdeauna pe ramurile arborilor înverziţi din pădurile, din satele noatre păstrătoare de tradiţie şi de cult, sate aureolate de o arhaitate primară şi pură, în care omul trăieşte într‑o desăvârşită comuniune de existenţialitate cu natura, după rânduiala A Toate Ziditorului. E o poezie de rezonanţă bucolică, de o rară vibraţie emoţională prin tocmai simplitatea evocatoare a firii, cu toate ecourile începuturilor de lume, regăsite în firescul său fiinţial: „De zeci de ani se‑ntoarnă cocostârcul/ Pe vârful şurii noastre în cătun/ Bătrână‑i şura şi‑i bătrân şi cuibul/ Şi cocostârcul nostru‑i de acum bătrân// Din crengi de frasin groase şi‑a clădit/ Şi din tăciuni şi‑o botă ciobănească/ Această roată strâmbă de cuibar/ În care poate boul să se nască// Stă zi şi noapte‑n aer de priveghi/ Într‑un picior adoarme către seară/ Trei ouă mari cât şapca de mocan/ Se pârguie sub fulgere de vară/ Din când în când cu clonţul lui de lemn/ Începe‑un fel de‑al său de glăsuire/ Ca un monah în schit îngenuncheat/ Ce bate toaca de la mănăstire” (Cocostârcul). E în acest tablou, de o rusticitate frustă, întreagă nostalgia iubirii ancestrale pentru ţinutul de obârşie, pe care anotimpurile îl înnobilează prin decantarea veşniciei în ritualicul ei ciclu vegetal, pe care ochiul poetului îl percepe în desăvârşirea sa primordială:

„De dor de ducă frunzele‑s atinse
Ce‑ar mai putea pe creangă aştepta
Au dobândit sărutul de pe urmă
Arvuna‑n aur care nu se ia

Plecarea lor nu‑nseamnă despărţire
Ci‑ntoarcere slăvită printre ploi
De unde s‑au atins de nemurire
Se‑ntorc s‑o dea ţărânii înapoi

Şi pot în tihnă să se risipească
Din pulbere de vânturi mai presus
Li se vădeşte suliţa în coastă
Şi lacrima de foc ce le‑a răpus”

(Toamna).

Avem aici o poezie de vibraţie profundă, evocatoare în sine, în care omul simplu se regăseşte mitizat (altfel decât o făcea Coşbuc, dar cu aceeaşi forţă de jubilaţie telurică) în toată măreţia fapticii unei vieţi ce ţine de primordialitatea existenţială. Elegia se preface astfel şi ea în exultanţa sentimentului de apartenenţă intrinsecă unui ambient local, marcat de pitorescul ţinutului părintesc, frust, de etnicitate: „Ioanul Danii‑i văduvoi de‑acum/ S‑a dus muierea ca o ploaie bună/ Pe când se lasă bruma într‑un dric de fân/ S‑a tras de‑aici la moşu‑so‑n ţărână// Caşul în straiţă rămas‑a mucezit/ Muşcăţile bolesc într‑o fereastră/ O bivoliţă nu mai stă la muls/ Şi plugul rugineşte pe o coastă/ Cuptorul scoate toată ziua fum/ Şi nu mai bate câinele la poartă/ Şi cocostârcul de pe şură‑i dus/ Şi în fântână cumpăna e moartă// Şi nu mai strigă ziua peste gard/ Şi nu mai scoală satu‑n dimineaţă/ Când cu ulciorul merge la cioroi/ Nici o fereastră nu‑i mai râde‑n faţă// Cu coasa‑n spate sub un clop de pai/ Ioanul Danii văduvoi se duce/ Pământul de sub el e mai greoi/ Şi‑i mai departe zarea ce străluce// Şi‑acolo‑n câmp l‑amiază ostenit/ La umbra gorunului de la fântână/ O lacrimă din capul răstignit/ Pe crucea mâinii cade în ţărână” (Ioanul Danii).
Din asemenea trăiri elementare se încheagă şi exultă ideea apartenenţei la un anume loc de baştină, de ţară, translată metaforic, cu rezonanţe baladeşti, în zugrăviri de icoană închinătoare: „Ies tulnicele‑n Munţii Apuseni/ De sfânt Ilie vara‑i jumătate/ Fecioarele pe umere le port/ Spre muntele cel mare de pe sate// Lumina fără umbră‑i pe pământ/ Umblă de sine albă şi străină/ Nu se mai sprijină nimic de altceva/ Toate ce sunt veghează fără vină (…) Şi pâinea‑i coaptă de adus prinos/ Într‑un ştergar de soarele apune/ Şi tulnicele pleacă de pe munţi/ Într‑un potir lumina s‑o adune” (Vară). Sau, melancolic şi contemplativ, în veşnica reîntoarcere a cocostârcului la cuib, pe meleagurile unde s‑a ivit în lume, chezăşie simbolică a neputinţei şi nefirescului înstrăinării de acest pământ. Vibrează aici, în totul, dramatic şi profund, în poeticul faptei de viaţă elementar, sentimentul trăirii patriotismului autentic, implicat (şi implicit) în duh şi în simţire, contopit în vitalismul fiinţării veşniciei, în satul de obârşii:

„Beau iarăşi lapte, din toate câte sunt
Acelaşi este laptele şi‑o să rămână
Cât fi‑va lumea ne trebuie un deal
Unde să pască‑un bivol, şi‑o fântână (…)

Dar bun e laptele şi sănătos
Şi‑i bine‑n lume cât mai este‑o vacă
Şi cât mai trece‑un nor prin univers
Şi cât e‑un cuib de pasăre‑ntr‑o cracă

Şi câtă vreme pâinea‑i tot de grâu
Şi grâu‑i tot sămânţa care moare
Şi câtă vreme pruncii noştri vin
Tot din măicuţa noastră născătoare

Şi câtă vreme şerpii rămân şerpi
Şi bună ziua este ziua bună
Şi câtă vreme cu iubiţii mei
Cântăm la lampă seara împreună„

(Bucurie).

Cealaltă dimensiune a liricii lui Ioan Alexandru este cea imnică. Poezia sa are aici o retorică amplă, cu un discurs declamator, evocarea trecutului primeşte sonorităţi solemne iar viziunea de ansamblu este una epopeică (Imnele Transilvaniei, Imnele Ţării Româneşti, Imnele Moldovei).
Dacă angajamentul naţional avea până acum o bună corespondenţă în poezia militantă a lui Octavian Goga („Pământurile sunt pustii/ Dealurile pleacă de pe sate/ De când morţii nu mai sunt bociţi/ Cerurile‑s iarăşi nelucrate// Ţintirimul fără prunci şi cruci/ De când toate clopotele‑s sparte/ Din bârlog ţăranii ca năuci/ Trec la cer de‑a dreptul fără moarte” – Elegie medievală), conştiinţa istorică a neamului se decantează, de data aceasta, în versuri cu vibraţie de clopot, ce se îngemănează cu exultarea oraculară a lui Alecu Russo din Cântarea României.
Toate închinările unor martiri ai neamului, unor făuritori de istorie naţională (Imnul lui Bogdan Voievod, Imnul lui Alexandru cel Bun, Imnul lui Mircea cel Bătrân, Imnul lui Mihai Viteazul dar şi Imnul Voievodului Gelu, Imnul lui Sofonie din Cioara, Imnul lui Gheorghe Şincai ş.a.) sunt ample discursuri oratorice menite a înflăcăra conştiinţa de neam: „Dar neamul meu cu/ Ce lucrare dreaptă stă/ Între alte seminţii curat în/ Faţa celui prea puternic. Ce lupte/ A‑nceput care să‑l crească pe drumul cel firesc/ Şi nesfârşit. Vai, de trei ori, neamului/ Ce‑şi uită chipul de înger şi martir/ Cămaşa messianică ţesută din/ Firul roşu unic sânge scurs din casă‑n/ Casă şi din poartă‑n poartă, din om în om” (Imnul lui Nicolae Bălcescu). Şi peste toate, un duh religios dă ideaticii poetice o deschidere în sacralitate, mitologia creştină e implicată în însăşi trăirea neamului şi fiinţarea lui e chemată sub semnul biblic: „Prin credinţă intri‑n libertate/ Te‑apropii de minunile dintâi/ Când fost‑au lumile desfăşurate/ Le era cuvântul căpătâi// Sufletul începe a cunoaşte/ Magnificatul imn izbăvitor/ Fecioara astăzi într‑o iesle naşte/ Pe pierzătorul morţii tuturor// Unde‑i credinţă nu mai este moarte/ Transpare celălalt pământ promis/ Şi dac‑o lacrimă ne mai desparte/ E c‑am pătruns în paradis// Şi‑mi pare rău de ce‑a rămas în urmă/ Şi să‑ntorc capul nu e‑ngăduit/ Când e durere cosmosul se curmă/ De câte frumuseţi a risipit” (Atanatos).
Clocotitoare, izbucnind năvalnic şi copleşitor, melodică în sens tradiţional, poezia lui Ioan Alexandru este mai presus de orice un descântec de dragoste de ţară, într‑un plin ev al compromisurilor morale şi naţionale: „Această Patrie, acest pământ/ Să‑l pregătim încet de înviere (…) Oricât am fi de hăituiţi şi goi/ Să nu ne lepădăm de veşnicie (…) O noapte numai de rămâi pribeag/ Ţărâna n‑are‑n ce să te mai ţină”.